Gigi Becali de Sângerei

Măi Radic Vasilievici, tu ești cel mai mare bou pe care l-am întâlnit eu vreodată. Dar știi de ce ești tu bou? Pentru că mă-ta-i vacă.

Cioban ce puți a berbec, cu minte de oaie creață. Violator de oi, cumnat cu toți berbecii. Tu, care vii din fundul Sângereiului, cu călcâiele crăpate și pline de bălegar de vacă, cu unghii negre sub ele, de cum te scarpini în cur. Când te descalți, distrugi ecosistemul. Arunci obiala împuțită înspre lup, când acesta atacă turma, stâna, și lupul sucombă asfixiat. Toți mieii fătați în primăvară, sunt dupa chipul și asemanarea ta, o, tu tată de  mielușei.

Zilele trecute, vineri, la Sângerei s-a ținut mare sărbătoare. S-a împlinit anul de când te-ai spălat ultima oară. Bine, nu prea te spălaseși tu nici atunci, dar te-a prins ploaia cea mare. Iar mâine va avea loc un important eveniment sportiv. Bătaie cap în cap între tine și Gogu, berbecul cel cu coarnele răsucite. Motivul? Te-a provocat la duel deoarece te-a prins la Rița Mioriţa, oița țurcană, cea mai dragă lui, dar și ție.

Dar nu dispera, chiar dacă berbecul te va învinge. Şi cel care va pierde lupta, adică tu, are rezervat un premiu de consolare, graţiile oiţei bârsane cea schioapă de un picior şi plină de râie. Acuma nu se ştie tu ai luat râia de la oaie, sau oaia de la tine. Iniţial crezusem că turma ta este una neconvenţională, total diferită de tradiţiile strămoşesti, adică lipşeste măgarul. Apoi mi-am dat seama că tu eşti pe post de măgar. Sintagma împământenită de secole, "ca măgarul între oi", s-a transformat, în cazul tău şi a turmei tale, într-o expresie mult mai pitorească, "ca Radu Ursulică între oi". Ai şi o meserie complementară de mare viitor în Republica Moldova, sortator de oi. Cu diplomă în toată regula. Sortezi oile albe, de oile negre: de-o parte cele albe, de cealaltă parte cele negre.

Dar să ştii ca ma miră tare cum de nişte "domnişoare" atâta de delicate precum oiţele tale, s-au lăsat seduse şi sărutate de către tine. Latrina din curtea prostului satului, miroase mai frumos decât gura ta. Dinţii tăi, adevărate caverne înnegrite, put îngrozitor. Printre ei, resturi de mâncare intrate în putrefacţie, dezvăluie curioşilor ce meniu ai avut  cu o zi înainte. Între dinţii tăi, găsim un adevărat reţetar şi lista de bucate cu ce aţi avut la masă. Te rog, nu deschide gura, hoitul unui câine mort de-o săptămână, în plină vară, reprezintă un adevărat parfum, pe lângă miasmele ce ies din gura ta. Aşa îţi miroase cavitatea bucală, încât nimeni nu mai conştientizează daca e vorba de gura ta, sau e doar curul.

Am auzit că şi tu contribui direct la producţia de brânză de la stână. Cantitatea de brânză pe care o aduni de pe capul organului tău genital ar ajunge, zilnic, pentru a umple 100 de plăcinte. Te-am urmărit într-o zi când te îmbrăcai. Studiai izmenele, care parte vine în faţă şi care la spate. Explicai celor din jur că pata gălbuie vine în faţă, iar cea maro se potriveşte la fund. Şi dacă lâna nu prea se mai caută, te-ai reprofilat pe producţia de măsline. Nu că ai avea vreo livadă de măslini, dar, cât e ziua de lungă, aştepţi la curul oilor cu găleata pregatită, şi aduni de pe jos, din iarbă, "măslinele" produse de către oi şi eliminate prin orificiul de sub coadă. Şi când ţi se pare că au eliminat prea puţine măsline, le sufli pe borta curului, doar, doar ţi-or mai slobozi câteva, direct în gură.

In urma cu cativa ani, te aflai pe un vapor, pe ruta Odessa-Constanta, ai alunecat de pe punte si ai cazut in mare. Marinarii te-au salvat imediat si te-au scos din apa. Dar, de atunci marea se numeste Marea Neagra. S-a innegrit de la glod.

Nu degeaba toţi locuitorii Sângereiului se "mândresc" cu tine. Încetul cu încetul, ai devenit mascota oraşului. Să nu te miri că după moarte, concitadinii tăi te vor împăia şi te vor înfige într-un păr, pe post de sperietoare de ciori, în careva livadă. Doar că după aceea, nimeni nu va mai gusta din fructele împuţite cu prezenţa ta.

Pecetea numelui

În istoria literaturii române, mai exact a literaturii basarabene, un nume care a rezistat probei timpului, este cel al lui Alecu Russo. Numele său a răzbit peste veacuri, chiar dacă nu ne-a lăsat în urma sa o operă nici vastă, dar nici deosebit de valoroasă. Scriitor basarabean get-beget, Alecu Russo s-a născut la Chișinău, făcându-și studiile în Elveția. Întors acasă din țara cantoanelor, se integrează în peisajul literar pașoptist basarabean. Alecu Russo a fost un scriitor al evenimentelor și locurilor. Mai degrabă s-a vrut a fi un cronicar al ținuturilor unde a sălășuit, scriind despre fiecare loc în care și-a dus traiul.

Opera sa de căpătâi este ,,Cântarea României’’, din paginile căreia răzbate un patriotism autentic, de sorginte istorică, dar și geografic-peisagistă. Alecu Russo nu prea a reușit să se impună în literatură în timpul vieții. Operele sale, inclusiv ,,Cântarea României’’, și-au găsit consacrarea, doar dupa moartea lui Alecu Russo, publicate fiind ca și postume. Cunoscut doar relativ în istoriografia literară românească, Alecu Russo și-a câștigat celebritatea, în primul rând, dăruindu-și numele Universității din Bălți. Denumire sonoră, Universitatea ,,Alecu Russo’’, a devenit un brand de renume, cu un deosebit prestigiu în lumea academică din Republica Moldova.

Numele lui Alecu Russo se potrivește ca o mănușă pentru o instuție de învățământ superior de talia celei din Bălți. Noi ne mândrim cu Universitatea noastră și îi rostim cu mândrie numele. Dar, oare, dacă pe acest scriitor basarabean l-ar fi chemat altfel, și nu Russo, ar mai fi fost botezată vreodată Universitatea cu numele său? De fapt, la origini, îl chema Alecu Rusul, sau Rusu. Într-un moment de inspirație, conul Alecu și-a adoptat numele de familie Russo, care, evident, sună mai somptuos, mai pompos, mai nume de Universitate. Cu rădăcini etimologice similare denumirii poporului de la răsărit, generos reprezentat ca pondere, în cadrul populației Bălțului, numele de Russo a prins repede în rândurile cetățenilor Capitalei nordului. Mă întreb dacă l-ar fi chemat Alecu Chinezul, astăzi cum s-ar fi numit Universitatea noastră?

Tot așa, în cadrul altor nume ajunse celebre, faptul că pe respectivele persoane și personaje le-a chemat după cum le-a chemat, acest lucru a contribuit decisiv la atingerea celebrității lor. Numele multor persoane le marchează destinul, ajutând la consacrarea lor. Numele cel mai des rostit în România în zilele noastre, este cel al lui Traian Băsescu. Ce s-ar fi făcut domnul președinte dacă în loc de Băsescu, l-ar fi chemat Traian Beșescu, sau Traian Beșinescu. Cum ar fi sunat oare asta în urechile românilor?

Dar locuitorii orașului Băicoi din România, cum s-or fi numit oare? ,, băicoi’’?  Iar femeile: ,,băicoaie’’?

Am cunoscut odată o familie pe care o chema Ceapă. Cum s-or fi numit oare copiii acestora? Cepulică și Cepuță? Sau dacă Vladimir Voronin nu era Voronin, ci Godac, sau Curjos (în opoziție cu Cursus, presupun), mă îndoiesc că ajungea președinte: nici măcar şef de iaceikă nu-l făceau.

Cred că vă este limpede tuturor, importanța pe care o are numele unei persoane și cum îi marchează acesta cariera. Un nume frumos îl porți cu tine de-a lungul vieții, cu mândrie, ca pe-o medalie prinsă la piept. Dimpotrivă, un nume caraghios îți stă până la moarte, agățat ca și o tinichea de coadă, stupizenia numelui transmițându-se și posesorului acestuia. Se spune că unii își fac numele de râs, dar de multe ori, numele te face de râs pe tine, iar alteori un nume măreț te înalță. Dacă ai avut privilegiul să te cheme ,,Cucoș’’, întreaga viață trebuie să fii mândru și falnic ca un cucoș!

ROMânia

Una dintre cele mai delicate probleme din România este problema Romilor, a țiganilor. Numărul lor este destul de ridicat. Cu 2-3 secole în urmă, România a fost prima țară din Europa care a dispus eliberarea țiganilor din robie și de aceea mulți țigani din țările europene s-au refugiat în România.

Fiind un popor predispus nativ spre o sumedenie de activități negative, au constituit de-a lungul timpului, întotdeauna, o problemă. Astăzi, țiganii sunt o pacoste pentru România, atât pe plan intern cât și în relațiile cu unele țări europene.

Romii sunt o comunitate compactă, care trăiesc în grupuri distincte, constituind adevărate patriarhate, având legile lor proprii. Evident că nu toți țiganii constituie o problemă. Mulți sunt harnici și gospodari, dar o bună parte din ei sunt predispuși spre infracționalitate, aducând grave prejudicii României, în țările în care au emigrat temporar. Guvernul României ar trebui să ia o serie de măsuri pentru integrarea deplină a acestora în societate. Și aici mă refer la țiganii săraci, nu la cei care locuiesc în adevărate palate, cu kilograme de aur atârnând de ei, cu 5-6 limuzine în curte.

Țiganii săraci locuiesc în cocioabe, în adevărate ghetouri. Fără curent electric, fără apă curentă. Adesea își construiesc colibe la gropile de gunoi ale orașelor de unde se și hrănesc. Despre igienă nu poate fi vorba.

Problema lor principală este că se feresc total de muncă. De aceea, statul ar trebui să le construiască locuințe sociale, unde romii să trăiască în condiții civilizate. Să-i îndrume spre muncă și să le asigure locuri de muncă. Să-i oblige să-și dea copiii la școală, unde învățătorii să le acorde o atenție specială. De asemenea, să le asigure asistență psihologică.Trebuie educați să renunțe la furturi și la alte infracțiuni. Să respecte cu toții litera și spiritul legii, pregătiți ca atunci când ies peste hotare să respecte legile țării respective și să nu aducă prejudicii României. Și în România și peste hotare să dorească să muncească, nu să fure sau să cerșească.

Dacă s-ar realiza toate acestea, România ar câștiga din partea cinstei și corectitudinii un  important segment de populație care ar putea aduce în interiorul țării beneficii, iar în exterior laude în loc de prejudicii.

O oază de neliniște

Cred că ați observat fiecare, că în apropierea instituțiilor des frecventate de către cetățeni, spațiile comerciale apar precum ciupercile după ploaie. Lucru  firesc, nu neg asta. Unde să-și deschidă privatizatul un local, o dugheană, un boutique, decât în zonele cu vad bun? Dar, ca un făcut, în vecinătatea instituțiilor școlare, întreprinzătorii particulari, se străduiesc, în primul rând, să-și amplaseze unități care comercializează produse nocive tinerilor, tutun, băuturi alcoolice, poate și substanțe etnobotanice și halucinogene.

Dar, oare ce înseamnă un local de alimentație, în apropierea unei universități, alături de Universitatea noastră? Teoretic, un factor benefic, un refugiu pentru studenți, pentru profesori, unde să savureze, nu numai momente de liniște, dar și o cafea reconfortantă, un suc, o gustare, într-un cuvânt, un loc în care să-și reîncarce bateriile într-o pauză, înainte, sau după cursuri.

Asta s-ar vrea a fi și Terasa ,,Gaudeamuș’’, aflată la doi pași de Universitatea "Alecu Russo", într-un cadru pitoresc cu o amenajare plăcuta, liniștită, reconfortantă. Țin minte că o prietenă din orașul meu natal, mai mare cu câțiva ani decât mine, fostă studentă la Universitatea din Bălți, îmi povestise cu plăcere despre terasa sus-pomenită. Aici, zicea ea, găsea o oază de liniște, cel mai propice loc din jurul Universității, unde să-și reîmprospăteze sufletul și trupul, între doua cursuri dificile. În zilele toride cu muguri de liniște și adierile zefirice într-un colț umbrit, aici se putea repeta în tihnă feriți de ploaie, de vânt, de soare, cu o cafea, sau un suc, pe masă.

Ceea ce am reținut în primul rând, din povestirile prietenei mele despre terasă, era liniștea indusă de acel local, pacea care te cuprindea aici, curățenia care te înconjura, aspectul occidental din interior.

O fi fost, la început, aspectul localului occidental, dar studenții care îl frecventau erau moldoveni de-ai noștri, cu metehne basarabene. Fără mari eforturi, au reușit să transforme liniștita terasă într-un birt ordinar, într-o crâșmă de cartier, într-o speluncă de joasă speță. Dacă Eminescu ar fi trăit în zilele noastre, aș fi bănuit ca a scris prima parte a poemului "Împarat și proletar", la terasa " Gaudeamuș ". "Pe bănci de lemn, în scunda tavernă  mohorâtă, / Unde pătrunde ziua printre ferești murdare". La gradul de degradare igienică, la instaurarea la terasă a unei atmosfere de bufet comunal, au contribuit clienți și patroni, deopotrivă. Primii prin gradul de (ne)civilizație manifestat dupa ce intrau aici, cei din urmă, proprietarii, prin delasare, nepăsare, dezinteres, goana după câștiguri făcându-i să admită orice compromis.

Asa ca ne-a fericit bunul Dumnezeu, mutând "taverna" lui Eminescu în incinta Universității noastre. Chiar dacă, practic, nu este o tavernă, nefiind amplasată la subsol și beneficiind de un spațiu generos, interiorul ei devenit jalnic, tinde să se tavernizeze. Iar vajnicii ei clienți nu mai seamănă deloc cu niște studenți stilați, par mai degrabă, o șleahtă de mahalagii, de birjari de pe vremuri, de geambași de cai, veniți să-și bea aldamașul, dupa o tranzacție reușită. Aici se întind zilnic, festinuri bachice, numai de natură bachică, "tămâiate" din belșug cu fum de mahorcă ordinară. Mizeria de pe mese, sau de pe jos, mucuri de țigări, ghemotoace de la pachetele golite, scrum, bețe de chibrituri pe jumătate arse, fumul de la țigări îmbâcsind atmosfera și înălțându-se ca o paclă deasă, deasă s-o tai cu cuțitul, toate astea te transpun într-o atmosferă cehoviană, din vechile spelunci moscovite.

Nici limbajul folosit nu diferă prea mult de cel al birjarilor bucureșteni, de acum un secol, jumătate dintre cuvintele auzite aici, neputând fi găsite în DEX-urile academice. Rețineți, ne aflăm într-un local universitar, al unui lăcaș de învățământ și cultură, de cel mai înalt nivel, iar cei care îl frecventează, teoretic cel putin, ar trebui să reprezinte viitoarele elite basarabene. Priviți-i însă! "Voi sunteți urmașii Romei?/ Niște răi și niște fameni./ I-e rușine omenirii,/ Să vă zică vouă oameni". Aveai dreptate, ilustrule luceafăr. Aveai perfectă dreptate, iar  aceste versuri le-ai scris pentru vremurile noastre.

Studentul obosit, profesorul surmenat, cel avid de cultură și cel dornic să împărtășească din cunoștiințele sale, aveau în terasa de care vă vorbesc, un aliat în destindere, relaxare și recuparare. O cafea, un suc, o gustare, puteau fi savurate în tihnă. Astăzi, in cazul in care te încumeti sa te așezi acolo la o masă, ajungi ca în zicala populară care spune "dacă te amesteci în lături, te mănâncă porcii". Iar porci avem destui aici. Dornici să transforme terasa în cocină.

Cei care trec zilnic spre bibliotecă sau cantină, își au drumul pe aici. Trecând prin fața terasei, iuțesc pasul. Cu paharul într-o mână și țigara în cealaltă, cei de la mese îi urmăresc pe "naivii și amărâții" studenți, trecători adiacenți, însoțindu-i cu priviri de superioritate, în largul coridoarelor. Parca s-ar mira ce caută "fraierii" ăștia la facultate? Chiar vor să învețe?? Ha-ha.... Viața e făcută ca s-o sorbi dintr-un pahar de coniac și s-o trăiești usor, ca pe un fum de țigară. Atmosfera, pereții, totul este împregnat cu miros de tutun și alcool. Duhoarea răzbate de la terasă dincolo, înaintează ca o maree împuțită, ca un cancer, ca o ftizie, pătrunde pe sub uși, în sălile de cursuri, copleșind totul. Ne sufocă, ne inundă, ne strangulează. Totul pe un fond sonor de behăieli bachice, cu veleități dintre cele mai vulgare, înjurăturile fiind condimentul verbal cel mai uzitat pe aici.

Dragi colegi, întâmplător, și voi membri ai aceleiași rase umane, aveți și voi părinți acasă, care v-au trimis la învățătură. Nu vă e milă de truda lor, de sudoarea lor, de speranțele și ambițiile lor, de bani cheltuiți aiurea, pentru ca să iasă din voi "domni". Nu vă tremură sufletul, sau măcar mâinile, când luați de la cei care v-au crescut, bancnotele pătate de cele mai istovitoare munci? Remușcarea nu este un sentiment pe care să-l cunoașteți? Nu e păcat de tot ceea ce părinții voștri au investit în voi? Sentimente, iluzii, trudă, bani? Daca nu vă e milă de cei care v-au dat suflare și au menținut-o în voi cu șiroaie de sudoare uneori și de lacrimi, înfruntând, pentru viitorul vostru, vicistitudinile vieții, atunci, măcar, îndurați-vă de noi, de noi cei care am venit la facultate ca să învățăm. Lăsați-ne să ne desăvârșim studiul și educația. Nu ne luați și această oază de liniște pe care studenții anilor trecuți o aveau. Unde se putea bea un suc sau o cafea, unde se putea mânca o chiflă, unde căpătai un dram de pace. Nu ne infestati lăcașul de învățământ numit Universitate cu ororile voastre. Tot ceea ce vedeți în jur sunt bunuri care ne aparțin. Nu vreți să beneficiați de ele în mod civilizat? Lăsați-le așa cum sunt, lăsați-ni-le nouă. Vreți birturi, baruri și localuri? Nu aveți destule crâșme ordinare în satele voastre, prin mahalalele de unde veniți? Îngropați-vă acolo în bufetele sătești și de cartier, chefuiți, îmbâcsiți-vă unii pe alții cu fum de țigară, nouă lăsați-ne aerul pur, vrem să respirăm, să trăim curat, să învățăm. Lăsați celor dornici de carte locurile pe care le ocupați prin facultăți. Umbre vechi, caricaturi umane, stâlpi de cafenele și baruri... a început epurarea. Feriți din calea tăvălugului civilizației și retrageți-vă acolo unde vă este locul, acolo unde v-ați situat singuri, adică la periferia societății.

Miasma care ne înconjoară

O expresie celebră ne spune că ‚,hârtia suportă orice’’. Aceeași idee, este valabilă pentru simțul olfactiv. Sărmanul nostru nas, este obligat și el, să suporte toate miasmele pământului. Noi încercăm să-l obișnuim cu cele mai delicate parfumuri, dar lumea înconjurătoare aduce dinaintea nărilor noastre cele mai felurite duhori. Ceea ce ne înconjoară nu reprezintă doar saloane parfumate, grădini cu magnolii, buchete de trandafiri, ci și un vast amalgam de felurite mirosuri provocatoare de dezgust.

Omul încearcă întotdeauna să mascheze mirosurile neplăcute, deoarece el însuși este un izvor de astfel de miasme. De la sudoarea corpului de zi cu zi, transpirația noastră permanentă, până la alte surse care gâdilă într-un mod dezagreabil nările oricui, omul are de luptat cu propriile sale mirosuri. Noi ne combatem propriile duhori pe care le amanăm printr-o igienă corespunzătoare. Probabil, că și gradul de civilizație al unui popor, al fiecărui individ în parte, se poate măsura și prin felul de mirosuri pe care le emană.

Dacă noi ne străduim să răspândim în jur fiorul parfumurilor fine, asta nu înseamnă că nu ne confruntăm la fiecare pas, în lumea asta care ne înconjoară, de tot felul de duhori repulsive. Reziduurile, dejecțiile, gunoaiele fac parte din universul nostru, din habitatul fiecărei comunități în parte. Și unde este mizerie, există și mirosuri neplăcute, duhoare. Pornind de la ghenele de gunoi, continuând cu canalele care colcăie de mizerii, întâlnim la tot pasul focare de infecție, generatoare de duhori.

Societatea face tot posibilul să mascheze aceste miasme îngrozitoare. Servicii speciale de salubritate încearcă să mențină un echilibru între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie, în natură, în materie de duhori. De conștiinciozitatea cu care aceste servicii își îndeplinesc îndatoririle, depinde și intensitatea mirosurilor neplăcute, care ne invadează. Străzi măturate, sau nemăturate, gunoaie transportate la timp, sau nu, întreținerea adecvată, sau inadecvată, a curățeniei, toate acestea influențează pozitiv sau negativ calitatea mirosului din așezările umane.

De obicei, duhorile însoțesc lumea animală. Peste tot frecvente, în grajduri, cocine, cotețuri, în zonele în care există crescătorii de animale. Animalele provoacă duhori, iar omul are datoria de a curăța în urma animalelor, pentru a elimina mirosurile inadecvate. Dar, adeseori omul este un animal mai împuțit decât animalele adevărate. Educația precară îl conduce spre o menținere a curățeniei total ineficientă. Lipsa de cultură, lenea, nepăsarea, îl fac pe om să accepte duhorile din jur, în loc să dea dovadă de educație și civilizație, și să-și facă curat în jurul său.

De cele mai multe ori, dovadă cu adevărat elocventă că omul este un animal prost educat, sunt acele încăperi pe care ar trebui să le numim toalete, în fond doar niște haznale ordinare. Locurile unde civilizația și educația este minimă, iar duhoarea maximă, sunt veceurile publice. Este un act de mare curaj, a te încumeta să-ți satisfaci nevoile în astfel de locuri. De la intrare te întâmpină în tot locul produse fecale, puțind îngrozitor, iar dacă ai ,,norocul’’ să calci unde nu trebuie, poți căra după tine această duhoare incontestabilă. Din păcate, însăși Universitatea noastră, se mândrește cu astfel de bude insalubre, emanatoare de mirosuri pestilențiale. Pe o rază de mai mulți metri, în jurul veceurilor universității, se produce un adevărat genocid ecologic. Budele noastre, cele de toate zilele, sunt adevărate bombe ecologice, inepuizabile surse de duhori.

Paradoxal, un astfel de lăcaș didactic, o Universitate care trebuie să producă cei mai civilizați cetățeni ai țării, este frecventată de către cele mai josnice exemplare umane, din punct de vedere al educației. Dovadă de netăgăduit în acest sens, reprezintă halul în care au ajuns veceurile noastre. Duhorile emanate de aici se iau la întrecere cu adierea de mirosuri ale parfumurilor fine folosite de către studente, și fără îndoială, duhorile împuțite ies mereu învingătoare din această instituție.

Dacă ești dornic de a inhala miasme împuțite, n-ai decât să vizitezi un veceu public. După aspectul degradant, și după duhorile care răzbat de aici, putem trage concluzia că, din punct de vedere al civilizației, al educației, nimic nu ne deosebește de bravele noastre necuvântătoare domestice. Omul, acest animal biped, nu numai că așa doarme cum își așterne, dar, asemenea duhori va inhala, după cum întreține mediul în jurul său.

România pusă la colț de către UE

Probabil că de la intrarea ei în Uniunea Europeană și până în ziua de astăzi, niciodata n-a fost Romania mai în atenția lumii occidentale, precum s-a găsit vara aceasta. Iar cei doi eroi care au "speriat" vestul, n-au fost alții decât, de-acum inseparabilii, Victor Ponta și Crin Antonescu.

Aceștia au vrut să se remarce printr-o demonstrație de forță, în urma căreia să pună mâna pe toate structurile Puterii din România. Constituiți într-o Alianță mai mult decât nefirească după cum îi spune și numele USL, adevărata strutocamilă, precum cea din scrierile lui Dimitrie Cantemir, o alianță între un partid de dreapta și un partid de stânga, rar poate fi întâlnită în lume. Și bineînțeles că nu putea să lipsească de pe meleagurile carpato-danubiene o astfel de arătare împotriva naturii (era să spun "acest anus împotriva naturii" )

Profitând de nemulțumirile populare pricinuite de către măsurile de austeritate luate pentru a contracara criza economică din UE, măsuri luate, de altfel în toate statele Uniunii, mai mulți parlamentari trădători, au fost atrași în primăvară, de la Alianța aflată atunci la putere, de partea USL. Astfel Ponta și Antonescu au ajuns să dețină controlul Parlamentului României. A doborî Guvernul Ungureanu printr-o moțiune de cenzură, era de-acum floare la ureche, USL reușind să-l impună pe Victor Ponta drept premier al României.

Câteva luni, cei doi poli ai Puterii, Băsescu și Ponta au coabitat mai mult ca șoarecele cu pisica. Marele nemulțumit era însă Crin Antonescu. Dacă tovarășul său de "arme", Victor Ponta, se văzuse deja cu sacii în căruță, devenind șef al Guvernului, Crin rămăsese, deocamdată, un simplu senator, deși el viza fotoliul de Președinte al țării, în locul lui Traian Băsescu. Acest lucru nu se putea întâmpla  în conditii normale, decat la finele anului 2014, când urmează să expire mandatul lui Băsescu.

Și totuși se poate. Da, în România se poate. Aici se poate totul. Parlamentul devenise o sucursală a USL și va vota orice lege își dorea conducerea Uniunii.

Planul de a fi "înscăunat" Crin, era deja elaborat. Președintele Băsescu nu se mai bucura de simpatie populară, deoarece el era considerat artizanul măsurilor de austeritate, luate cu un an în urmă. Era limpede că în cazul unui Referendum, cetățenii vor vota demiterea acestuia. Dar până la Referendum și demitere, trebuia realizată suspendarea președintelui de către Parlament, lucru imposibil în condițiile legislative existente. Nici o problemă. Legile sunt votate de către Parlament, iar majoritatea în cele două Camere era de parte USL.

Iar dacă Crin și Ponta ar fi vrut să se decreteze ca Legea gravitației universale să nu mai fie valabilă în România, Parlamentul ar fi votat cu siguranță după dorința șefilor. Afirm acest lucru, întrucât ceea ce a urmat devine de-a dreptul halucinant.

Trebuia realizată suspendarea lui Băsescu și înscăunarea lui Antonescu. Dar suspendarea era aproape imposibil de realizat, fără netezirea drumului. Au fost urmați anumiți pași, aparent fără legătură între ei, dar făcând parte dintr-un plan bine stabilit.

Orice lege votată în România, pentu a intra în vigoare, trebuiește, în prealabil, publicată în Monitorul Oficial.Urgentarea sau amânarea publicării, influențează momentul intrării în vigoare a respectivei legi. De aceea, Monitorul Oficial a fost trecut în subordinea Guvernului lui Ponta, astfel ca acesta să poată decide momentul publicării diferitelor legi, după cum îi dictau interesele cu  privire la suspendare.

Singurul care se putea opune eventualelor ilegalități cu privire la suspendare, era Avocatul Poporului. Să nu fie deranjat de către acesta, Victor Ponta l-a măturat cu o simplă mișcare de palmă, de pe esichierul vieții publice din România și și-a pus propriul om de casă în locul rămas vacant.

După ce s-ar fi realizat suspendarea lui Băsescu, președinte interimar, până la soluționare, urma să devină Președintele Senatului. Dar acest post era ocupat de către Vasile Blaga, membru PDL, deci din tabăra lui Băsescu. Pasul următor a fost înlocuirea, practic în condiții ilegale a lui Blaga cu Antonescu, după principiul "Noi suntem mai mulți, noi facem cum vrem". Ajuns Președinte al Senatului, mai rămânea un singur pas, suspendarea, pentru ca Antonescu să ajungă interimar în locul lui Băsescu.

Dar pentru a se realiza suspendarea, mai trebuiau modificate câteva legi, iar Parlamentul le-a modificat dintr-un condei. România devenise o junglă legislativă. Legea suspendării a fost modificată, iar atribuțiunile Curții Constituționale au fost restrânse, deoarece ea era cea care avea competențe de a interzice toate aceste matrapazlacuri, lucru pe care l-ar și fi făcut. Este declanșată procedura de suspendare, președintele țării este suspendat, iar Crin Antonescu devine președinte interimar. Prevederile legale făceau însă imposibilă validarea Referendumului de demitere, în condiții normale. Fără a ține cont nici măcar de cele mai elementare principii, încălcând legile și Constituția, Parlamentul subordonat clicii conuse de către cuplul Ponta-Antonescu, modifică Legea Referendumului. Sunt stabilite modalitățile de desfășurare a Referendumului, total favorabile demiterii, după modificările abuzive aduse legilor.

Drumul acaparării puterii în România, de către cei doi copreședinți USL, era deschis. Totul era stabilit în favoarea demiterii. Legile au fost modificate în favoarea lor, regulile au fost stabilite de către ei. Doar că Uniunea Europeana și Cancelariile democrațiilor occidentale, nu puteau rămâne pasive la încălcări atâta de flagrante ale statului de drept. Ponta a fost chemat la ordine și urecheat, atât la Bruxelles, cât și la Cancelaria Federală a Germaniei. I s-a predat, ca unui școlar impertinent un plan în 11 puncte care trebuia îndeplinit în totalitate, pentru a se restabili ordinea legală. În primul rând trebuia repusă în drepturi Curtea Constituțională și lăsată să delibereze asupra principalelor hotărâri parlamentare. Neavând încotro, premierul României și-a luat angajamentul că va restabili ordinea de drept în țară. Uniunea europeană, Germania, SUA, Marea Britanie, Manuel Barosso, Angela Merkel, toți conducătorii occidentali erau vădit îngrijorați de ceea ce se întamplă în România. Se spunea că România era la un pas de situația din Ucraina sau Belarus. Democrația și statul de drept erau amenințate.

Victor Ponta a abordat dubla măsură. Dacă în fața occidentalilor își lua angajamente, în țară încerca sa abordeze în continuare, o poziție de forță. Mult mai vocal s-a dovedit a fi Crin Antonescu. În definitiv, era vorba de postul de Președinte la care aspira. Curtea Constituțională a hotărât ca referendumul să se desfășoare după regulile, după legile existente înaintea modificărilor USL-iste. Ponta și Antonescu au mai încercat să obstrucționeze legalitate, multi i-au numit puciști, acțiunile lor în cascadă fiind catalogate drept încercare de lovitură de stat.

Desfășurat în condiții constituționale, evident că Referendumul nu avea cum să fie validat. Cvorumul cerut de către Legea Referendumului nu avea cum să fie realizat. Viciu legislativ, inechitabil, dar, până când legea va fi modificată, ea trebuie să fie respectată în norma existentă.

După constatarea neîmplinirii condițiilor impuse de lege, Referendumul trebuia declarat invalid în 2-3 zile. Dar, Crin Antonescu, cocoțat în fotoliul din fruntea țării, nu mai voia să coboare. Se obișnuise cu aerul înălțimilor și nu voia să cedeze altuia jucăria sa. Armata de juriști din USL a căutat să găsească și să uzeze de tot felul de chichițe, doar, doar vor reuși să valideze Referendumul care ar fi fost total în defavoarea sa și ar fi dus la demitere.

A fost o vara de circ total în România. O dispută absurdă în urma căreia toți au pierdut. Ponta și Antonescu au ieșit înfrânți, Băsescu cu poziția zdravăn zdruncinată, cu legitimitatea ocupării postului de președinte al țării, pusă la îndoială, USL-ul cu procente în sondajele de opinie în scădere, PDL-ul șifonat. Dar cel care a pierdut cel mai mult, a fost poporul român. Evenimentele verii au constituit un șoc regresiv pentru economia românească, tendințele de nerespectare a statului de drept au alungat investitorii străini, creșterea economică, ajunsă printre cele mai mari din Europa, a devenit una minimă, întreaga vară, leul românesc a fost în cădere liberă, puterea de cumpărare a românilor a scăzut, în ciuda măririlor de salarii, trecerea în 2014 la moneda euro a devenit greu de atins. Intrarea României în Spatiul Schengen, iminența pentru luna septembrie, s-a amânat pentru o dată nedeterminată.

Este un lucru știut. Întotdeauna nota de plată pentru greșelile guvernanților  o are de achitat poporul, dar și asta este adevărat că fiecare popor își are conducătorii pe care îi merită, pe care singur și i-a ales.

Măgarul moldovean și morcovul European

Uniunea Europeană, este visul fiecărei țări nemembre de a se integra în această comuniune de state, cu democrații avansate. Evident că și Republica Moldova tinde spre acest țel, chiar face, zi de zi, pași către acest deziderat. Doar că îi face în ritm de tango. Adică, un pas înainte, doi pași înapoi.

Acesta este ritmul de înaintare a țării noastre catre U.E, sau altfel spus, suntem un fel de Meșterul Manole, împreună cu echipa lui de zidari. La fel, cum și aceia, ce zideau ziua, noaptea se surpa, tot așa și Republica Moldova, cu cât s-a apropiat într-o anumită perioadă de Uniunea Europeană, în perioada urmatoare de timp se îndepărtează, în salturi repezi.

Tot așa cum Meșterul Manole a trebuit să și-o zidească pe Ana, propria lui soție, pentru a realiza o construcție trainică, tot așa și noi, pentru a putea face pași fermi în direcția Uniunii, mai întâi va trebui să ne zidim propriile noastre mentalități comuniste, într-un mormânt imens, mentalități care există în însăși structura statală moldovenească.

Țin minte că am vazut un film cu marele actor de comedie francez, Louis de Funes, în care acesta, călare pe un magar, își făcuse dintr-un băț de care legase o sfoară, un fel de undiță de pescuit. La capătul improvizatei undițe, legase un morcov pe care îl ținea, cu ajutorul "undiței" la10 cm , înaintea nasului măgarului. Bietul asin, simțind mirosul de morcov la câțiva cm de propriul nas, înainta într-una pentru a ajunge la morcov, fără să reușească acest lucru. Morcovul înainta odată cu măgarul.

Așa suntem și noi, un măgar uriaș, iar Uniunea Europeana un "morcov" mult visat, care, pe măsură ce ne atropiem de el, fuge de noi, în același ritm. Asta deoarece, visăm noi la"morcovul european", cătăm înspre el cu un ochi, dar cu coada celuilalt ochi, aruncăm ochiade și spre  "păstârnacul sovietic"

Dar, hai să fim sinceri. Este oare gata Republica Moldova să intre în Uniunea Europeană? Avem dinaintea noastră, exemplul a destule țări, care, intrând in UE, au dat cu capul de pragul de sus, lovindu-se și amețind de-a binelea: Grecia, Portugalia, Irlanda, Ungaria. Altele , precum și România, chiar dacă nu au avut de pierdut, nici mari realizări n-au avut, grăbindu-se să intre în UE, când încă nu erau pregatite s-o facă.

Așa că, și pentru țara noastră, este un deziderat a intra în UE, dar trebuie să ne alegem momentul în care suntem pregătiți. A te repezi cu capul înainte, ca un berbec, ar fi o gafă. Vom intra cu coarnele în gardul Uniunii și ni le vom frânge. Vom ajunge ca un berbec ciunt, cu unul, sau ambele coarne frânte, iar atunci, nici măcar cu ce să împungem nu vom mai avea. Măcar plăcerea aceasta să ne-o rezervăm. Să luăm în coarne tot ce ne cade în cale. Se spunea că unui popor sărac, pentru a-și potoli foamea, să i se ofere pâine și circ. Dacă "pâine", simbolic spunând, nu avem suficientă, măcar de circ să avem parte din abundență.

Yeti, uriașul Om al Zăpezilor, din grupa 24

Frumosule, lunganule, lung cât o zi de vară, cât bârna de la fântână, lung da’ prost, cum spune filozoful. Mă uit la tine în sus și văd că nu te mai termini niciodată. Dacă m-aș încumeta să mă cațăr pe trupul tău în sus, cred c-aș ajunge până la nori. Ce cauți tu la noi în clasă? Când te văd ridicându-te din bancă, mă trec fiorii spaimei. Aștept cu înfrigurare momentul când, cu bostanul pe care-l porți pe umeri, vei sparge tavanul și toată clădirea se va prăbuși ca un joc de domino. Stai naibii în banca ta, nu ne periclita viețile ridicându-te în picioare.

Spune-ne drept, cine, mama ta sau tatăl tău a fost girafa? Cred că te-a făcut Gulliver cu o girafă. Sau dacă și tu ești creația lui Dumnezeu, ești un specimen căruia Creatorul i-a pierdut măsura. Noroc că a uitat să-ți pună și cap. Dacă te mai împopoțona și cu ăla, cu adevărat că făceai gaură în cer. Dar așa, fără cap fiind, gândești cu curul. Asta se vede după răspunsurile pe care le dai când ești ascultat. Ce cauți măi omule la Universitate, vii doar ca să joci cărți la cantină? Normal. Pe cât ești de lungan, le vezi de sus tuturora cărțile. Dar nici așa nu ești bun să câștigi măcar o partidă. Am auzit că ești ciuca bătăilor. Ai pierdut la cărți toți banii din casă, până și chiloții mamei tale ți i-a câștigat unul.

Dacă am vrea să-ți îngropăm picioarele în pământ, cred că am străbate întreg globul pământesc, iar vârful pantofilor ți-ar ieși pe cealaltă parte a Terrei, undeva prin Argentina. Asta ar fi pentru noi o adevărată binecuvântare. Să-ți mai miroase și argentinienii picioarele împuțite, că noi am vomitat destul din cauza lor. Da’ spune-ne și nouă, cum naiba ajungi cu degetele de la mâini, între degetele de la picioare, să ți le scarpini? Nu spune că nu faci asta, deoarece îți miros și mâinile a picioare. Abia acuma văd că pentru a nu sparge tavanul din clasă, ți-ai luat bostanul și ți l-ai pus pe bancă.

Ce naiba faci cu buzele alea late de o palmă? Le muști în loc de carne când mănânci hrișcă? Vai, ce păr frumos ai. Cred că prin nas și prin urechi ți-l coafezi. Probabil că ți-ai făcut transplant din zonele intime ale tale. Mă uit la ochii tăi bulbucați. Cred că i-ai împrumutat de la Zimbrul moldovenesc. Ești adorabil când te holbezi cu ei la fiecare poartă nouă. Păsărilă din poveștile populare e un mic copil pe lângă tine. Dar pe cât de mare ești tu, pe atâta de mici îți sunt notele din registru. Cel mai sus la înălțime, dar cel mai jos la învățătură. Între atâtea fete, ești ultimul. Ultima fată sau ultimul băiat? Dacă n-ai fi tu să ne strici aspectul, am putea spune că suntem o clasă de fete, dar, cine știe, poate chiar suntem o clasă de fete. După reacțiile tale, nu prea pari bărbat.

La început m-a mirat profund ce te face să părăsești cantina și jocul de cărți și să mai dai câte o raită și prin sala de clasă. Dar acuma, mi-am dat seama. Nicidecum nu lecțiile te atrăgeau încoace, tu veneai doar să ceri colegelor tale câte un leu-doi, poate chiar și mai mult. Bineînțeles, nu cu intenția de a-i mai înapoia vreodată. Am mai văzut unul care făcea același lucru, adică cerea bani, în fața bisericii din centru, însă acela nu era așa de lungan ca tine.

La începutului noului an școlar, ai venit să ne tâmpești pe toate cu periplul tău din România de astă vară. Erai tare încântat că acolo lumea nu se holbează la tine ca în Republica Moldova. Probabil te holbai tu la ei și de-atunci ai rămas așa. Te mai lăudai ca în România te băga lumea în seamă. Te-or fi băgat deoarece nu te cunoșteau, nu știau ce hram porți. Dacă te-ar fi cunoscut, te băgau nu în seamă ci în altă parte. Cred că și pe-acolo umblai ca și prin Universitate, cu mâna întinsă, să-ți admire toți ceasul de aur, adus de către tatăl tău din Portugalia. Într-o zi nu-l aveai la mână. Cred că-l uitaseși acasă, dar eu m-am speriat că l-ai pierdut la cărți. Apoi mi-am dat seamă că acest lucru era imposibil, câtă vreme te vedeam viu. Dacă ți s-ar fi întâmplat o asemenea catastrofă, cred că te-ai fi aruncat de pe acoperișul Universității, la cât de mult te fălești cu el.

Noroc că nu ești o mare celebritate, să-ți toarne cineva o statuie în bronz, în mărime naturală. Toată rezerva de bronz a Republicii Moldova s-ar duce pe statuia ta.Dar cel mai mult la tine, îmi place diminutivul numelui cu care te prezinți, Jenea, Jenel, Jenică. Nume de bebeluș pentru o namilă de doi metri. La cât ești de frumos, dacă ai fi fată, cred că ai muri virgină. Nu te-ar vrea niciun bărbat. Când cizmarul ți-a făcut ciubotele, cred că a trebuit să sacrifice doi boi. Nici așa nu sunt prea convinsă ca pieile lor i-au ajuns pentru încălțările tale. În loc de ciorapi, cred că ți-ai tras doi saci pe picioare. Când faci imprudența să-i speli în Prut, înnegrești apele Prutului, alertând garda de mediu din România. Am auzit că au vrut să te ducă la grădina zoologică, ca pe o curiozitate a naturii, dar n-au avut la Chișinău atâta fier încât să-ți poată face zăbrelile cuștii.

Așa că ai rămas printre noi, să ne fericești pe noi, colegele tale, cu prezența ta Don Quijotică. Cred că dacă Ministrul Învățământului ar fi știut că te vei înscrie la Jurnalism, la ,,Alecu Russo’’, ar fi desființat secția și grupa 24. Rămâneam și noi fără facultate, dar, măcar scăpam de coșmarurile din nopțile în care ne visăm cu tine. Vom depune cu toții o cerere, ca ție să-ți dea diploma după doi ani de studiu, ca să fim scutiți de calvarul prezenței tale încă un an printre noi.

Ce înseamnă a fi european

În zilele noastre, ideea de a fi european este asociată cu ideea de a fi modern. Europa, cu civilizațiile ei  reprezintă în sine un factor de modernism. Dacă atunci când ne referim la Asia, ne gândim la un continent reticent la tot ce este nou, Europa este considerat drept un continent al prezentului, dar mai degrabă al viitorului. Pentru fiecare țară din zonă, dacă este considerată ca fiind europeană, acest lucru este considerat drept o apreciere deosebită la adresa ei. Astăzi Europa se prezintă ca un conglomerat de țări unite, strânse sub stindardul acelorași idealuri. Țări unite politic, economic, militar. Principalul obiectiv al Uniunii Europene si al NATO este menținerea păcii.

Platon a fost primul gânditor care a susținut ideea păcii prin organizarea de confederații, dar o contribuție importantă a avut și Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman. Ideea lui Platon s-a concretizat doar în a doua jumatate al secolului XX. Ideea de unitate europeană nu este însa ceva nou, o creație a noii gândiri europene, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent și prin consecință pentru o viațaă mai bună a populației. Astfel s-a creat ceea ce numim Uniunea Europeană. Ea a fost inițiată în anul 1958, avand 6 țări fondatoare.  Apoi, acestora li s-au adaugat  încă zece. Un val masiv de integrari în UE, zece la număr, avut loc în anul 2004. Romania a aderat la UE în anul 2007, odată cu Bulgaria. Astăzi Uniunea Europeana numără 27 de state, lor urmând să li se alature în urmatorii doi ani și Croația. Pe lista de așteptare este înscrisă și Turcia. Și Republica Moldova se străduiește să îndeplinească condițiile de a fi acceptată în Uniunea Europeană.

Dar ce inseamnă sa fii european? Europa reprezintă secole de cultură și civilizație. Vechii europeni au preluat de la alte popoare antice din Orientul Apropiat și Asia, multe realizări tehnice și culturale, punând bazele unor civilizații noi, în continuă dezvoltare. Modernismul a fost cuvântul de ordine în Europa. Aici au apărut mari descoperiri științifice, mari realizări culturale, arhitectonice. Au existat de-a lungul istoriei, importante instituții de invățământ, mari gânditori, artiști remarcabili.

Cele mai înalte standarde ale vieții le intâlnim, alături de Lumea Noua, Statele Unite, în Europa. Aici întâlnim țări dezvoltate economic, social, cultural, sportiv. Oamenii cei mai instruiți, vizionari, moderni. Evident că și în alte zone ale globului progresul este la el acasă, dar avangarda a fost întotdeauna Europa. Țările membre ale UE, cele actuale, dar și cele ce aspiră la această cinste, vor o legătură tot mai strânsă între ele și după modelul  Statelor Unite ale Americii, se intenționează crearea Statelor Unite ale Europei.

A fi european reprezintă o mare cinste. Dar a trăi în Europa nu înseamna neapărat a fii european în sensul admirativ al cuvântului, după cum nu toate țările situate în Europa sunt considerate state europene. Ca să merite această caracteristică, trebuiesc îndeplinite anumite standarde. Cinstea, moralitatea, educația, cultura sunt atribute fără de care un ins în Europa nu poate fi considerat cu adevărat european.

Saltul Silviei Caloianu de pe Internet-în paginile primului ei volum

Silvia Caloianu, chiar dacă nu se numără printre numele ilustre ale poeziei românești dintre Prut și Nistru, trebuie menționată ca fiind o reprezentantă în lumea postmodernismului moldovenesc. Postmodernismul, născut ca o reacție de negare a valorilor artistice de până atunci, o adoptă făra rezerve pe Silvia Caloianu, o introduce în lumea versului din țara noastră, poeta, la rândul ei, slujindu-i cauzele cu devotament.
Prea puțin cunoscută în lumea muzelor, autoarea este practic, un produs al siteurilor literare de pe Intern, fără de care numele său nu ar fi ajuns să fie cunoscut în rândurie iubitorilor de poezie. Născută la Chișinau, în 1960, încearcăîn câteva rânduri, fără succes, să debuteze în volum. Abia după  ce se face cunoscută printre cititorii siteurilor, reușeste să publice volumul "Niciodată pe nume".
Citindu-i volumul, ne putem da seama că poeta, din multitudinea textelor publicate pe Internet, a adunat tot ce i se părea publicabil, un amalgam, poate lipsit de coeziune, un fel de salată poetică, un ghiveci literar, încropind un volum cu care a făcut la vârsta de 45 de  ani marele său pas la care visase, debutul editorial.
Încercând să-și încadreze poemele tematic Silvia Caloianu își împarte unicul volum tipărit "Niciodata pe nume" în trei părți distincte:"Plâns înainte", a doua secțiune "De culori de tine", iar a treia "Hypnos".
În prima treime a volumului, autoarea se confesează cititorilor cu privire la viziunile sale erotice, prezentându-ne bărbatul ideal în viziunea sa " bărbatul acesta deosebit se declară vinovat/ se retrage/ își spune gill/ îmi explica foarte serios ca pîndea o lumină/ una specială/ care sa îl repună în circuitul său calendaristic/ îmi descrie mai cu seamă toamna/ caligrafiind-o cu majusculă/ ploile reci din adîncurile firii".  Iubirea pentru Silvia Caloianu este o binefacere a repaosului total, a unei hibernări de-a dreptul letargice.  "Sentimentul de umilință/ crepuscul/ resemnarea în așteptarea somnului hibernal/ eu îmi mușc buzele/ aud cum i se sparg scoicile sub greutatea pașilor/ îmi șopteste că e un zgomot care îi înfierbîntă amintirile/".
Doar împlinirile iubirii îi sunt surse de inspirație pentru versurile sale, incertitudinile sentimentale blocându-i muzele."eu mă opresc pe albul paginii mele/ observ că nu îmi mai desenează nici o poezie/ nici o tentativă de zîmbet/".

În partea a doua a volumului, "De culori de tine", Silvia Caloianu își exteriorizează mai profund sentimente, dând frâu liber unei avalanșe de trăiri, cu mult mai intense decât în prima parte. Cochetează cu nemărginirile, eternitatea mărilor și a valurilor, cu miturile biblice despre apocalipsele pluviale ale oceanului planetar.   "În rosul acesta rectiliniu s-a facut multă liniște/ dumnezeu cu certitudine întîrzie/ ca întotdeauna/ ma gîndesc oare cu ce ar mai începe o lume/ va fi oare mulțumit cînd va ajunge la ape/ și la vietuitoarele sale repartizate prin mituri/ femeia albastră spune că mările ei nu au țărmuri/ că a inventat înca o poezie despre potop". Poeta vede potopul ca pe o izbăvire de păcate, subjugând cuvintelepentru a  înălța oda ploilor eterne, dar și a cerurilor uscate de sentimente și de ploi   "„Alinatul cuvintelor/ iată-l/ traversează pe roșu/ strada sîngelui meu decolrat// uimește-mă/ îi spun/ sînt plictisită sînt imună/ ca un cer făra emoții/ din care veacuri nu a mai plouat// alinatul cuvintelor/ tace/ își ascunde ochii/ prin semafoare ce tupeu/ ce tupeu// are capul într-un fel de nori/ din care posibil să plouă/ iar mîinile în buzunarele somnului meu”.   Imaginile sînt mai clare aici, uneori mai plastice, ceea ce conferă mai multă viață textelor. Feminismul accentuat nu fragilizează poemele, ci le încarcă de un mister cald, pe care-l cauți de la text la text.

Hypnos, cea de-a treia parte a volumului, continuă pe aceeași linie, încununând întreaga-i operă   „ Își săvîrșise opera într-un joc de limbaj/ el ne făcea să credem că existăm în somn/ dorințele noastre erau atît cît sa avem nevoie/ el ne spunea ca tot ce atingem e simbol/ de aceea păstrăm distanța pe muchii de ore/ în plînsul culorilor/"

Remarcabilă este ușurinta în versificație a poetei, dexteritatea în  exprimare, lejeritatea în mânuirea verbului poetic.

 Având în vedere faptul că Silvia Caloianu a pătruns cu greutate din categoria de poezie a maselor largi, în cea a poemelor consacrate, trebuie să privim cu îngăduință încercările ei nu tocmai reușite de a pătrunde în esența lucrurilor, în profunzimea ideilor. Cultivând o poezie de suprafață, adeseori diluată, lipsită de esențele pure ale logoului poetic, erupția lirică a Silviei Caloianu se lasă încă așteptată. Totuși, având în vedere promisiunile de până acum,  o așteptăm în anii următori, chiar dacă de cele mai multe ori, poeta nu știe ce să faca prea bine, cu talentul pe care îl are din abundență.

Ana Tinica, între lumea filmului și realitate

Perioada studenției reprezintă pentru fiecare tânăr, probabil, anii cei mai frumoși din viața sa, în orice caz ei lasă amintiri de neuitat, care îl vor marca  în timp. Cunoștiințele acumulate în această perioadă, formarea pe plan profesional , decisivă pentru tot anii maturității, dar și trăirile extrașcolărești sunt, pentru fiecare, un viitor nesecat izvor de amintiri.

Viața noastră, pentru oricare dintre noi, este strâns legată în acești ani de colegii noștri cu care ne intersectăm existența zi de zi. Dacă unii dintre tovarașii mei de grupa îmi par figuri mai șterse, alții, dimpotrivă, mă impresionează cu personalitatea lor. Din grupul celor a căror figură imi va rămâne vie în memorie toată viața, se numără și colega mea, Ana Tinica.

În primul rând, trebuie să spun din capul locului, că este una dintre cele mai bune prietene ale mele, împreună cu ea și cu Vica Bagrin formăm un grup în care relațiile interumane care domină între noi, sunt unele de coeziune și de deplină înțelegere.

Rare au fost momentele născătoare de divergențe, iar, atunci când au fost, noi am trecut cu ușurință peste ele.

Cu Ana Tinica, nici nu poți avea alte relații decât de prietenie sinceră, relații cordiale, uneori aproape afectuoase. De când am cunoscut-o, m-au atras ochii ei limpezi, privirea de căprioară blândă, trădând un suflet curat.

Ana Tinica emană de pe întreg chipul sau puritatea unor sentimente de prietenie, dezvăluind o inimă mare, a unei ființe pe care te poți baza când ai nevoie. Colegă ireproșabilă, săritoare la nevoie, dominată de un altruism dus adesea, când situația o cere, până la sacrificiu, Ana Tinica dezvăluie celor care știu să se apropie de ea, un caracter puternic.

Pentru că îi plac mult filmele, dramele, aș asemui-o cu una dintre eroinele sale preferate, Scarlett O'Hara din "Pe aripile vantului", personaj celebru din filmotefiecareca universală. Le apropie pe cele două dârzenia cu care lupta în viață fiecare, spiritul combatant care le face de neînfrânt, speranța că prin muncă și curaj, țelul final, care de fapt este întotdeauna izbândă în viață, va fi atins.

Privindu-i chipul frumos, chiar am adeseori iluzia ca în fața mea nu o am pe colega noastră și prietena mea Ana Tinica, ci pe însăși actrița Vivien Leigh, celebra interpretă a lui Scarlett O'Hara, sau mai  bine zis  pe însăși eroina filmului.

Căutând similitudini, cred că rolul jucat de către superba Vivien i-a punctat viața prietenei mele, făcând-o  o luptătoare perseverentă, care prin muncă și abnegație va învinge mereu în final. Abnegația Tinicăi este fără îndoială împrumutată de la acest personaj.

Dar Ana Tinica este și o personalitate impunătoare, având ceva din măreția Cleopatrei, interpretată de către fenomenala regină a Hallywodului, Elizabeth Taylor, o altă preferată a colegei mele.

Am auzit-o că se vrea o femeie de succes, care să facă o carieră deosebită în viață, având ca model și pe starul de televiziune Andreea Marin. Vrea să rămână mereu generoasă, ca și aceasta, zâmbetul să-i inunde și ei permanent fața, să împartă mereu celor din jur, binele. Toate astea izvorăsc din sufletul nobil al prietenei mele. A fi de ajutor cuiva este o mare bucurie pentru Ana Tinica, iar singura răsplată pe care o acceptă pentru fapta sa, este un surâs de mulțumire.

Fire romantică, îi plac poeziile de dragoste, îi place să fie iubită, îi place viața. Uneori încerc să mi-o închipui cum i-ar fi stat ca și iubita unui mare poet care să și-o întruchipeze ca pe o muză, sursă de inspirație și să-i cânte farmecele.

I-ar fi stat bine și ca iubita lui Leonardo di Capriu din filmul "Titanic". Un alt personaj, o altă actriță care a marcat-o. Tinica și-a ales întotdeauna drept modele, femei luptătoare, dârze, neînfricate.

Ea este și cea mai veselă ființă din lume. Exuberanța ei te copleșeste, te cuprinde, te antrenează. Lângă ea nu poți fi decât veselă. Îi plac comediile, îi place să râdă, să se distreze. Îl urmărește cu mare plăcere pe Mister Bean, filmele cu acesta îi înseninează viața.

Este atrasă de lectură. De fapt eu întotdeauna mi-am închipuit-o ca pe o eroină ruptă dintr-un roman de mare succes. Dacă una dintre marile figuri ale literaturii universale, un scriitor celebru, ar fi cunoscut-o, în mod sigur că ar fi imortalizat-o în paginile unui roman.

Îi place "Enigma Otiliei" a lui George Călinescu, Otilia din roman, un alt model care i-a atras atenția. Eu o vad și ca pe o Anna Karenina a timpurilor moderne.

I-ar fi stat bine și în lumea plină de voiosie a tinerilor din "Liceenii", serie de filme pe care le urmărește cu plăcere. Mi-a spus adesea, că ar vrea să trăiască o poveste de dragoste ca în filme, să iubească cu pasiune și să fie iubită cu intenstatea cu care iubesc acei eroi. Firea ei romantică și-a alimentat sufletul cu tot ce este frumos, cu arta pură. A adunat din filme, din romane prototipuri demne de urmat.

Dar dacă este o visătoare, Ana Tinica nu este o naivă. Știe că lumea filmelor este un univers iluzoriu, în care fabulația este fenomenul dominant, iar acele povești din filme sunt doar fantasmagorii, de multe ori. De aceea prietena mea vrea să împrumute de pe marele ecran în primul rând trăsăturile pozitive ale eroinelor, cât și farmecul personal al actrițelor.

Viața tumultoasă, plină de trăiri și de farmec a marilor actrițe o atrage ca un magnet pe Tinica. I-ar place și ei o astfel de existență și de carieră. I-ar plăcea să trăiască într-un loc exotic, ar vrea și ea să aibă o"lagună albastră", peisaj mirific din cunoscutul film pe care îl revede mereu cu plăcere, o "lagună albastră" numai a ei, unde să se reîntoarcă oride câte ori sufletul ei simte nevoia de recreere.

I-am făcut adeseori Tinicăi recomandări să nu fie atâta de visătoare, să nu se transpună prea tare în lumea eroinelor ei, deoarece aceasta o pot face să traiască într-o lume ireală. Fire receptivă, colega mea, a luat act de sfaturile mele. Îi plac filmele, dramele, comediile, îi place literatura, dar Ana Tinica este, în primul rând un om cu picioarele pe pământ. Nu se lasă furată de mirajul lumii personajelor ei preferate. Se inspiră din natura lor, dar nu o copleșesc.Tiparele ei reale sunt din viața reală. Femei de mare succes din lumea înconjurătoare, modele de cinste, ambiție, perseverentă. Primele modele și le-a luat chiar din familie. Dascălii care i-au călăuzit copilăria, adolescența, tinerețea sunt alte exemple de la care Ana Tinica a cules tot ce este bun.

Prietena mea este și o persoană care are o permanentă preocupare de modul în care arată. Deosebit de frumoasă, mereu îngrijită, pusă la punct, frapează prin eleganță, bun gust, modestie, simplitate. Toaletele sale sunt întodeauna impecabile, perfecțiunea este cuvântul de ordine, obiectivul ei de atins, atunci cand iese în public.

Meticulozitatea cu care se pregătește, trădează o fire încăpățânată, dar o încăpățânare pozitive, născută din firea și natura unei moldovence adevărate, născuta din seva acestor meleaguri.

Într-un viitor nu prea îndepartat, o văd întemeindu-și o familie fericită. Mare iubitoare de copii, Ana Tinica va fi cea mai bună și grijulie mămică din lume. Îi place să fie mereu înconjurată de râsete curate, juvenile, ca niște clinchete cristaline. O văd într-o casă mare, spațioasa, plină de lumină și de voioșie, plină de viață.

Dar anii care vor urma vor fi, în primul rând, o probă a timpului care va dovedi că alegerea mea în persoana Tinicăi, drept una dintre cele mai bune prietene ale mele, a fost un lucru înțelept.  Sunt convinsă că atașarea mea față de ea în anii studenției, este una trainică, ea va dăinui peste ani și ani. Vreau ca prietenia ei să-mi însenineze existența, până departe, în negura timpului. Prezența ei în viața mea va fi permanent de bun augur. Voioșia ei va avea și în anii ce vor urma darul de a mă face să trec mai ușor peste încercările ce vor veni. Sunt convinsă că Ana Tinica îmi va fi alături mulți ani de-acum încolo, iar prietenia noastră, unul dintre cele mai frumoase evenimente de care m-am bucurat până acum, nu va fi un fenomen pasager, și că mă voi bucura de ea toată viața.

Nora Sau O Casă de Păpuși

Unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai literaturii universale este norvegianul Henrik Ibsen, iar capodopera sa Nora( Casa de păpuși), reprezintă o piesă cu adevărat celebră în dramaturgia europeană și mondială. Autorul a scris această dramă în timpul unei călătorii în Italia, în ultimele decenii ale secolului al XIX lea, când încă curentul romantic domina literatura universală. Piesele lui Ibsen, un nou curent, cel realist, s-au impus imediat pe scenele teatrelor europene. "O casă de păpuși" reprezintă opera de căpătâi a lui Ibsen. Tradusă în multe limbi și jucată în toate marile teatre, piesa s-a nascut inspirată din realitățile vieții unei cunoștiinte de-a lui Ibsen, a cărei poveste a fost sursă de inspiratie.
Drama scrisă de autorul norvegian, tratează tema personalității feminine, care inițial a fost închisă ca într-o colivie, iar în momentul în care existența zilnică îi este zguduită de un eveniment, erupe ca un vulcan, rasturnând în conștiința eroinei, toate valorile și principiile după care își călăuzise viața până atunci. Da, Nora trăise până atunci într-o adevărată "casă de păpuși", printre păpuși, ea însăși fiind păpușa principală. Și după cum păpușile sunt făcute pentru a fi ținute pe palme, dar și mânuite după bunul plac al păpușarului, tot așa și Nora și-a trăit întreaga viață, ca o papușă, îngrijită, rasfățată, adulată, întâi de către tatăl său, apoi de către soț. Ajunsă într-un moment al vieții în care trebuie să ia singură hotărâri, acțiunile sale sunt contradictorii, naște intrigi capitale, care o fac să-și schimbe concepțiile despre viață și să ia hotărâri decisive.

Dupa o copilărie și o adolescență în care tatăl său o ținuse ca pe o papușă, fără griji, dar și fără personalitate, Nora își continua același mod de viață, alături de soțul sau, Torvald. Încă tânără, ea a fost condusă și mânuită de către acest soț ceva mai în vârstă, care o ținea ca pe un obiect în vitrină, cu care să se mândrească, ca pe o marionetă. Educată în spiritul unor relații de familie patriarhale, respectate pana la slavă, cu personalitatea înăbușită întâi de către tata, apoi de către soțul Torvald, principiile sale etice despre familie, îi sunt puternic zguduite, atunci când căsnicia ei trece prin momente ieșite din tiparurile de până atunci.
În momentul izbucnirii intrigii, care va declanșa conflictul ulterior, situația financiară a celor doi soți nu era una stralucită, chiar dacă Torvald este funcționar la bancă. În acel moment, soțul Norei avea sănătatea șubrezită și, pentru a-l salva, aceasta hotărăște să-l ducă într-o călătorie în Italia, unde clima este mai blândă. Neavând bani pentru periplul italian, ea împrumută acești bani de la Krogstad, uzând de niște falsuri în acte. Soțul Torvald nu află despre demersurile financiare ale Norei, crezând că banii provin de la tatăl acesteia.
Întorși din Italia, soțul cu sănătatea refăcută, Nora trebuia să găsească acum modalitățile de returnare a banilor. Se ivește o perspectivă în momentul în care Torvald este anunțat că va fi promovat într-o funcție de conducere la Bancă, urmând a avea un salar fabulos, care va permite returnarea datoriei. Deci, pentru Nora se întrezăresc speranțe de a ieși din impas, după ce Torvald va încasa salarii uriașe, Nora va putea să restituie banii împrumutați, fără ca soțul ei să afle vreodată de împrumut.
Lucrurile capătă însă o turnură neașteptată. Krogstad, cel de la care Nora împrumutase banii, era și el funcționar al băncii în care Torvald devenise director general, dar Krogstad era un funcționar corupt, de care Torvald hotărăște să se debaraseze și să-l concedieze.
Pentu a-și păstra postul, Krogstad apelează la șantaj, cerându-i Norei să intervină pe lângă soțul ei ca să nu-l concedieze, altel îi va divulga acestuia despre împrumut. Evident că Nora nu dorea să știe Torvald că ea împrumutase bani, folosindu-se chiar, de inscrisuri false, și încearcă să-și convingă soțul să nu-l concedieze pe Krogstad. Dar Torvald părea ferm pe poziție.

Krogstad o amenința permanent pe Nora că îi va devălui soțului acesteia totul, iar tânăra femeie devine tot mai îngrijorată. Tensiunea ei psihică din acele zile, emoțiile ei sufletești, presiunile, sunt trăite la paroxism, tânara femeie luând în calcul chiar și varianta sinuciderii.
Ea își iubea mult soțul, pentru el făcuse și acest gest compromițător, și ar fi vrut ca totul să se termine cu bine. Dar Torvald deja emisese decizia de concediere a lui Krogstad, iar Nora se temea de reacțiile acestuia din urmă. La un moment dat se gândește să împrumute banii de la un medic care era indragostit de ea, ar renunța la ideea, nedorind alte complicații intime.
Cum Krogstad scrisese deja lui Trodvald o scrisoare de santaj, pe care soțul Norei urma să o primească, ea cochetează tot mai tare cu gândul sinuciderii, pentru a salva onoarea soțului ei.
Torvald citește între timp scrisoarea lui Krogstad și se înfurie pe Nora. Între cei doi izbucnește un scandal monstru, Tordvald își acuza soția că i-a distrus cariera, reputația, viitorul. O amenința că o alunga, că va divorța de ea. Nora este distrusă de cele auzite, de faptul că dragostea pe care o purta soțului ei este astel rasplatită, ea vazând că în ochii sotului ei nu valora mare lucru, nu era decât o păpușă.
Dar, foarte curând, cei doi soți primesc o nouă scrisoare de la Krogstad, prin care acesta îi anunță că situația lui financiară și profesională s-a rezolvat, că nu mai are nevoie de postul de la bancă, și că nu mai vrea să le facă nici un rău, că nu va mai da în vileag episodul cu împrumutul, ba chiar le trimite celor doi polița cu împrumutul, ca Trondvald s-o distrugă.

Scăpat de amenințarea lui Krogstad, Trovald își recapătă tonusul și sentimentele pacifiste față de soția sa. Îi spune că o iartă și că nu mai divorțează, vor rămâne împreună. Dar ultimele evenimente au avut darul de a o deștepta pe Nora. Ea își dă seama de adevăratele sentimente ale soțului ei, îi reproșează ca el n-o iubește, spunându-i că nici ea nu-l va mai putea iubi, că nu mai poate trăi lângă un asemenea om, și că, în consecință, îl va părăsi ea. De-acum încolo dorește să fie independentă, să-și trăiasca viața conform propriilor principii, să nu mai fie o simplă păpuță manipulată de către alții. Nora nu exclude posibilitatea că, după ce își va fi recăpăta fiecare propria identitate, Trogvald și Nora să se reîntâlnească și să se reunească într-o altă căsnicie, dar, de data aceasta, călăuzită după alte principii, fiecare având propria sa personalitate.
Finalul este unul de meditație pentru fiecare cititor sau spectator, unul interactiv, în care suntem invitați la interpretări și supoziții.
Nora este un personaj feminin controversat, cu prozeliți, dar și contestatari, cu păreri despre acțiunile și caracterul ei, pro și contra. Până atunci, doar o simplă marionetă, mânuită de către sforarii vieții ei, întâi tatăl său, apoi Trogvald, cu personalitatea înăbușită, fără inițiative, făra conștiința liberă, ajunge în punctul în care are prima confruntare directă cu viața, când trebuie să ia de una singură prima hotărâre majora. Atunci are loc prima ei deșteptare din letargia în care trăise, marea ei revelație fiind eul său personal.Păpușa de până atunci, închisă într-o casă de păpuși se autodescoperă, pentru întâia oara, ca pe o ființă umană, cu propria ei conștiință și personalitate, dotată cu suflet propriu și cu capacitate de a discerne. În acel moment, ea își reneagă întreaga existență de până atunci, refuzând postura de locatară a unei case de păpuși, dorind un nou mod de viață. Practic nu modul de viață propriu-zis îl dorea schimbat, deoarece nu excludea o reînodare a relațiilor cu soțul său, pe care tocmai îl părăsea. Ea vroia un alt concept despre viață, alte principii care să-i călăuzească existența, care să-i permită să-și dezvolte și să-și desfășoare personalitatea.
Prin întorsatura de mentalitate din final, Nora precede femeia modernă a zilelor noastre, care nu se mulțumește să fie doar o umbră în spatele unui bărbat, ci își dorește să devină o femeie de succes, cu propria ei personalitate, cu propriile ei aspirații, cu cariera ei personală. Dacă pentru secolul al XIX lea, o eroină eminină ca și Nora era o "rara avis", privită cu intrigă și curiozitate, la începutul nostru de veac, al XXi lea, lumea este plină de Nore, fiecare mai independente, cu caractere tot mai puternice, tot mai reticente la compromisuri care să le înăbușe viețile în mediocritate.

Cazinoul din cantina Universității

Universitatea Alecu Russo este locul unde ne întâlnim în fiecare zi sute de tineri. Majoritatea vin aici pentru a acumula cunoștințe, pentru a se pregăti în profesiunea pe care și-au ales-o. Mai sunt și alții care vin zilnic la școală doar pentru că s-au înscris la o facultate și trebuie să-i urmeze cursurile. Unele colege vin doar pentru a epata cu ținuta lor vestimentară. iar alții sunt doar în trecere în unele zile.

Avem și o categorie formată dintr-un grup de băieți, care vin la Universitate cu cea mai mare plăcere. Dar această plăcere nu rezultă din dorința lor de frecventare a cursurilor, ci izvorăște dintr-un viciu ridicat de către ei la rangul de pasiune. Sălile de curs nu reprezintă nicidecum motivul venirii lor la Universitate, locul în care își stabilesc ei zilnic cartierul general, este cantina Universității.

Bravii noștri colegi, ocolesc cu dibăcie sălile de curs, adunându-se cu toții în sala de mese a cantinei, unde încing pasionante jocuri de cărți, mai ceva ca în cazinourile din Monte Carlo sau Las Vegas. Dragii noștrii studenți, mă rog, grupul respectiv, pun stăpânire pe cantină, ca niște adevărați combatanți, și, de la primele ore ale dimineții, până mult după-amiază, transformă incinta într-o veritabilă sală de jocuri.

În primul rând, remarcăm grupul dur al jucătorilor, cei nelipsiți în niciuna dintre zile. Ca niște adevărați căpitani, ocupă locurile centrale, de la improvizatele mese de joc, adunând în jurul lor pe mai puțin versații învățăcei. Aceștia din urmă, își privesc cu admirație mentorii, erijându-se în niște epigoni dornici să-și egaleze ,,maeștrii’’.

De când au început așa-zisele competiții ale jocului de cărți, în cantină nesimțirea a ajuns, aici, la ea acasă. Avem de-a face cu niște adevărați troglodiți, lipsiți de educație, cu obrazul cât talpa pantofului, lipsiți total de bun-simț. Cei șapte ani de acasă, poate că au fost adunați de către toți competitorii la un loc, educația elementară, la ei nu se mai măsoară în șapte ani, ci poate în luni sau chiar săptămâni, de acasă. Pe acești colegi ai noștri, nu îi mai interesează nimic altceva decât jocul lor. Nu are nicio importanță că această cantină are un alt rol în Universitate. Patima jocului de cărți, cu toată atmosfera ce se creează în timpul acelei partide, deranjează vădit pe cei care ar vrea să servească în liniște masa. Vacarmul, dezordinea, haosul, chiar grotescul, prin desfășurarea unei astfel de activități într-o cantină, domnesc în acest loc, care ar putea fi curat și civilizat.

Studenții cu preocupări normale, intră cu sfială și dezgust în cantină. Înfrângându-și repulsia la auzul limbajului cartoforilor, încearcă să se așeze cât mai departe de aceștia. A servi micul dejun sau prânzul la cantina Universității ,,Alecu Russo'', este o utopie. Cei care îndrăznesc să intre aici, ingurgitează în mare grabă ceva, apoi părăsesc la repezeală sala de mese decepționați. Un loc unde altădată se adunau studenții pentru a-și mai potoli foamea , pentru a mai sta de vorbă și schimba impresii, pentru a bea un suc sau o cafea, într-un cuvânt, pentru a-și reincărca bateriile pentru a căpăta noi forțe, s-a transformat într-un local obositor, stresant, gălăgios, enervant.

Acuma, ce să spunem noi? Dacă Universitatea este un univers al cărților, bunii noștri colegi cartofori, tot cu cărțile se delectează în cantină. E drept că nu cu cărțile-cursuri universitare, ci cu cărțile de joc, dar hai, să fim înțelegători cu ei, tot cărți se numesc. E drept că studierea pachetului de cărți de joc nu-și conferă o diplomă universitară, dar ce nevoie mai au ei de diplome, când au lipite pe frunțile lor, eticheta de nesimțiți.

Alții vin la Universitate pentru a se realiza pe plan profesional. În schimb, "eroii" noștri au devenit mari specialiști la jocul de cărți, ași precum așii pe care îi țin în mână. Cultura pe care ar trebui să și-o însușească la Universitate, nu are nicio importanță. Pentru ei, contează doar ,,cultura’’ de cartofor. Orice intrus de grupul lor, care pătrunde în cantină, este fixat cu un aer de superioritate, privirile lor iritate parcă ar vrea să te scoată afară din sala de mese. Aici este teritoriul lor, aici se desfășoară jocuri de cărți. Parcă ar întreba de ce vin să-i deranjeze din joc cei care ar vrea să servească masa, sau să se destindă câteva zeci de minute.

Ei au pus stăpânire pe cantină, cantina este a lor, ei sunt șefii și stăpânii aici. Ceilalți ar face bine să iasă afară și să nu-i mai deranjeze. Impertinența cartoforilor este totală. Îi întâmpină cu priviri sfidătoare până și pe profesorii Universității. Când unul sau mai mulți profesori se încumetă să intre în cantină, iritarea jucătorilor de cărți ajunge la apogeu. După privirile ucigătoare pe care le aruncă profesorilor, aproape că te aștepți să izbucnească în huiduieli, sau pur și simplu să-i scoată cu forța pe dascăli afară.

Atitudinea cartoforilor, în mod normal ne surprinde. Ei ar trebui să profite când intră câte un profesor în sala de mese. Este singurul loc în care ei își mai întâlnesc profesorii. Cu această ocazie, chiar ar putea să facă cunoștință cu unii dintre ei, pe care nu i-au văzut, probabil niciodată, asta deoarece pe la cursuri nu prea au dat anul acesta.

Mă gândesc cu milă la părinții jucătorilor de cărți, care își trimit odraslele la studiu, pentru a le face viața mai ușoară. Își rup de la gură, fac economii forțate în viața familială, pentru a putea oferi copiilor lor cele mai bune condiții. Sunt multe privațiuni pentru părinți, dar ei sunt fericiți, deoarece își știu progeniturile la Universitate. Și iată, răsplata pe care le-o aducc acești draci de copii. Băieții lui ,,mami'' și ,,tati'', își petrec anii de studiu nu în sălile de curs, ci în cantina Universității, iar studiul lor se rezumă la filarea cărților.

Banii puși de către părinți la bătaie pentru desăvârșirea studiilor acestor nenorociți de cartofori, se duc, iată, pe apa Sâmbetei. Învățătura le este complet străină, jocul de cărți este pentru ei totul. Probabil că dacă s-ar înființa o facultate de pocker sau de șeptic, ei ar fi studenți eminenți. Dar, deoarece așa ceva nu există, ca stundeți au rămas rușinea Universității, răpindu-ne, în același timp,cantina, pe care au transformat-o într-o sală de jocuri. Încă puțin și vom avea în locul ei, un veritabil cazinou. Jocurile de noroc amenință, încetul cu încetul, că vor lua amploare, deocamdată nimeni neputându-le stopa. Așa că nu m-ar mira, ca în curând să văd în mass-media o știre că în incinta cantinei Universității bălțene, s-a deschis un cazinou.

Comunicare și jurnalism

Una dintre relațiile ancestrale existente pe pământ, este comunicarea. Putem presupune că existența comunicării datează din cele mai vechi timpuri, încă de pe vremea organismelor mono și pluri celulare. Dezvoltarea comunicării pe pământ, s-a produs în tandem cu dezvoltarea vieții pe pământ. O comunicare cu adevărat inteligibilă s-a realizat odată cu ajungerea la comunicarea interumană. Dintotdeauna, omul a simțit nevoia să comunice. Însăși existența omului nu poate fi concepută fără comunicare.

Astăzi, când spunem comunicare, gândul ne duce, implicit, la mass-media. Una dintre cele mai răspândite forme de comunicare, alături de audiovizual, de telefonie, este comunicarea jurnalistică. În secolul trecut, presa scrisă deținea chiar supremația în cadrul comunicării. Dacă astăzi comunicarea jurnalistică a pierdut teren în fața radioului și televiziunii, dacă telefonia cunoaște o expansiune nemaintâlnită, totuși, o comunicare fără presă nu poate fi concepută.

Jurnalismul ocupă astfel, un loc de cinste în acest domeniu. Prin intermediul ziarelor și revistelor, cetățeanul este informat în toate domeniile de interes public. Presa scrisă, ziarele, revistele, însoțesc omul pretutindeni, fiind mijlocul de informare cel mai accesibil pentru fiecare. Știrile, reportajele, eseurile, editorialele, sunt savurate, în continuare, de către masele largi de consumatori de mass-media.

Comunicarea jurnalistică se realizează cu personal competent, așa numiții jurnaliști, care sunt pregătiți în acest sens în școli specializate, în institute de învățământ superior. Ziariștii deprind măiestria scrisului pe băncile facultății de jurnalism, pregătiți de către profesori competenți. Jurnalismul ca profesie, este o adevărată artă, slujitorii lui fiind adevărați scriitori. Prin faptul că aceștia sunt adevărați formatori de opinie, exemple în gândire, concepții, dar și stil de exprimare, jurnaliștii sunt obligați să stăpânească la perfecție limba, să aibă darul scrisului, să fie adevărați maeștri ai condeiului.

Jurnalismul, este o foarte importantă punte de legătură în relațiile interumane. Contribuie la comunicare între oameni, între diferiții indivizi, dar și între oameni din societate. Menținem coeziunea între cetățeni, dar și îi ține pe aceștia în contact cu evenimentele. Jurnalismul este esența pură a comunicării, este cel care alimentează nevoia de cunoaștere a oamenilor, cu noi știri și informații.

Jurnalismul este un mijloc de comunicare care folosește drept material cuvintele, verbul, iar jurnaliștii, adevărați militanți în arta comunicării. Pentru a se asigura un viitor cu un jurnalism curat, exact, prompt, în slujba cetățeanului, facultățile de specialitate pregătesc, an de an, noi generații de jurnaliști.

 Cu onoare, mă mândresc să mă număr printre acești învățăcei. La Universitatea Alecu Russo, încerc să deprind tainele acestei profesii pe care mi-am ales-o și eu. Aici, alături de colegii mei, beneficiem de înțelepciunea și profesionalismul unor profesori deosebiți. Bineînțeles că printre atâția oameni minunați care ne împărtășesc din învățăturile dumnealor, este imposibil să nu-ți alegi și modele pe care să încerci să le urmezi în viață. Interacțiunea mea cu aceste doamne și acești domni profesori, reprezintă primul meu contact cu profesiunea de jurnalism. Influența pe care o exercită dânșii asupra mea, este decisivă.

Trebuie să recunosc, că modelul pe care aș vrea să-l urmez în viață, este doamna profesoară Aurelia Codreanu. Orele dânsei, îmi sunt cele mai dragi, și de aceea, mă pregătesc întotdeauna cu speranța că n-am s-o dezamăgesc niciodată. Iar dacă voi reuși, în timp, să mă apropii cât mai mult de ceea ce reprezintă domnia sa astăzi, voi putea spune că m-am realizat în viață.

Comunicarea fără jurnalism este de neconceput. Jurnaliștii sunt atât slujitori ai comunicării, cât și adevărați scriitori. Un ziarist bun, reprezintă și un adevărat profesor pentru masele largi. Te învață, prin stilul său, să-ți însușești o limbă corectă, să te exprimi gramatical fără greșeală, te pune la curent cu evenimentele sociale, cu problemele politice, cu istoria, te ține la curent cu chestiunile de interes național și particular, jurnalismul este, fără îndoială, unul dintre spionii și pilonii de bază ai comunicării.

Din cele mai vechi timpuri, și până astăzi, nu s-a conceput niciodată o comunicare cultă fără jurnalism. Deaceea, putem spune, că atâta vreme cât va exista o comunicare inteligibilă, jurnalismul va dăinui.