În volumele
sale memorialistice intitulate chiar așa, „MEMORII“, Mircea
Eliade ne expune ca pe o veritabilă frescă, propria sa existență, pornind de la
anii copilăriei, până la maturitate. Aplecat în mod deosebit spre studiu, spre
lectură, Mircea Eliade ne prezintă în primul rând evoluția sa, pe calea acumulărilor
intelectuale. Autobiografia sa, chiar dacă a fost scrisă în ultimii 15-20 de
ani ai vieții, începe cu anii copilăriei, copilărie pe care și-a petrecut-o în
mansarda unei case. Din aceasta cauză, primul capitol al memoriilor se
intitulează „Mansarda“. Însăși locația unde-și petrece copilăria, adică acea
mansardă, ne evocă o izolare de lumea reală, cadru perfect pentru a se refugia
în lumea ideilor. De la o vârstă fragedă, Mircea Eliade a dovedit o înclinație
aproape obsedantă și obsedată, spre lumea cărților.
Citindu-i
memoriile, facem cunoștință cu biografia sa, cât și cu personalitatea sa. În
acest roman autobiografic, Mircea Eliade ne descrie modalitățile tehnice în
care și-a elaborat opera, dar în același timp ne descrie și episoade din viața
sa, pornind cu copilăria, adolescența, ajungând până la maturitate. Chiar dacă
s-a izolat de lumea înconjurătoare, Mircea Eliade se consideră un exponent al
generației sale, în opera sa, el ne descrie idealurile, aspirațiile și drumul
parcurs în viață de către generația din care făcea și el parte. Din această
cauză, autobiografia sa este o veritabilă reproducere din viața socială a
epocii sale. Între Mircea Eliade și componenții generației sale, întâlnim
deosebiri esențiale, autorul fiind
predispus spre studiu, un autodidact convins, care își petrecea cea mai
mare parte a timpului, izolat în mansarda sa, unde devora una câte una cărțile.
Mansarda era locul ideal pentru izolare și lectură. Eliade a trecut cu brio,
peste o deficiență fizică, care i-ar fi putut împiedica lectura. El prezenta îngrijorătoare
simptome ale unei posibile viitoare orbiri. Din aceasta cauză, părinții i-au
interzis să citească cărți, în afara manualelor
școlare. Totuși, ascuns sub pătură, Mircea Eliade își oferea plăcerea lui cea
mai mare, lectura, ori de câte ori reușea să se ascundă de ochii vigilenți ai
tatălui. Un episod negativ în cadrul instruirii sale școlare, i-a fost,
paradoxal, de folos în tentativele sale, de a citi cât mai mult. În mod
inexplicabil, în ciuda inteligenței sale deosebite, Mircea Eliade rămâne
corigent la limba română, la limbi străine și la matematică. Din această cauză,
tatăl său îi permite în fiecare seară să citească până la lăsarea întunericului,
ca să se pregatească pentru corigență. Astfel Eliade reușește să se ocupe de
lectură, cu permisiunea părinților. Setea sa de cunoaștere în anii
adolescenței, și pe urmă, a fost una incomensurabilă. Totuși, a existat în viața
sa, în anii adolescenț, o perioadă când și-a neglijat studiul prefarând să
hoinărească prin cartierele mărginașe, în compania altor copii, vagabonzi, de o
condiție intelectuală, net inferioară lui.
Izolat în
lumea sa interioară, tânărul Eliade își face integrarea în lumea reală cu mai mare
greutate. El trăia într-o lume a ideilor, în lumea fantasticului, într-o lume pe
care și-a modelat-o cu gust, creație a imaginatiei și a lecturilor sale. Furat
de lumea sa imaginară, el avea imense lacune în procesul de socializare. Nebeneficiind
de un fizic care să-l avantajeze, întâmpina piedici reale dar mai mult
imaginare în relațiile cu fetele de vârsta sa, dar și cu tinerii din jurul său.
De aceea refugiul în lumea literelor era pentru Mircea Eliade un adevărat balsam
sufletesc și intelectual.
Anii
adolescenței îl găsesc pe scriitor și filozof în India. Aici întâlnește o lume miraculoasă,
cu o cultură mirifică, fabuloasă, inedită. Reîntors în țara, scrierile sale
abundă in peisaje luxuriante, exotice, rupte parcă dintr-o altă lume.
Mircea
Eliade și-a scris memoriile când mai lent, când mai rapid, cu lungi pauze și
reveniri febrile. Cartea îl obseda, dorea neapărat s-o termine. La 5 aprilie
1963 notează: „Cred că autobiografia este astăzi singura care trebuie cu orice
preț scrisă. Toate celelalte cărți mai pot aștepta.“
Adapându-și
intelectul la izvorul nesecat al culturii universale, Mircea Eliade se
dovedește a fi printre cei mai importanți scriitori și filozofi europeni ai
secolului XX. Ajunge profesor de istoria religiilor la importante universități
ale lumii, iar opera sa a fost tradusă în numeroase limbi de circulație
internațională. Cu toate acestea, Mircea
Eliade a gândit și a scris întotdeauna în limba română. Nu și-a uitat limba
maternă, nu a uitat că face parte din spațiul cultural românesc, și prin tot
ceea ce a gandit și a scris, el a adus glorie culturii românești și României, în
general.
Este una
dintre autenticele valori ale culturii universale, dar în primul rând, ale
culturii românești, cu numele său România mândrindu-se pe plan mondial.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu