Măgarul moldovean și morcovul European

Uniunea Europeană, este visul fiecărei țări nemembre de a se integra în această comuniune de state, cu democrații avansate. Evident că și Republica Moldova tinde spre acest țel, chiar face, zi de zi, pași către acest deziderat. Doar că îi face în ritm de tango. Adică, un pas înainte, doi pași înapoi.

Acesta este ritmul de înaintare a țării noastre catre U.E, sau altfel spus, suntem un fel de Meșterul Manole, împreună cu echipa lui de zidari. La fel, cum și aceia, ce zideau ziua, noaptea se surpa, tot așa și Republica Moldova, cu cât s-a apropiat într-o anumită perioadă de Uniunea Europeană, în perioada urmatoare de timp se îndepărtează, în salturi repezi.

Tot așa cum Meșterul Manole a trebuit să și-o zidească pe Ana, propria lui soție, pentru a realiza o construcție trainică, tot așa și noi, pentru a putea face pași fermi în direcția Uniunii, mai întâi va trebui să ne zidim propriile noastre mentalități comuniste, într-un mormânt imens, mentalități care există în însăși structura statală moldovenească.

Țin minte că am vazut un film cu marele actor de comedie francez, Louis de Funes, în care acesta, călare pe un magar, își făcuse dintr-un băț de care legase o sfoară, un fel de undiță de pescuit. La capătul improvizatei undițe, legase un morcov pe care îl ținea, cu ajutorul "undiței" la10 cm , înaintea nasului măgarului. Bietul asin, simțind mirosul de morcov la câțiva cm de propriul nas, înainta într-una pentru a ajunge la morcov, fără să reușească acest lucru. Morcovul înainta odată cu măgarul.

Așa suntem și noi, un măgar uriaș, iar Uniunea Europeana un "morcov" mult visat, care, pe măsură ce ne atropiem de el, fuge de noi, în același ritm. Asta deoarece, visăm noi la"morcovul european", cătăm înspre el cu un ochi, dar cu coada celuilalt ochi, aruncăm ochiade și spre  "păstârnacul sovietic"

Dar, hai să fim sinceri. Este oare gata Republica Moldova să intre în Uniunea Europeană? Avem dinaintea noastră, exemplul a destule țări, care, intrând in UE, au dat cu capul de pragul de sus, lovindu-se și amețind de-a binelea: Grecia, Portugalia, Irlanda, Ungaria. Altele , precum și România, chiar dacă nu au avut de pierdut, nici mari realizări n-au avut, grăbindu-se să intre în UE, când încă nu erau pregatite s-o facă.

Așa că, și pentru țara noastră, este un deziderat a intra în UE, dar trebuie să ne alegem momentul în care suntem pregătiți. A te repezi cu capul înainte, ca un berbec, ar fi o gafă. Vom intra cu coarnele în gardul Uniunii și ni le vom frânge. Vom ajunge ca un berbec ciunt, cu unul, sau ambele coarne frânte, iar atunci, nici măcar cu ce să împungem nu vom mai avea. Măcar plăcerea aceasta să ne-o rezervăm. Să luăm în coarne tot ce ne cade în cale. Se spunea că unui popor sărac, pentru a-și potoli foamea, să i se ofere pâine și circ. Dacă "pâine", simbolic spunând, nu avem suficientă, măcar de circ să avem parte din abundență.

Yeti, uriașul Om al Zăpezilor, din grupa 24

Frumosule, lunganule, lung cât o zi de vară, cât bârna de la fântână, lung da’ prost, cum spune filozoful. Mă uit la tine în sus și văd că nu te mai termini niciodată. Dacă m-aș încumeta să mă cațăr pe trupul tău în sus, cred c-aș ajunge până la nori. Ce cauți tu la noi în clasă? Când te văd ridicându-te din bancă, mă trec fiorii spaimei. Aștept cu înfrigurare momentul când, cu bostanul pe care-l porți pe umeri, vei sparge tavanul și toată clădirea se va prăbuși ca un joc de domino. Stai naibii în banca ta, nu ne periclita viețile ridicându-te în picioare.

Spune-ne drept, cine, mama ta sau tatăl tău a fost girafa? Cred că te-a făcut Gulliver cu o girafă. Sau dacă și tu ești creația lui Dumnezeu, ești un specimen căruia Creatorul i-a pierdut măsura. Noroc că a uitat să-ți pună și cap. Dacă te mai împopoțona și cu ăla, cu adevărat că făceai gaură în cer. Dar așa, fără cap fiind, gândești cu curul. Asta se vede după răspunsurile pe care le dai când ești ascultat. Ce cauți măi omule la Universitate, vii doar ca să joci cărți la cantină? Normal. Pe cât ești de lungan, le vezi de sus tuturora cărțile. Dar nici așa nu ești bun să câștigi măcar o partidă. Am auzit că ești ciuca bătăilor. Ai pierdut la cărți toți banii din casă, până și chiloții mamei tale ți i-a câștigat unul.

Dacă am vrea să-ți îngropăm picioarele în pământ, cred că am străbate întreg globul pământesc, iar vârful pantofilor ți-ar ieși pe cealaltă parte a Terrei, undeva prin Argentina. Asta ar fi pentru noi o adevărată binecuvântare. Să-ți mai miroase și argentinienii picioarele împuțite, că noi am vomitat destul din cauza lor. Da’ spune-ne și nouă, cum naiba ajungi cu degetele de la mâini, între degetele de la picioare, să ți le scarpini? Nu spune că nu faci asta, deoarece îți miros și mâinile a picioare. Abia acuma văd că pentru a nu sparge tavanul din clasă, ți-ai luat bostanul și ți l-ai pus pe bancă.

Ce naiba faci cu buzele alea late de o palmă? Le muști în loc de carne când mănânci hrișcă? Vai, ce păr frumos ai. Cred că prin nas și prin urechi ți-l coafezi. Probabil că ți-ai făcut transplant din zonele intime ale tale. Mă uit la ochii tăi bulbucați. Cred că i-ai împrumutat de la Zimbrul moldovenesc. Ești adorabil când te holbezi cu ei la fiecare poartă nouă. Păsărilă din poveștile populare e un mic copil pe lângă tine. Dar pe cât de mare ești tu, pe atâta de mici îți sunt notele din registru. Cel mai sus la înălțime, dar cel mai jos la învățătură. Între atâtea fete, ești ultimul. Ultima fată sau ultimul băiat? Dacă n-ai fi tu să ne strici aspectul, am putea spune că suntem o clasă de fete, dar, cine știe, poate chiar suntem o clasă de fete. După reacțiile tale, nu prea pari bărbat.

La început m-a mirat profund ce te face să părăsești cantina și jocul de cărți și să mai dai câte o raită și prin sala de clasă. Dar acuma, mi-am dat seama. Nicidecum nu lecțiile te atrăgeau încoace, tu veneai doar să ceri colegelor tale câte un leu-doi, poate chiar și mai mult. Bineînțeles, nu cu intenția de a-i mai înapoia vreodată. Am mai văzut unul care făcea același lucru, adică cerea bani, în fața bisericii din centru, însă acela nu era așa de lungan ca tine.

La începutului noului an școlar, ai venit să ne tâmpești pe toate cu periplul tău din România de astă vară. Erai tare încântat că acolo lumea nu se holbează la tine ca în Republica Moldova. Probabil te holbai tu la ei și de-atunci ai rămas așa. Te mai lăudai ca în România te băga lumea în seamă. Te-or fi băgat deoarece nu te cunoșteau, nu știau ce hram porți. Dacă te-ar fi cunoscut, te băgau nu în seamă ci în altă parte. Cred că și pe-acolo umblai ca și prin Universitate, cu mâna întinsă, să-ți admire toți ceasul de aur, adus de către tatăl tău din Portugalia. Într-o zi nu-l aveai la mână. Cred că-l uitaseși acasă, dar eu m-am speriat că l-ai pierdut la cărți. Apoi mi-am dat seamă că acest lucru era imposibil, câtă vreme te vedeam viu. Dacă ți s-ar fi întâmplat o asemenea catastrofă, cred că te-ai fi aruncat de pe acoperișul Universității, la cât de mult te fălești cu el.

Noroc că nu ești o mare celebritate, să-ți toarne cineva o statuie în bronz, în mărime naturală. Toată rezerva de bronz a Republicii Moldova s-ar duce pe statuia ta.Dar cel mai mult la tine, îmi place diminutivul numelui cu care te prezinți, Jenea, Jenel, Jenică. Nume de bebeluș pentru o namilă de doi metri. La cât ești de frumos, dacă ai fi fată, cred că ai muri virgină. Nu te-ar vrea niciun bărbat. Când cizmarul ți-a făcut ciubotele, cred că a trebuit să sacrifice doi boi. Nici așa nu sunt prea convinsă ca pieile lor i-au ajuns pentru încălțările tale. În loc de ciorapi, cred că ți-ai tras doi saci pe picioare. Când faci imprudența să-i speli în Prut, înnegrești apele Prutului, alertând garda de mediu din România. Am auzit că au vrut să te ducă la grădina zoologică, ca pe o curiozitate a naturii, dar n-au avut la Chișinău atâta fier încât să-ți poată face zăbrelile cuștii.

Așa că ai rămas printre noi, să ne fericești pe noi, colegele tale, cu prezența ta Don Quijotică. Cred că dacă Ministrul Învățământului ar fi știut că te vei înscrie la Jurnalism, la ,,Alecu Russo’’, ar fi desființat secția și grupa 24. Rămâneam și noi fără facultate, dar, măcar scăpam de coșmarurile din nopțile în care ne visăm cu tine. Vom depune cu toții o cerere, ca ție să-ți dea diploma după doi ani de studiu, ca să fim scutiți de calvarul prezenței tale încă un an printre noi.

Ce înseamnă a fi european

În zilele noastre, ideea de a fi european este asociată cu ideea de a fi modern. Europa, cu civilizațiile ei  reprezintă în sine un factor de modernism. Dacă atunci când ne referim la Asia, ne gândim la un continent reticent la tot ce este nou, Europa este considerat drept un continent al prezentului, dar mai degrabă al viitorului. Pentru fiecare țară din zonă, dacă este considerată ca fiind europeană, acest lucru este considerat drept o apreciere deosebită la adresa ei. Astăzi Europa se prezintă ca un conglomerat de țări unite, strânse sub stindardul acelorași idealuri. Țări unite politic, economic, militar. Principalul obiectiv al Uniunii Europene si al NATO este menținerea păcii.

Platon a fost primul gânditor care a susținut ideea păcii prin organizarea de confederații, dar o contribuție importantă a avut și Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman. Ideea lui Platon s-a concretizat doar în a doua jumatate al secolului XX. Ideea de unitate europeană nu este însa ceva nou, o creație a noii gândiri europene, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent și prin consecință pentru o viațaă mai bună a populației. Astfel s-a creat ceea ce numim Uniunea Europeană. Ea a fost inițiată în anul 1958, avand 6 țări fondatoare.  Apoi, acestora li s-au adaugat  încă zece. Un val masiv de integrari în UE, zece la număr, avut loc în anul 2004. Romania a aderat la UE în anul 2007, odată cu Bulgaria. Astăzi Uniunea Europeana numără 27 de state, lor urmând să li se alature în urmatorii doi ani și Croația. Pe lista de așteptare este înscrisă și Turcia. Și Republica Moldova se străduiește să îndeplinească condițiile de a fi acceptată în Uniunea Europeană.

Dar ce inseamnă sa fii european? Europa reprezintă secole de cultură și civilizație. Vechii europeni au preluat de la alte popoare antice din Orientul Apropiat și Asia, multe realizări tehnice și culturale, punând bazele unor civilizații noi, în continuă dezvoltare. Modernismul a fost cuvântul de ordine în Europa. Aici au apărut mari descoperiri științifice, mari realizări culturale, arhitectonice. Au existat de-a lungul istoriei, importante instituții de invățământ, mari gânditori, artiști remarcabili.

Cele mai înalte standarde ale vieții le intâlnim, alături de Lumea Noua, Statele Unite, în Europa. Aici întâlnim țări dezvoltate economic, social, cultural, sportiv. Oamenii cei mai instruiți, vizionari, moderni. Evident că și în alte zone ale globului progresul este la el acasă, dar avangarda a fost întotdeauna Europa. Țările membre ale UE, cele actuale, dar și cele ce aspiră la această cinste, vor o legătură tot mai strânsă între ele și după modelul  Statelor Unite ale Americii, se intenționează crearea Statelor Unite ale Europei.

A fi european reprezintă o mare cinste. Dar a trăi în Europa nu înseamna neapărat a fii european în sensul admirativ al cuvântului, după cum nu toate țările situate în Europa sunt considerate state europene. Ca să merite această caracteristică, trebuiesc îndeplinite anumite standarde. Cinstea, moralitatea, educația, cultura sunt atribute fără de care un ins în Europa nu poate fi considerat cu adevărat european.

Saltul Silviei Caloianu de pe Internet-în paginile primului ei volum

Silvia Caloianu, chiar dacă nu se numără printre numele ilustre ale poeziei românești dintre Prut și Nistru, trebuie menționată ca fiind o reprezentantă în lumea postmodernismului moldovenesc. Postmodernismul, născut ca o reacție de negare a valorilor artistice de până atunci, o adoptă făra rezerve pe Silvia Caloianu, o introduce în lumea versului din țara noastră, poeta, la rândul ei, slujindu-i cauzele cu devotament.
Prea puțin cunoscută în lumea muzelor, autoarea este practic, un produs al siteurilor literare de pe Intern, fără de care numele său nu ar fi ajuns să fie cunoscut în rândurie iubitorilor de poezie. Născută la Chișinau, în 1960, încearcăîn câteva rânduri, fără succes, să debuteze în volum. Abia după  ce se face cunoscută printre cititorii siteurilor, reușeste să publice volumul "Niciodată pe nume".
Citindu-i volumul, ne putem da seama că poeta, din multitudinea textelor publicate pe Internet, a adunat tot ce i se părea publicabil, un amalgam, poate lipsit de coeziune, un fel de salată poetică, un ghiveci literar, încropind un volum cu care a făcut la vârsta de 45 de  ani marele său pas la care visase, debutul editorial.
Încercând să-și încadreze poemele tematic Silvia Caloianu își împarte unicul volum tipărit "Niciodata pe nume" în trei părți distincte:"Plâns înainte", a doua secțiune "De culori de tine", iar a treia "Hypnos".
În prima treime a volumului, autoarea se confesează cititorilor cu privire la viziunile sale erotice, prezentându-ne bărbatul ideal în viziunea sa " bărbatul acesta deosebit se declară vinovat/ se retrage/ își spune gill/ îmi explica foarte serios ca pîndea o lumină/ una specială/ care sa îl repună în circuitul său calendaristic/ îmi descrie mai cu seamă toamna/ caligrafiind-o cu majusculă/ ploile reci din adîncurile firii".  Iubirea pentru Silvia Caloianu este o binefacere a repaosului total, a unei hibernări de-a dreptul letargice.  "Sentimentul de umilință/ crepuscul/ resemnarea în așteptarea somnului hibernal/ eu îmi mușc buzele/ aud cum i se sparg scoicile sub greutatea pașilor/ îmi șopteste că e un zgomot care îi înfierbîntă amintirile/".
Doar împlinirile iubirii îi sunt surse de inspirație pentru versurile sale, incertitudinile sentimentale blocându-i muzele."eu mă opresc pe albul paginii mele/ observ că nu îmi mai desenează nici o poezie/ nici o tentativă de zîmbet/".

În partea a doua a volumului, "De culori de tine", Silvia Caloianu își exteriorizează mai profund sentimente, dând frâu liber unei avalanșe de trăiri, cu mult mai intense decât în prima parte. Cochetează cu nemărginirile, eternitatea mărilor și a valurilor, cu miturile biblice despre apocalipsele pluviale ale oceanului planetar.   "În rosul acesta rectiliniu s-a facut multă liniște/ dumnezeu cu certitudine întîrzie/ ca întotdeauna/ ma gîndesc oare cu ce ar mai începe o lume/ va fi oare mulțumit cînd va ajunge la ape/ și la vietuitoarele sale repartizate prin mituri/ femeia albastră spune că mările ei nu au țărmuri/ că a inventat înca o poezie despre potop". Poeta vede potopul ca pe o izbăvire de păcate, subjugând cuvintelepentru a  înălța oda ploilor eterne, dar și a cerurilor uscate de sentimente și de ploi   "„Alinatul cuvintelor/ iată-l/ traversează pe roșu/ strada sîngelui meu decolrat// uimește-mă/ îi spun/ sînt plictisită sînt imună/ ca un cer făra emoții/ din care veacuri nu a mai plouat// alinatul cuvintelor/ tace/ își ascunde ochii/ prin semafoare ce tupeu/ ce tupeu// are capul într-un fel de nori/ din care posibil să plouă/ iar mîinile în buzunarele somnului meu”.   Imaginile sînt mai clare aici, uneori mai plastice, ceea ce conferă mai multă viață textelor. Feminismul accentuat nu fragilizează poemele, ci le încarcă de un mister cald, pe care-l cauți de la text la text.

Hypnos, cea de-a treia parte a volumului, continuă pe aceeași linie, încununând întreaga-i operă   „ Își săvîrșise opera într-un joc de limbaj/ el ne făcea să credem că existăm în somn/ dorințele noastre erau atît cît sa avem nevoie/ el ne spunea ca tot ce atingem e simbol/ de aceea păstrăm distanța pe muchii de ore/ în plînsul culorilor/"

Remarcabilă este ușurinta în versificație a poetei, dexteritatea în  exprimare, lejeritatea în mânuirea verbului poetic.

 Având în vedere faptul că Silvia Caloianu a pătruns cu greutate din categoria de poezie a maselor largi, în cea a poemelor consacrate, trebuie să privim cu îngăduință încercările ei nu tocmai reușite de a pătrunde în esența lucrurilor, în profunzimea ideilor. Cultivând o poezie de suprafață, adeseori diluată, lipsită de esențele pure ale logoului poetic, erupția lirică a Silviei Caloianu se lasă încă așteptată. Totuși, având în vedere promisiunile de până acum,  o așteptăm în anii următori, chiar dacă de cele mai multe ori, poeta nu știe ce să faca prea bine, cu talentul pe care îl are din abundență.

Ana Tinica, între lumea filmului și realitate

Perioada studenției reprezintă pentru fiecare tânăr, probabil, anii cei mai frumoși din viața sa, în orice caz ei lasă amintiri de neuitat, care îl vor marca  în timp. Cunoștiințele acumulate în această perioadă, formarea pe plan profesional , decisivă pentru tot anii maturității, dar și trăirile extrașcolărești sunt, pentru fiecare, un viitor nesecat izvor de amintiri.

Viața noastră, pentru oricare dintre noi, este strâns legată în acești ani de colegii noștri cu care ne intersectăm existența zi de zi. Dacă unii dintre tovarașii mei de grupa îmi par figuri mai șterse, alții, dimpotrivă, mă impresionează cu personalitatea lor. Din grupul celor a căror figură imi va rămâne vie în memorie toată viața, se numără și colega mea, Ana Tinica.

În primul rând, trebuie să spun din capul locului, că este una dintre cele mai bune prietene ale mele, împreună cu ea și cu Vica Bagrin formăm un grup în care relațiile interumane care domină între noi, sunt unele de coeziune și de deplină înțelegere.

Rare au fost momentele născătoare de divergențe, iar, atunci când au fost, noi am trecut cu ușurință peste ele.

Cu Ana Tinica, nici nu poți avea alte relații decât de prietenie sinceră, relații cordiale, uneori aproape afectuoase. De când am cunoscut-o, m-au atras ochii ei limpezi, privirea de căprioară blândă, trădând un suflet curat.

Ana Tinica emană de pe întreg chipul sau puritatea unor sentimente de prietenie, dezvăluind o inimă mare, a unei ființe pe care te poți baza când ai nevoie. Colegă ireproșabilă, săritoare la nevoie, dominată de un altruism dus adesea, când situația o cere, până la sacrificiu, Ana Tinica dezvăluie celor care știu să se apropie de ea, un caracter puternic.

Pentru că îi plac mult filmele, dramele, aș asemui-o cu una dintre eroinele sale preferate, Scarlett O'Hara din "Pe aripile vantului", personaj celebru din filmotefiecareca universală. Le apropie pe cele două dârzenia cu care lupta în viață fiecare, spiritul combatant care le face de neînfrânt, speranța că prin muncă și curaj, țelul final, care de fapt este întotdeauna izbândă în viață, va fi atins.

Privindu-i chipul frumos, chiar am adeseori iluzia ca în fața mea nu o am pe colega noastră și prietena mea Ana Tinica, ci pe însăși actrița Vivien Leigh, celebra interpretă a lui Scarlett O'Hara, sau mai  bine zis  pe însăși eroina filmului.

Căutând similitudini, cred că rolul jucat de către superba Vivien i-a punctat viața prietenei mele, făcând-o  o luptătoare perseverentă, care prin muncă și abnegație va învinge mereu în final. Abnegația Tinicăi este fără îndoială împrumutată de la acest personaj.

Dar Ana Tinica este și o personalitate impunătoare, având ceva din măreția Cleopatrei, interpretată de către fenomenala regină a Hallywodului, Elizabeth Taylor, o altă preferată a colegei mele.

Am auzit-o că se vrea o femeie de succes, care să facă o carieră deosebită în viață, având ca model și pe starul de televiziune Andreea Marin. Vrea să rămână mereu generoasă, ca și aceasta, zâmbetul să-i inunde și ei permanent fața, să împartă mereu celor din jur, binele. Toate astea izvorăsc din sufletul nobil al prietenei mele. A fi de ajutor cuiva este o mare bucurie pentru Ana Tinica, iar singura răsplată pe care o acceptă pentru fapta sa, este un surâs de mulțumire.

Fire romantică, îi plac poeziile de dragoste, îi place să fie iubită, îi place viața. Uneori încerc să mi-o închipui cum i-ar fi stat ca și iubita unui mare poet care să și-o întruchipeze ca pe o muză, sursă de inspirație și să-i cânte farmecele.

I-ar fi stat bine și ca iubita lui Leonardo di Capriu din filmul "Titanic". Un alt personaj, o altă actriță care a marcat-o. Tinica și-a ales întotdeauna drept modele, femei luptătoare, dârze, neînfricate.

Ea este și cea mai veselă ființă din lume. Exuberanța ei te copleșeste, te cuprinde, te antrenează. Lângă ea nu poți fi decât veselă. Îi plac comediile, îi place să râdă, să se distreze. Îl urmărește cu mare plăcere pe Mister Bean, filmele cu acesta îi înseninează viața.

Este atrasă de lectură. De fapt eu întotdeauna mi-am închipuit-o ca pe o eroină ruptă dintr-un roman de mare succes. Dacă una dintre marile figuri ale literaturii universale, un scriitor celebru, ar fi cunoscut-o, în mod sigur că ar fi imortalizat-o în paginile unui roman.

Îi place "Enigma Otiliei" a lui George Călinescu, Otilia din roman, un alt model care i-a atras atenția. Eu o vad și ca pe o Anna Karenina a timpurilor moderne.

I-ar fi stat bine și în lumea plină de voiosie a tinerilor din "Liceenii", serie de filme pe care le urmărește cu plăcere. Mi-a spus adesea, că ar vrea să trăiască o poveste de dragoste ca în filme, să iubească cu pasiune și să fie iubită cu intenstatea cu care iubesc acei eroi. Firea ei romantică și-a alimentat sufletul cu tot ce este frumos, cu arta pură. A adunat din filme, din romane prototipuri demne de urmat.

Dar dacă este o visătoare, Ana Tinica nu este o naivă. Știe că lumea filmelor este un univers iluzoriu, în care fabulația este fenomenul dominant, iar acele povești din filme sunt doar fantasmagorii, de multe ori. De aceea prietena mea vrea să împrumute de pe marele ecran în primul rând trăsăturile pozitive ale eroinelor, cât și farmecul personal al actrițelor.

Viața tumultoasă, plină de trăiri și de farmec a marilor actrițe o atrage ca un magnet pe Tinica. I-ar place și ei o astfel de existență și de carieră. I-ar plăcea să trăiască într-un loc exotic, ar vrea și ea să aibă o"lagună albastră", peisaj mirific din cunoscutul film pe care îl revede mereu cu plăcere, o "lagună albastră" numai a ei, unde să se reîntoarcă oride câte ori sufletul ei simte nevoia de recreere.

I-am făcut adeseori Tinicăi recomandări să nu fie atâta de visătoare, să nu se transpună prea tare în lumea eroinelor ei, deoarece aceasta o pot face să traiască într-o lume ireală. Fire receptivă, colega mea, a luat act de sfaturile mele. Îi plac filmele, dramele, comediile, îi place literatura, dar Ana Tinica este, în primul rând un om cu picioarele pe pământ. Nu se lasă furată de mirajul lumii personajelor ei preferate. Se inspiră din natura lor, dar nu o copleșesc.Tiparele ei reale sunt din viața reală. Femei de mare succes din lumea înconjurătoare, modele de cinste, ambiție, perseverentă. Primele modele și le-a luat chiar din familie. Dascălii care i-au călăuzit copilăria, adolescența, tinerețea sunt alte exemple de la care Ana Tinica a cules tot ce este bun.

Prietena mea este și o persoană care are o permanentă preocupare de modul în care arată. Deosebit de frumoasă, mereu îngrijită, pusă la punct, frapează prin eleganță, bun gust, modestie, simplitate. Toaletele sale sunt întodeauna impecabile, perfecțiunea este cuvântul de ordine, obiectivul ei de atins, atunci cand iese în public.

Meticulozitatea cu care se pregătește, trădează o fire încăpățânată, dar o încăpățânare pozitive, născută din firea și natura unei moldovence adevărate, născuta din seva acestor meleaguri.

Într-un viitor nu prea îndepartat, o văd întemeindu-și o familie fericită. Mare iubitoare de copii, Ana Tinica va fi cea mai bună și grijulie mămică din lume. Îi place să fie mereu înconjurată de râsete curate, juvenile, ca niște clinchete cristaline. O văd într-o casă mare, spațioasa, plină de lumină și de voioșie, plină de viață.

Dar anii care vor urma vor fi, în primul rând, o probă a timpului care va dovedi că alegerea mea în persoana Tinicăi, drept una dintre cele mai bune prietene ale mele, a fost un lucru înțelept.  Sunt convinsă că atașarea mea față de ea în anii studenției, este una trainică, ea va dăinui peste ani și ani. Vreau ca prietenia ei să-mi însenineze existența, până departe, în negura timpului. Prezența ei în viața mea va fi permanent de bun augur. Voioșia ei va avea și în anii ce vor urma darul de a mă face să trec mai ușor peste încercările ce vor veni. Sunt convinsă că Ana Tinica îmi va fi alături mulți ani de-acum încolo, iar prietenia noastră, unul dintre cele mai frumoase evenimente de care m-am bucurat până acum, nu va fi un fenomen pasager, și că mă voi bucura de ea toată viața.

Nora Sau O Casă de Păpuși

Unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai literaturii universale este norvegianul Henrik Ibsen, iar capodopera sa Nora( Casa de păpuși), reprezintă o piesă cu adevărat celebră în dramaturgia europeană și mondială. Autorul a scris această dramă în timpul unei călătorii în Italia, în ultimele decenii ale secolului al XIX lea, când încă curentul romantic domina literatura universală. Piesele lui Ibsen, un nou curent, cel realist, s-au impus imediat pe scenele teatrelor europene. "O casă de păpuși" reprezintă opera de căpătâi a lui Ibsen. Tradusă în multe limbi și jucată în toate marile teatre, piesa s-a nascut inspirată din realitățile vieții unei cunoștiinte de-a lui Ibsen, a cărei poveste a fost sursă de inspiratie.
Drama scrisă de autorul norvegian, tratează tema personalității feminine, care inițial a fost închisă ca într-o colivie, iar în momentul în care existența zilnică îi este zguduită de un eveniment, erupe ca un vulcan, rasturnând în conștiința eroinei, toate valorile și principiile după care își călăuzise viața până atunci. Da, Nora trăise până atunci într-o adevărată "casă de păpuși", printre păpuși, ea însăși fiind păpușa principală. Și după cum păpușile sunt făcute pentru a fi ținute pe palme, dar și mânuite după bunul plac al păpușarului, tot așa și Nora și-a trăit întreaga viață, ca o papușă, îngrijită, rasfățată, adulată, întâi de către tatăl său, apoi de către soț. Ajunsă într-un moment al vieții în care trebuie să ia singură hotărâri, acțiunile sale sunt contradictorii, naște intrigi capitale, care o fac să-și schimbe concepțiile despre viață și să ia hotărâri decisive.

Dupa o copilărie și o adolescență în care tatăl său o ținuse ca pe o papușă, fără griji, dar și fără personalitate, Nora își continua același mod de viață, alături de soțul sau, Torvald. Încă tânără, ea a fost condusă și mânuită de către acest soț ceva mai în vârstă, care o ținea ca pe un obiect în vitrină, cu care să se mândrească, ca pe o marionetă. Educată în spiritul unor relații de familie patriarhale, respectate pana la slavă, cu personalitatea înăbușită întâi de către tata, apoi de către soțul Torvald, principiile sale etice despre familie, îi sunt puternic zguduite, atunci când căsnicia ei trece prin momente ieșite din tiparurile de până atunci.
În momentul izbucnirii intrigii, care va declanșa conflictul ulterior, situația financiară a celor doi soți nu era una stralucită, chiar dacă Torvald este funcționar la bancă. În acel moment, soțul Norei avea sănătatea șubrezită și, pentru a-l salva, aceasta hotărăște să-l ducă într-o călătorie în Italia, unde clima este mai blândă. Neavând bani pentru periplul italian, ea împrumută acești bani de la Krogstad, uzând de niște falsuri în acte. Soțul Torvald nu află despre demersurile financiare ale Norei, crezând că banii provin de la tatăl acesteia.
Întorși din Italia, soțul cu sănătatea refăcută, Nora trebuia să găsească acum modalitățile de returnare a banilor. Se ivește o perspectivă în momentul în care Torvald este anunțat că va fi promovat într-o funcție de conducere la Bancă, urmând a avea un salar fabulos, care va permite returnarea datoriei. Deci, pentru Nora se întrezăresc speranțe de a ieși din impas, după ce Torvald va încasa salarii uriașe, Nora va putea să restituie banii împrumutați, fără ca soțul ei să afle vreodată de împrumut.
Lucrurile capătă însă o turnură neașteptată. Krogstad, cel de la care Nora împrumutase banii, era și el funcționar al băncii în care Torvald devenise director general, dar Krogstad era un funcționar corupt, de care Torvald hotărăște să se debaraseze și să-l concedieze.
Pentu a-și păstra postul, Krogstad apelează la șantaj, cerându-i Norei să intervină pe lângă soțul ei ca să nu-l concedieze, altel îi va divulga acestuia despre împrumut. Evident că Nora nu dorea să știe Torvald că ea împrumutase bani, folosindu-se chiar, de inscrisuri false, și încearcă să-și convingă soțul să nu-l concedieze pe Krogstad. Dar Torvald părea ferm pe poziție.

Krogstad o amenința permanent pe Nora că îi va devălui soțului acesteia totul, iar tânăra femeie devine tot mai îngrijorată. Tensiunea ei psihică din acele zile, emoțiile ei sufletești, presiunile, sunt trăite la paroxism, tânara femeie luând în calcul chiar și varianta sinuciderii.
Ea își iubea mult soțul, pentru el făcuse și acest gest compromițător, și ar fi vrut ca totul să se termine cu bine. Dar Torvald deja emisese decizia de concediere a lui Krogstad, iar Nora se temea de reacțiile acestuia din urmă. La un moment dat se gândește să împrumute banii de la un medic care era indragostit de ea, ar renunța la ideea, nedorind alte complicații intime.
Cum Krogstad scrisese deja lui Trodvald o scrisoare de santaj, pe care soțul Norei urma să o primească, ea cochetează tot mai tare cu gândul sinuciderii, pentru a salva onoarea soțului ei.
Torvald citește între timp scrisoarea lui Krogstad și se înfurie pe Nora. Între cei doi izbucnește un scandal monstru, Tordvald își acuza soția că i-a distrus cariera, reputația, viitorul. O amenința că o alunga, că va divorța de ea. Nora este distrusă de cele auzite, de faptul că dragostea pe care o purta soțului ei este astel rasplatită, ea vazând că în ochii sotului ei nu valora mare lucru, nu era decât o păpușă.
Dar, foarte curând, cei doi soți primesc o nouă scrisoare de la Krogstad, prin care acesta îi anunță că situația lui financiară și profesională s-a rezolvat, că nu mai are nevoie de postul de la bancă, și că nu mai vrea să le facă nici un rău, că nu va mai da în vileag episodul cu împrumutul, ba chiar le trimite celor doi polița cu împrumutul, ca Trondvald s-o distrugă.

Scăpat de amenințarea lui Krogstad, Trovald își recapătă tonusul și sentimentele pacifiste față de soția sa. Îi spune că o iartă și că nu mai divorțează, vor rămâne împreună. Dar ultimele evenimente au avut darul de a o deștepta pe Nora. Ea își dă seama de adevăratele sentimente ale soțului ei, îi reproșează ca el n-o iubește, spunându-i că nici ea nu-l va mai putea iubi, că nu mai poate trăi lângă un asemenea om, și că, în consecință, îl va părăsi ea. De-acum încolo dorește să fie independentă, să-și trăiasca viața conform propriilor principii, să nu mai fie o simplă păpuță manipulată de către alții. Nora nu exclude posibilitatea că, după ce își va fi recăpăta fiecare propria identitate, Trogvald și Nora să se reîntâlnească și să se reunească într-o altă căsnicie, dar, de data aceasta, călăuzită după alte principii, fiecare având propria sa personalitate.
Finalul este unul de meditație pentru fiecare cititor sau spectator, unul interactiv, în care suntem invitați la interpretări și supoziții.
Nora este un personaj feminin controversat, cu prozeliți, dar și contestatari, cu păreri despre acțiunile și caracterul ei, pro și contra. Până atunci, doar o simplă marionetă, mânuită de către sforarii vieții ei, întâi tatăl său, apoi Trogvald, cu personalitatea înăbușită, fără inițiative, făra conștiința liberă, ajunge în punctul în care are prima confruntare directă cu viața, când trebuie să ia de una singură prima hotărâre majora. Atunci are loc prima ei deșteptare din letargia în care trăise, marea ei revelație fiind eul său personal.Păpușa de până atunci, închisă într-o casă de păpuși se autodescoperă, pentru întâia oara, ca pe o ființă umană, cu propria ei conștiință și personalitate, dotată cu suflet propriu și cu capacitate de a discerne. În acel moment, ea își reneagă întreaga existență de până atunci, refuzând postura de locatară a unei case de păpuși, dorind un nou mod de viață. Practic nu modul de viață propriu-zis îl dorea schimbat, deoarece nu excludea o reînodare a relațiilor cu soțul său, pe care tocmai îl părăsea. Ea vroia un alt concept despre viață, alte principii care să-i călăuzească existența, care să-i permită să-și dezvolte și să-și desfășoare personalitatea.
Prin întorsatura de mentalitate din final, Nora precede femeia modernă a zilelor noastre, care nu se mulțumește să fie doar o umbră în spatele unui bărbat, ci își dorește să devină o femeie de succes, cu propria ei personalitate, cu propriile ei aspirații, cu cariera ei personală. Dacă pentru secolul al XIX lea, o eroină eminină ca și Nora era o "rara avis", privită cu intrigă și curiozitate, la începutul nostru de veac, al XXi lea, lumea este plină de Nore, fiecare mai independente, cu caractere tot mai puternice, tot mai reticente la compromisuri care să le înăbușe viețile în mediocritate.

Cazinoul din cantina Universității

Universitatea Alecu Russo este locul unde ne întâlnim în fiecare zi sute de tineri. Majoritatea vin aici pentru a acumula cunoștințe, pentru a se pregăti în profesiunea pe care și-au ales-o. Mai sunt și alții care vin zilnic la școală doar pentru că s-au înscris la o facultate și trebuie să-i urmeze cursurile. Unele colege vin doar pentru a epata cu ținuta lor vestimentară. iar alții sunt doar în trecere în unele zile.

Avem și o categorie formată dintr-un grup de băieți, care vin la Universitate cu cea mai mare plăcere. Dar această plăcere nu rezultă din dorința lor de frecventare a cursurilor, ci izvorăște dintr-un viciu ridicat de către ei la rangul de pasiune. Sălile de curs nu reprezintă nicidecum motivul venirii lor la Universitate, locul în care își stabilesc ei zilnic cartierul general, este cantina Universității.

Bravii noștri colegi, ocolesc cu dibăcie sălile de curs, adunându-se cu toții în sala de mese a cantinei, unde încing pasionante jocuri de cărți, mai ceva ca în cazinourile din Monte Carlo sau Las Vegas. Dragii noștrii studenți, mă rog, grupul respectiv, pun stăpânire pe cantină, ca niște adevărați combatanți, și, de la primele ore ale dimineții, până mult după-amiază, transformă incinta într-o veritabilă sală de jocuri.

În primul rând, remarcăm grupul dur al jucătorilor, cei nelipsiți în niciuna dintre zile. Ca niște adevărați căpitani, ocupă locurile centrale, de la improvizatele mese de joc, adunând în jurul lor pe mai puțin versații învățăcei. Aceștia din urmă, își privesc cu admirație mentorii, erijându-se în niște epigoni dornici să-și egaleze ,,maeștrii’’.

De când au început așa-zisele competiții ale jocului de cărți, în cantină nesimțirea a ajuns, aici, la ea acasă. Avem de-a face cu niște adevărați troglodiți, lipsiți de educație, cu obrazul cât talpa pantofului, lipsiți total de bun-simț. Cei șapte ani de acasă, poate că au fost adunați de către toți competitorii la un loc, educația elementară, la ei nu se mai măsoară în șapte ani, ci poate în luni sau chiar săptămâni, de acasă. Pe acești colegi ai noștri, nu îi mai interesează nimic altceva decât jocul lor. Nu are nicio importanță că această cantină are un alt rol în Universitate. Patima jocului de cărți, cu toată atmosfera ce se creează în timpul acelei partide, deranjează vădit pe cei care ar vrea să servească în liniște masa. Vacarmul, dezordinea, haosul, chiar grotescul, prin desfășurarea unei astfel de activități într-o cantină, domnesc în acest loc, care ar putea fi curat și civilizat.

Studenții cu preocupări normale, intră cu sfială și dezgust în cantină. Înfrângându-și repulsia la auzul limbajului cartoforilor, încearcă să se așeze cât mai departe de aceștia. A servi micul dejun sau prânzul la cantina Universității ,,Alecu Russo'', este o utopie. Cei care îndrăznesc să intre aici, ingurgitează în mare grabă ceva, apoi părăsesc la repezeală sala de mese decepționați. Un loc unde altădată se adunau studenții pentru a-și mai potoli foamea , pentru a mai sta de vorbă și schimba impresii, pentru a bea un suc sau o cafea, într-un cuvânt, pentru a-și reincărca bateriile pentru a căpăta noi forțe, s-a transformat într-un local obositor, stresant, gălăgios, enervant.

Acuma, ce să spunem noi? Dacă Universitatea este un univers al cărților, bunii noștri colegi cartofori, tot cu cărțile se delectează în cantină. E drept că nu cu cărțile-cursuri universitare, ci cu cărțile de joc, dar hai, să fim înțelegători cu ei, tot cărți se numesc. E drept că studierea pachetului de cărți de joc nu-și conferă o diplomă universitară, dar ce nevoie mai au ei de diplome, când au lipite pe frunțile lor, eticheta de nesimțiți.

Alții vin la Universitate pentru a se realiza pe plan profesional. În schimb, "eroii" noștri au devenit mari specialiști la jocul de cărți, ași precum așii pe care îi țin în mână. Cultura pe care ar trebui să și-o însușească la Universitate, nu are nicio importanță. Pentru ei, contează doar ,,cultura’’ de cartofor. Orice intrus de grupul lor, care pătrunde în cantină, este fixat cu un aer de superioritate, privirile lor iritate parcă ar vrea să te scoată afară din sala de mese. Aici este teritoriul lor, aici se desfășoară jocuri de cărți. Parcă ar întreba de ce vin să-i deranjeze din joc cei care ar vrea să servească masa, sau să se destindă câteva zeci de minute.

Ei au pus stăpânire pe cantină, cantina este a lor, ei sunt șefii și stăpânii aici. Ceilalți ar face bine să iasă afară și să nu-i mai deranjeze. Impertinența cartoforilor este totală. Îi întâmpină cu priviri sfidătoare până și pe profesorii Universității. Când unul sau mai mulți profesori se încumetă să intre în cantină, iritarea jucătorilor de cărți ajunge la apogeu. După privirile ucigătoare pe care le aruncă profesorilor, aproape că te aștepți să izbucnească în huiduieli, sau pur și simplu să-i scoată cu forța pe dascăli afară.

Atitudinea cartoforilor, în mod normal ne surprinde. Ei ar trebui să profite când intră câte un profesor în sala de mese. Este singurul loc în care ei își mai întâlnesc profesorii. Cu această ocazie, chiar ar putea să facă cunoștință cu unii dintre ei, pe care nu i-au văzut, probabil niciodată, asta deoarece pe la cursuri nu prea au dat anul acesta.

Mă gândesc cu milă la părinții jucătorilor de cărți, care își trimit odraslele la studiu, pentru a le face viața mai ușoară. Își rup de la gură, fac economii forțate în viața familială, pentru a putea oferi copiilor lor cele mai bune condiții. Sunt multe privațiuni pentru părinți, dar ei sunt fericiți, deoarece își știu progeniturile la Universitate. Și iată, răsplata pe care le-o aducc acești draci de copii. Băieții lui ,,mami'' și ,,tati'', își petrec anii de studiu nu în sălile de curs, ci în cantina Universității, iar studiul lor se rezumă la filarea cărților.

Banii puși de către părinți la bătaie pentru desăvârșirea studiilor acestor nenorociți de cartofori, se duc, iată, pe apa Sâmbetei. Învățătura le este complet străină, jocul de cărți este pentru ei totul. Probabil că dacă s-ar înființa o facultate de pocker sau de șeptic, ei ar fi studenți eminenți. Dar, deoarece așa ceva nu există, ca stundeți au rămas rușinea Universității, răpindu-ne, în același timp,cantina, pe care au transformat-o într-o sală de jocuri. Încă puțin și vom avea în locul ei, un veritabil cazinou. Jocurile de noroc amenință, încetul cu încetul, că vor lua amploare, deocamdată nimeni neputându-le stopa. Așa că nu m-ar mira, ca în curând să văd în mass-media o știre că în incinta cantinei Universității bălțene, s-a deschis un cazinou.

Comunicare și jurnalism

Una dintre relațiile ancestrale existente pe pământ, este comunicarea. Putem presupune că existența comunicării datează din cele mai vechi timpuri, încă de pe vremea organismelor mono și pluri celulare. Dezvoltarea comunicării pe pământ, s-a produs în tandem cu dezvoltarea vieții pe pământ. O comunicare cu adevărat inteligibilă s-a realizat odată cu ajungerea la comunicarea interumană. Dintotdeauna, omul a simțit nevoia să comunice. Însăși existența omului nu poate fi concepută fără comunicare.

Astăzi, când spunem comunicare, gândul ne duce, implicit, la mass-media. Una dintre cele mai răspândite forme de comunicare, alături de audiovizual, de telefonie, este comunicarea jurnalistică. În secolul trecut, presa scrisă deținea chiar supremația în cadrul comunicării. Dacă astăzi comunicarea jurnalistică a pierdut teren în fața radioului și televiziunii, dacă telefonia cunoaște o expansiune nemaintâlnită, totuși, o comunicare fără presă nu poate fi concepută.

Jurnalismul ocupă astfel, un loc de cinste în acest domeniu. Prin intermediul ziarelor și revistelor, cetățeanul este informat în toate domeniile de interes public. Presa scrisă, ziarele, revistele, însoțesc omul pretutindeni, fiind mijlocul de informare cel mai accesibil pentru fiecare. Știrile, reportajele, eseurile, editorialele, sunt savurate, în continuare, de către masele largi de consumatori de mass-media.

Comunicarea jurnalistică se realizează cu personal competent, așa numiții jurnaliști, care sunt pregătiți în acest sens în școli specializate, în institute de învățământ superior. Ziariștii deprind măiestria scrisului pe băncile facultății de jurnalism, pregătiți de către profesori competenți. Jurnalismul ca profesie, este o adevărată artă, slujitorii lui fiind adevărați scriitori. Prin faptul că aceștia sunt adevărați formatori de opinie, exemple în gândire, concepții, dar și stil de exprimare, jurnaliștii sunt obligați să stăpânească la perfecție limba, să aibă darul scrisului, să fie adevărați maeștri ai condeiului.

Jurnalismul, este o foarte importantă punte de legătură în relațiile interumane. Contribuie la comunicare între oameni, între diferiții indivizi, dar și între oameni din societate. Menținem coeziunea între cetățeni, dar și îi ține pe aceștia în contact cu evenimentele. Jurnalismul este esența pură a comunicării, este cel care alimentează nevoia de cunoaștere a oamenilor, cu noi știri și informații.

Jurnalismul este un mijloc de comunicare care folosește drept material cuvintele, verbul, iar jurnaliștii, adevărați militanți în arta comunicării. Pentru a se asigura un viitor cu un jurnalism curat, exact, prompt, în slujba cetățeanului, facultățile de specialitate pregătesc, an de an, noi generații de jurnaliști.

 Cu onoare, mă mândresc să mă număr printre acești învățăcei. La Universitatea Alecu Russo, încerc să deprind tainele acestei profesii pe care mi-am ales-o și eu. Aici, alături de colegii mei, beneficiem de înțelepciunea și profesionalismul unor profesori deosebiți. Bineînțeles că printre atâția oameni minunați care ne împărtășesc din învățăturile dumnealor, este imposibil să nu-ți alegi și modele pe care să încerci să le urmezi în viață. Interacțiunea mea cu aceste doamne și acești domni profesori, reprezintă primul meu contact cu profesiunea de jurnalism. Influența pe care o exercită dânșii asupra mea, este decisivă.

Trebuie să recunosc, că modelul pe care aș vrea să-l urmez în viață, este doamna profesoară Aurelia Codreanu. Orele dânsei, îmi sunt cele mai dragi, și de aceea, mă pregătesc întotdeauna cu speranța că n-am s-o dezamăgesc niciodată. Iar dacă voi reuși, în timp, să mă apropii cât mai mult de ceea ce reprezintă domnia sa astăzi, voi putea spune că m-am realizat în viață.

Comunicarea fără jurnalism este de neconceput. Jurnaliștii sunt atât slujitori ai comunicării, cât și adevărați scriitori. Un ziarist bun, reprezintă și un adevărat profesor pentru masele largi. Te învață, prin stilul său, să-ți însușești o limbă corectă, să te exprimi gramatical fără greșeală, te pune la curent cu evenimentele sociale, cu problemele politice, cu istoria, te ține la curent cu chestiunile de interes național și particular, jurnalismul este, fără îndoială, unul dintre spionii și pilonii de bază ai comunicării.

Din cele mai vechi timpuri, și până astăzi, nu s-a conceput niciodată o comunicare cultă fără jurnalism. Deaceea, putem spune, că atâta vreme cât va exista o comunicare inteligibilă, jurnalismul va dăinui.

                                                                                                  

Toamnă și comunicare

S-a asternut peste blândul meu Pământ, o nouă toamnă. Admirând frumusețile și bogățiile mirificului anotimp, mă simt parcă într-o lume miraculoasă a comunicării. Trecând prin parc, îmi inchipui că de pe ramurile sutelor de copaci, s-au pornit în zbor, mii și mii de scrisori îngălbenite, care îmi aduc vești, din toate colțurile lumii. Îmi înfund picioarele în covorul de epistole din iarba ofilită și mă gândesc că prin aceste frunze-scrisori, sau scrisori, ca niște frunze, toți cei dragi, comunică cu mine, îmi trimit vești, frunze de stejar, scrisori din România, cele de tei îmi aduc vești de la Eminescu, frunzele de mesteacăn de la Esenin. Mi-au căzut pe umeri și frunze de arțar, cu rânduri pentru mine din Canada. Comunic, prin intermediul lor, cu toate colțurile Terrei.

Comunicarea, bunul cel mai de preț al relațiilor interumane, ne ajută sa luăm legătura unii cu alții, să ne transmitem și celorlalți gândurile noastre, trăirile, sentimentele, planurile, speranțele. Fără comunicare, am fi ca și acest copac găunos din fața mea, plin de scorburi, învins de zecile de toamne care au trecut peste el.

Sufletul îmi este cuprins de o superbă simfonie a toamnei. Anotimpul acesta, atât de drag mie, îmi comunică prin sunete măiastre, toată măreția naturii, din aceste luni ale toamnei. Aș vrea să pot să compun o rapsodie pe acorduri de toamnă și s-o transmit prin comunicare, semenilor mei.

Mă plimb printre frunze îngălbenite și trunchiuri de copaci maronii, tinând în mână cel mai la îndemână instrument de comunicare, adică telefonul mobil. Pe deasupra capului, în aer, plutesc cei dintâi soli ai comunicării, porumbeii. Între vechii porumbei călători, care purtau cu secole în urma scrisorile, și telefonul din palma mea, sunt secole de comunicare. Comunicare constructivă, dar și distructivă. Comunicare uneori afectuoasă sau cordială, alteori comunicare defectuoasă, agresivă, care a înroșit de sânge veacurile și istoria popoarelor.

Din noianul de fluturi de frunze ce înoată prin văzduh, frunzele înroșite îmi sugerează comunicarea defectuoasă care a dus la vărsări de sânge ce-a înroșit totul, memoria istoriei și amintirile noastre.

Călătorind prin veacuri, comunicarea ne-a însoțit secol de secol. Tot mai dezvoltată, tot mai fidelă, tot mai exactă. Scoarța copacilor înfruntând ploile toamnei, îmi par niște letopisețe din vechime, pagini de cronică a istoriei, realizând comunicarea peste veacuri, transmițându-ne informații despre evenimente de mult apuse.

Toamna este un anotimp al mișcării, totul, în jur, plutește, se deplasează, vântul însuși e mișcare. Iar mișcarea sugerează comunicare. O natură statică este o natură mută. Cum toamna este un anotimp al mișcării putem spune că toamna este și un anotimp al comunicării.

Toamna au început cursurile, școala. A început, deci, și comunicarea didactică. Dar mai întâi, în primele zile de școală, și de toamnă, ne-am comunicat între noi impresii de vacanță, întâmplări trăite, visate, sperate. Apoi, pe masură ce înaintăm în toamnă, comunicările noastre interșcolare deveneau tot mai academice. Prin comunicarea profesor-student am acumulat tot mai multe cunoștiinte. Iar dacă preocupările estivale ne-au îndepărtat un pic de mijloacele de comunicare cele mai reprezentative, lectura și mass-media, odată cu venirea toamnei, când vremea de afară ne îndeamnă pașii mai mult spre acasă, sau biblioteci,  legătura noastră cu cărțile, cu ziarele, cu audiovizual este tot mai stransă. De fapt, noi comunicăm în orice clipă. Viața însăși este o continuă comunicare. Oricărei ființe vii, comunicarea îi este caracteristică. Rasa umană comunică necontenit, regnul animal comunică mereu, cel vegetal de asemenea. Priveam zilele trecute cum mușcata mea din ghiveci îmi comunică toate trăirile sale: mă atenționa când ducea lipsă de apă, de lumină, de soare, ofilindu-se ușor, când avea de toate, parcă râdea înspre mine, transmințându-mi mulțumirea ei, poate chiar și fericirea, prin floarea ei de purpură.

Cațelușul meu de acasă, toate animalele din curtea mamei, ne comunică nevoile sau mulțumirile lor, bucuriile lor, temerile lor. Comunică cu noi, sau între ele. Lumea întreaga este o continuă comunicare, iar cele mai înalte forme ale comunicării o reprezintă comunicarea interumană.

Comunicarea dintre indivizii rasei umane a însemnat progres, a dus la nenumărate descoperiri științifice care ne-au ușurat viața. Multe descoperiri ne-au ușurat și comunicarea. Comunicarea a dus la descoperiri științifice, iar descoperirile științifice au dus la dezvoltarea comunicării. Astăzi este la îndemâna oricui să comunice cu semeni din cele mai îndepărtate colțuri ale Pamântului. Ne transmitem, prin comunicare gânduri, idei, păreri, sentimente, trăiri, emoții.

 Daca prin comunicarea de idei ne ușurăm viața, prin comunicarea de emoții creative, prin comunicarea artistică, o facem mai frumoasă. Pe mine, toamna mă umple de emoții și de trăiri sufletești mărețe. Îmi transmite, îmi comunică niște simțăminte pline de iubire, de nostalgie, mă face mai bună, mai curată. Aș vrea să transmit mai departe, tuturor, această simfonie a toamnei. Gândurile mele zboară și comunică cu toți oamenii Planetei. Comunicare în parte imaginară, în parte reală. Mă simt de parcă mi-aș fi luat zborul odată cu păsările călătoare, care în fiecare toamnă se înalță spre alte zări, ducând cu ele în depărtare toate cântecele de pe plaiuri basarabene, pentru a le transmite altor oameni, pentru a le dărui lor, odată cu toată dragostea poporului meu.

,,Flautul fermecat’’ de la marginea drumului

Ca în fiecare vineri, după o saptămână de muncă și studiu, urmează weekendul cu binemeritata și satisfăcătoarea odihnă. Două zile petrecute acasă, la Sângerei, mă ajută să-mi reîncarc bateriile pentru săptămâna care vine.

Vinerea trecută, m-am reîntors de la Bălți acasă, împreună cu fratele și tatăl meu. În vreme ce ei discutau despre problemele familiei, eu priveam pe fereastră, admirând splendorile toamnei. Peisajul autumnal era unul mirific. Pe marginea șoselei, copaci cu frunze poleite în aur, ne vegheau parcursul, precum niște călugări bătrâni, obosiți de ani și gânduri. Mașina luneca lin pe șosea, mușcând kilometru cu kilometru din distanța care separă Sângereiul de Bălți. Urmăream tot mai preocupată natura. Priveam mișcările vântului toamnei care invitase frunzele copacilor la dans.

Deodată, ceva mi-a atras atenția. În depărtare, în fața noastră, am remarcat un bărbat pe marginea șoselei, ce părea a face unele mișcări și gesturi nefirești. Ceea ce la început doar bănuiam, și mi se părea incredibil, se confirma pe măsură ce ne apropiam de el. Bărbatul, pur și simplu, se urina la marginea drumului, cu fața spre mașinile care treceau pe șosea. Își etala bărbăția, cu nonșalanță, aratandu-și-o, tuturora, celor din mașini. Nu-mi venea să cred. Am rămas uluită, privindu-l cum și-o ținea în două mâini. Era mare, dreaptă, groasă și întărită. Un jet viguros țâșnea drept din mijloc, udând caldarâmul. Capul ei imens părea că se holbează drept în ochii mei. Spectacolul era fascinant, dar în același timp și oripilant. Trebuie să recunosc că nu în fiecare zi mă întâlnesc cu un penis la marginea drumului, pe deasupra și sculat. Pe măsură ce ne apropiam de el, individul își etala tot mai tare mădularul. Era evident că scopul său principal era, nu satisfacerea nevoilor, ci să și-o arate eventualelor femei din mașini. Ghinionul a făcut ca eu să fiu una dintre ele. Tot mai intrigată și mai uimită vedeam cum își bălănganea instrumentul. Nu era un spectacol dintre cele mai agreabile pentru o fată de 20 de ani, dar în viață te întâlnești și cu astfel de episoade. Fără îndoială că aveam în fața noatră un individ bolnav psihic, care își satisfăcea orgoliile sexuale prin astfel de etalări și probabil, autosatisfacere manuală.

Ajunși în dreptul lui, și-a desfăcut mai tare picioarele, ne privea zâmbind, încercând câteva mișcări jucăușe cu degetele. Nu știu de ce, dar în acele clipe, gândul mi-a zburat spre celebra operă a lui Mozzart, ,,Flautul fermecat’’. Dar aș fi schimbat titlul acestei celebre bucăți muzicale din,, Flautul fermecat’’, în ,,falusul fermecat’’.

Parfumul-arma mea irezistibilă

O invitație în buduarul unei tinere, te face să pătrunzi în lumea miraculoasă a parfumurilor. Oricare domnișoară care se respectă, își are camera intimă împresurată de sticluțe și flacoane cu diferite parfumuri. Fie din lumea bună a societății, fie de o condiție materială mai modestă, nicio fată nu se frustrează din a-și îmbogăți, ori de câte ori are ocazia, colecția de parfumuri.

Vă invit la mine în cameră, printre parfumurile mele, nu înainte de a aștepta trei minute ca să-mi strâng ultimele desuuri răspândite prin cameră. Mi-am adunat pe etajere parfumurile mele preferate. În tot felul de sticluțe și flacoane mai mari și mai mici. De fapt, se știe, esențele tari se țin în sticle mici. Preferatele mele sunt parfumurile de note florale și de fructe exotice. Dacă vă apropiați de măsuța plină de poezia aromelor, veți avea revelația unei primăveri exotice pe care mi-am instaurat-o în propria mea cameră.

Aprovizionarea mea cu parfumuri, am transformat-o într-un adevărat ritual cu valențe magice. Totul este făcut după reguli bine definite. De la mari firme producătoare de parfumuri, mi-am făcut rost de cataloage cu toate produsele lor. Ținând cont și de ce îmi permitea buzunarul, am încercat să mă aprovizionez cu articolele care îmi sunt cel mai pe plac. Mi-am adus în camera mea îndepărtatul orient cu cprospețimea lui, odată cu parfumurile din categoria fresh-orientală, îmbălsămindu-mi intimitatea cu o fuziune de citrice și note florale, menite să mă transforme într-o femeie seducătoare. Arta seducției feminine este de neconceput fără astfel de parfumuri.

Și pentru că sunt, și vreau să dovedesc asta, o femeie deosebită, mi-am înzestrat măsuța cu minuni olfactive cu inepuizabila și mirifica categorie florală. Mă mândresc cu parfumurile mele frapând prin extravaganță lemn de trandafir, de mosc sau de nobila magnolie.

M-am înconjurat cu parfumuri de lilac, violete, frezie, iasomie, orhidee, lalea, bujor. Toate aceste sticluțe cu parfum magnific mi-au transformat camera într-o grădină în care ai impresia că au crescut toate florile pământului. În zori de zi mă trezesc cu parfumul îmbătător al acestor minunății de flori, și parcă aștept ca zefirul dimineții să pătrundă printre straturi, spre mine, și să-mi răcorească trupul înfierbântat de visurile nopții.

Mă ridic din pat, mă îndrept spre policioara cu flacoane și încep să-mi îmbălsămez trupul cu cele mai fantastice mirosuri, pregătindu-mă pentru ora de jurnalism cultural. Ieșind în stradă, am luat cu mine primăvara exotică pe care o țineam sechetrată în flacoanele cu parfumuri. Mă însoțea ca o mireasmă din țări îndepărtate. Purtam cu mine miracolul olfactiv, urmărită cu admirație de către tinerii pe lânga care treceam. Cu ajutorul parfumurilor, am reușit să-mi desăvârșesc personalitatea, să am distincția mea personală, să mă fac admirată și dorită.

Parfumurile rămân arma mea cea mai eficientă în arta seducției. Încerc să folosesc o combinație irezistibilă compusă din frumusețe naturală și parfum. Este ne neconceput o ieșire în public, mai ales la diferite întâlniri și reuniuni fără ca o tânără să apeleze la ajutorul parfumurilor. Dacă s-ar cere femeii să facă o clasificare a celor mai importante descoperiri, cu siguranță că aceasta ar trece la loc de cinste parfumul.

Și dacă multe dintre hotărârile importante ale istoriei au fost influențate de către femei, cu siguranță că acestea, au reușit performanțele și cu ajutorul parfumului. Respectiva esență miraculoasă va ramâne întotdeauna o armă de mare succes în arsenalul oricărei femei. 

Act patriotic sau manifestare huliganică? De la sublim la ridicol, în trei pași

Ieri  11 februarie, în fața Primariei din Bălți a avut loc mitingul studențesc, în favoarea oficializării sintagmei de "limbă română, limba oficială a Republicii Moldova" . Iată cum a relatat presa locală, de diferite coloraturi, evenimentul. Eventualele nepotriviri dedate de la un text la altul, se datorează mistificării realității de către fiecare gazetă, după cum interesul politic dicta celor care patronau fiecare ziar în parte. 

     1)Sunt jurnalista Elena Cucoș și am fost ieri pe platoul din fața Primăriei Bălți, unde un grup de peste 600 de studenti și alte categorii de cetățeni inimoși, s-au adunat înfruntând gerul și viscolul, pentru a lua parte la mitingul organizat de către Asociația studenților din Bălți.

Gestul lor a fost unul de înalt spirit patriotic, izvorat din profunde sentimente românesti. Adunarea a fost autorizată de la orele 14. Încă dinaintea orei stabilite, tinerii studenți au inceput să se îndrepte către Primărie. Acolo s-au încolonat în mod civilizat. Studenților li s-au alăturat și alte categorii de cetățeni. Fix la orele 14, cel care a fost sufletul organizării acestei Adunări,  Liviu Țurcanu, președintele Asociației Studenților Români din Bălți, a luat cuvântul.

      În aplauzele întregii asistențe, formate din peste 600 de manifestanți, acesta s-a adresat auditoriului, vorbindu-le despre semnificația limbii române pentru poporul republicii noastre.

Liviu Turcanu, le-a vorbit despre importanța limbii române, leagăn al culturii și civilizației pe aceste meleaguri.

       Au mai luat cuvântul, vicepreședinții asociației studențești,  Bogdan Sorbala si Eugen Morari. Apoi participanții la manifestație, dupa ce au adus un omagiu statuii lui Ștefan cel Mare, s-au îndreptat, în marea lor majoritate, catre Prefectură, pe traseul aprobat de către Primărie. Deplasarea s-a desfașurat în ordine și disciplină, participanții având la ei drapele tricolore și pancarde proromânești.

Ajunși în fața Prefecturii, au scanat și au cântat cântece patriotice, apoi s-au îndreptat în ordine spre casele lor. Mitingul s-a desfășurat fără incidente.

    2) Ieri, în fața Primăriei din Bălți,  Asociația Studenților Români din Bălti, a organizat o întrunire prin care cereau vehement oficializarea limbii române în Moldova. Este dreptul fiecărui cetațean să-și manifeste punctul de vedere, dar astfel de revendicări nu se rezolvă în stradă. Să nu uitam ca încă nu s-a clarificat controversa dintre limba româna și limba moldovenească. Aceste probleme trebuiesc decise în Parlamentul Moldovei, nu în stradă

      La manifestație, au participat aproximativ 300 de studenti, dupa spusele oficialitaților, 400, la care s-au mai adăugat cațiva trecători curioși.

       Importante forțe polițienești, cam 50, au vegheat ca demonstrația să nu degenereze în violență.

Au luat cuvantul trei dintre liderii studenților  Liviu Turcanu, Bogdan sorbala  si Eugen Morari. Apoi, o parte dintre ei s-au deplasat spre Prefectură. Aici cei trei lideri și-au dirijat colegii să lanseze sloganuri proromânesti, dupa care, la orele 18, adunarea studențească s-a dispersat, totul stingându-se ca un foc de paie.

    3)Ieri, 11 februarie, centrul municipiului Bălți a fost iarăși teatrul unor manifestări iredentiste ale imperialismului românesc. În organizarea Asociației Studenților Români din Bălți, organizație șovină, ilegală condusă de trei infractori de drept comun, Liviu Turcanu, Bogdan Sorbala  si Eugen Morari , un grup de nici o sută de huligani, au manifestat în fața Primăriei. Ei cereau declararea unei limbi străine, limba româna, ca limbă oficială a Republicii Moldova.

Printre manifestanți se distingeau și mutre de huligani beți ți drogați, care au dat de furcă politiștilor.  S-au manifestat zgomote, scandant lozinci iredentiste, dupa care s-au deplasat în debandadă prin oras, spre Prefectură, unde manifestările huliganice au continuat. Nu știm dacă au avut autorizație să se deplaseze spre Prefectură și să manifeste atât de multe ore. Cu greu au putut fi stapâniti de către Poliție și trimiși acasă.

Migrația și traficul de ființe umane

Pentru cetățenii Republicii Moldova, mirajul occidentului fascinează. Într-o țară săracă ca și a noastră, posibilitatea unor câștiguri cât de cât decente, ne atrage spre țările dezvoltate ale Europei. Fiecare moldovean visează să emigreze undeva ‘’dincolo’’, în Europa.

Atrași de un ban în plus, de fascinantul euro, nu ne dăm seama ca occidentul se folosește de noi , pur și simplu ne exploatează. Odată ajunși acolo, ne înhămăm la cele mai de jos munci, orbiți de perspectiva unui venit mai mare ca în țara noastră. Emigrarea spre aceste țări este, de fapt, o adevărată migrație, păsările călătoare umane din Republica Moldova migrează spre țările calde finaciar.

Bineînțeles că pentru a ajunge în Uniunea Europeană, ai nevoie și de o viză. Accesul nostru în Europa, este mai complicat. Cei care nu reușesc să-și rezolve acasă problemă, (majoritatea apelând la obținerea cetățeniei române, cei care n-au reușit acest lucru, se orientează spre maica Rusie, țară spre care migrația moldovenilor este, de asemenea, consistentă. Din această cauză, în ultimii 20 de ani, populația Republicii Moldova a cunoscut o scădere cu aproape un milion de locuitori, fenomen dramatic pentru Republica noastră. Prin aceasta scade forța de producție autohtonă, brațele de muncă, ne pleacă tineretul, viitorul țării, ne pleacă specialiștii spre țări unde sunt mai bine plătiti, progresul Republicii Moldova fiind astfel pus în pericol.

Dar cel mai alarmant fenomen cu consecințe deosebit de grave pentru integritatea morală și din punct de vedere al sănătății, pentru întreaga națiune moldovenească este traficul de ființe umane. Spre țările mari consumatoare de sex și pornografie, pleacă tinere moldovence cu zecile de mii. Ele se duc în aceste țări pentru a practica cea mai veche meserie din lume, fie de bună voie, altele momite că acolo vor practica alte meserii, altele răpite, șantajate, căzute victime rețelelor de mafioți. Prin astfel de fapte, această categorie de cetățeni moldoveni sporesc infracționalitatea în țările în care se duc, făcând țara noastră de râs. Iar pentru Republica Moldova, această migrare a populației spre alte țări, ori pentru a munci, ori pentru a se prostitua, alte consecințe negative.

Totuși, cei care pleacă să muncească cinstit în alte țări, aduc și beneficii țării deoarece diminuează rata șomajului în țara noastră, iar prin valuta pe care o introduc în țară, ei contribuie la sporirea PIB-ului Republicii Moldova. 

În vizită la Eminescu acasă

Fascinația adolescenței mele a fost o călătorie pe care am făcut-o împreună cu sora mea și cu soțul acesteia, acum două veri la Iași. Am pornit împreună cu ei, în faptul unei frumoase zile de sfârșit de iulie, când răcoarea dimineții ne invita la călătorie. Am urcat în mașina lor, pe bancheta din spate, unde m-am cufundat în vise, contemplând peisajele întâlnite pe parcurs. Drumul până la Bălți l-am parcurs repede, mașina lor puternică, un BMW, străbătând ca o săgeată zările. În stânga și-n dreapta șoselei, se întindeau culturile de porumb și de floarea soarelui. Imensele discuri cu petale de aur, își pregăteau rotirea după astrul solar, care începuse să-și trimită primele raze spre mirificile plaiuri moldovenești.

La Bălți ne-am oprit ca să bem o cafea și să ne mai cumpăram câte ceva de-ale gurii, apoi ne-am continuat călătoria.

O pace cristică se abătuse asupra mea, în acea dimineață plină de liniște. Cufundată pe bancheta moale a automobilului, am adormit. M-au trezit glasuri alerte, ce sugerau o activitate febrilă. Ajunseserăm la punctul de trecere al frontierei. După ce grănicerul moldovean ne-a chestionat cu o vigilență kaghebistă asupra scopului vizitei nostre, am trecut în partea cealaltă a Prutului. În vama românească formalitățile s-au desfășurat în două minute. Un vameș în civil, a aruncat o privire peste pașapoartele noastre, apoi ne-a făcut semn cu mâna, că suntem liberi. Vorba lui Grigore Vieru, mulți oameni visează să zboare pe lună, dar și eu, asemeni marelui poet, am visat întotdeauna să trec Prutul în Patria-Mamă.

Clipa mult așteptată a venit. Tălpile mele au simțit, sub ele, pământul românesc. Emoția mă copleșise. Priveam uimită în stânga și-n dreapta. Priveliștile, solul, iarba erau aceleași, dar mi se păreau miraculoase, parcă și aerul pe care-l trăgeam în piept era altul. Priveam cu drag copacii de pe marginea drumului, gândindu-mă dacă unii erau copaci românești, iar cei de dincolo, copaci moldovenești. Pe drum trecea  un bărbat cu sapa pe umăr. L-am privit cu o emoție nefirească, aproape cu religiozitate. Era primul român pe care îl vedeam acasă la el. Șoseaua era mai netedă, mai lucioasă ca și la noi. Ne apropiam, în zborul mașinii, de primul sat românesc. Casele nu erau mai mari ca și la noi, dar erau mai curate, mai îngrijite, mai ordonate. Copacii de pe drum dați cu var până la jumătatea trunchiurilor, în fața fiecărei case, se afla câte o laviță, unde, probabil, în serile de vară, sătenii își odihneau oasele trudite la munca câmpului, stând la taifas cu vecinii.

Drumul fiind bun, am parcurs distanța până la Iași relativ repede. La intrarea în oraș ne întâmpina o pancardă ‘’Bine ațí venit în municipiul Iași!’’. Un polițist român, îmbrăcat ca de sărbătoare, dirija circulația. În fața noastră se profila conturul primelor blocuri din ‘’dulcele târg al Ieșilor’’. Mă cuprinsese fascinația gândului că am patruns  în urbea lui Eminescu, într-un oraș miraculos, leagăn de cultură românească.

După ce am parcurs un cartier de blocuri înalte, am ajuns într-o zonă cu cladiri istorice. Priveam emoționată la unele edificii pe care le recunoșteam din ilustratele văzute de către mine. Pe stradă, oamenii păreau mai luminați decât moldovenii noștri, mai senini, mai zâmbitori, fiecare văzându-și de treaburile lui, fără a se holba unul în ochii celuilalt, precum fac moldovenii noștri.

Cumnatul meu, căută un loc unde să parcheze mașina, apoi am ieșit un pic la plimbare pe străzile Iașiului. La o intersecție, ne-a întâmpinat statuia lui Ion Creangă. M-am apropiat cu emoție și priveam fascinată. Mi se părea că însuși marele povestitor urcase pe soclu, viu, în carne și oase. Am pornit mai departe, cu sufletul plin de iubire de frumos. Priveam ca vrăjită clădirile orașului, oamenii ce păreau gazde primitoare, impresionată de ordinea și curățenia de pe străzi și din piețe. Ne-am plimbat toată ziua prin parcuri, pe malurile Bahluiului, am luat masa într-un restaurant care m-a impresionat prin eleganța sa, am savurat delicioasele bucate locale. Iașiul mi se părea de-a dreptul grandios, prin arhitectura sa.

Spre seară, am căutat un hotel decent, unde să ne petrecem noaptea. Ne-am cazat la hotelul ,,Crișana'', unde ne-am odihnit și am dormit pregătiți pentru ziua următoare. După ce ne-am odihnit o noapte, a urmat o zi plină de emoții pentru mine, și, ca să fiu un pic patetică, plină de istorie. Am fost în vizită în dealul Copoului, la bojdeuca lui Creangă, din Țicău, la casa lui Eminescu, la teiul său sfânt. Apoi am vizitat fostul sediu al ,,Junimii române’’, al ,,Convorbirilor literare’’, astăzi devenite muzee încărcate de istorie.                                                                                                                      

Ne-am reîntors în Basarabia noastră scumpă, la căminele noastre primitoare, după două zile de vis, petrecute într-o excursie de neuitat, în care mi-am umplut sufletul de românism, de istorie românească, de literatură românească, de iubire românească.

Ori de câte ori voi avea prilejul, voi traversa Prutul în România, sau, cine știe, poate că amintirea atâtor secole de jertfă românească, va seca definitiv acest râu blestemat, toate aceste plaiuri aflate acum pe maluri diferite, vor redeveni o singură glie, așa cum le-a rânduit Dumnezeu, pe acest Pământ.

Parfum fără culoare la intrarea în Universitate

Apropiindu-ne de clădirea Universității ,,Alecu Russo’’, îi putem admira de la distanță silueta impozantă. O clădire modernă, impunătoare, cu linii arhitectonice somptuoase. Ne întâmpină o curte mare, cu un scuar întotdeauna gazdă primitoare pentru noi. Întreg ansamblul arhitectural, cu cladirea Universității și celelalte acareturi, ne amintește de construcțiile de tip sovietic, impunătoare, dar rigide, dominate de megalomanie.

Întotdeauna am fost mândră să fiu studentă a facultații de Filologie, din această Universitate. În acest lăcaș de învățământ și cultură, s-au format numeroși intelectuali rasați, scriitori, oameni de litere, profesori, poeți. Întotdeauna facultatea de Filologie a fost o pepinieră de intelectuali care s-au format aici, iar dupa aceea, au irigat cu intelectul lor solul fructuos al culturii moldovenești. În această clădire, ne însușim și noi, eu împreună cu colegii mei din secretele meseriei de gazetar și din tainele magnifice ale literaturii românești și universale. Aici am făcut cunoștință cu poezia lui Eminescu, Blaga, Sorescu, cu slova lui Rebreanu, Dostoievski, etc.

Urcăm cele câteva trepte și pătrundem în clădire. De la primii pași, ne întâmpină o miasmă specifică, nemaîntâlnită pe coridoarele altor clădiri publice. Un neavizat s-ar întreba de unde provine acest miros pestilențial. Noi, cei de-ai casei, cunoaștem secretul. Imediat, cum intrăm pe coridor, oricine poate descoperi sursa care ne gâdilă într-un mod neplăcut simțul olfactiv. Este incinta singurului veceu din Facultatea de filologie.

În alte imprejurări, aș fi numit această încăpere drept toaletă, dar, în mod normal, nu este decât un closet ordinar, o latrină împuțită. Marele său păcat este că reprezintă singurul loc în care zeci și zeci de studente se duc pentru a se ușura. De multe ori, coada creată pentru a se ajunge în izbăvitoarele separeuri este mai mare decât cele formate când se afișează valoarea burselor. Cu cât nevoia de golire este mai mare, cu atâta rândul la care trebuie să aștepti este mai lung. Probabil că multe dintre colegele mele, cu această ocazie, își mai umezesc desuurile.

După o oarecare așteptare pe coridor, noi, doritoarele de izbăvire fiziologică, pătrundem în miraculosul loc. Înăuntru, duhoarea care ne ucide nările, poate concura cu succes cu cea simțită în preajma mult controversatelor gaze de șist. Avem printre noi și colege total imune la astfel de ,,parfumuri’’, posesoare, de asemenea, a unor stomacuri de fier. Într-un colț, trei studente înfulecă febril, fiecare din câte-o plăcintă, savurând ospățul, de parcă ar lua o cină romantică în compania iubitului, în sala luxoasă a restaurantului ‚,Nistru’’.

Hârtia igienică lipsește cu desăvârșire, iar prezența săpunului nu este decât o glumă proastă. Un săpun nu s-a mai văzut în veceul facultății de ani de zile. Spunem veceul de fete nu pentru că situația în veceul de băieți ar fi mai bună. Dimpotrivă, după cum am auzit pe colegii mei plângându-se, situația aici este chiar mai dramatică. Dacă veceul de fete este un focar de infecție, veceul de băieți este o adevărată bombă ecologică. În mod normal, acolo nu se poate intra decât cu  masca de gaze pe față. Putem spune că noi, cu al nostru veceu de fete, ne aflăm la mare concurență cu cel al băieților.

Am auzit că în urmă cu câțiva ani, la o lansare de carte de la biblioteca Universității, era printre invitați și un oaspete din Elveția. La un moment dat, cuprins de nevoi fiziologice, a intrat în veceul bibliotecii, aflat și el în aceleași condiții insalubre, ca și actualele noastre veceuri. Nefiind avizat, a intrat cu încredere, dar ceea ce l-a întâmpinat in respectivul closet, depășea orice închipuire de-a sa. Cum s-a descurcat înăuntru, numai el și bunul Dumnezeu pot ști. Reușind să iasă, totuși viu de acolo, a fost cuprins de oripilare.

Și la fel precum Ștefan cel Mare, după fiecare bătălie câștigată, finanța înălțarea unei noi mănăstiri, tot așa și elvețianul nostru, a hotărât să aduca un prinos, nu știm cui, Universității sau bunului Dumnezeu, și a sponsorizat reabilitarea din temelii a veceului bibliotecii. De atunci, Universitatea noastră se poate lăuda cu singurul veceu în care poți intra și să-ți satisfaci nevoile în condiții civilizate. Nu ne rămâne decât să sperăm că în viitorul apropiat, facultatea de filologie va organiza o nouă lansare de carte, undeva într-o sală din apropierea veceului de fete, să-l invităm din nou pe elvețianul nostru, sau pe alți elvețieni sau nemți, să așteptăm să-i cuprindă diareea și să fie nevoiți să apeleze și la acest veceu. Iar după aceea, Dumnezeu cu mila și noi cu speranța.

Închipuiți-vă că acest focar de infecție și izvor de arome împuțite, este amplasat strategic chiar lângă sala unde sunt primiți vizitatorii. Fiecare oaspete de seamă trece pe aici, își umple plămânii cu mirosul ,,îmbătător’’ ce răzbate din veceu, intră apoi în acea sală de protocol, unde ,,parfumul’’ de la veceu răzbate în valuri, în vreme ce musafirii servesc masa.

 Dar să revenim la buda noastră. Țin minte că nu demult, două dintre colegele mele au depus o plângere, solicitând luarea de măsuri pentru a se realiza optimizarea condițiilor de folosire a toaletei. Nici până astăzi n-au primit niciun răspuns și nu s-a facut nimic în acest sens. Poate dacă cei în drept ar folosi doar o săptămână veceul nostru, s-ar îndura să ia unele măsuri, dacă, bineînțeles, nu s-ar îmbolnavi de hepatită dupa utilizarea ,,miraculosului’’ closet.

 După minute de așteptare, am avut fericirea să-mi vină și mie rândul. Am intrat într-o cabină. Când să mă așez pe vasul unui veceu, am văzut cum, în interior, înota produsul unei colege care fusese aici înaintea mea. Viermișori gălbui urcau încetișor pe pereții bideului. Am tras apa, dar cum veceul era înfundat, n-am reușit decât să inund cabina cu un lichid vâscos. Am ieșit dezgustată, renunțând la scopul vizitei mele aici. Mă gândeam că daca vrei să afli ceva despre civilizația unui om, vizitează-i veceul, după cum civilizația unui popor se măsoară în cantitatea de săpun consumată. Am hotărât să mă duc la veceul din curte, bineînțeles dacă voi rezista până acolo, sau dacă voi avea norocul  să fie un veceu care să-mi ofere condiții igienice cât de cât suportabile.