În vizită la Eminescu acasă

Fascinația adolescenței mele a fost o călătorie pe care am făcut-o împreună cu sora mea și cu soțul acesteia, acum două veri la Iași. Am pornit împreună cu ei, în faptul unei frumoase zile de sfârșit de iulie, când răcoarea dimineții ne invita la călătorie. Am urcat în mașina lor, pe bancheta din spate, unde m-am cufundat în vise, contemplând peisajele întâlnite pe parcurs. Drumul până la Bălți l-am parcurs repede, mașina lor puternică, un BMW, străbătând ca o săgeată zările. În stânga și-n dreapta șoselei, se întindeau culturile de porumb și de floarea soarelui. Imensele discuri cu petale de aur, își pregăteau rotirea după astrul solar, care începuse să-și trimită primele raze spre mirificile plaiuri moldovenești.

La Bălți ne-am oprit ca să bem o cafea și să ne mai cumpăram câte ceva de-ale gurii, apoi ne-am continuat călătoria.

O pace cristică se abătuse asupra mea, în acea dimineață plină de liniște. Cufundată pe bancheta moale a automobilului, am adormit. M-au trezit glasuri alerte, ce sugerau o activitate febrilă. Ajunseserăm la punctul de trecere al frontierei. După ce grănicerul moldovean ne-a chestionat cu o vigilență kaghebistă asupra scopului vizitei nostre, am trecut în partea cealaltă a Prutului. În vama românească formalitățile s-au desfășurat în două minute. Un vameș în civil, a aruncat o privire peste pașapoartele noastre, apoi ne-a făcut semn cu mâna, că suntem liberi. Vorba lui Grigore Vieru, mulți oameni visează să zboare pe lună, dar și eu, asemeni marelui poet, am visat întotdeauna să trec Prutul în Patria-Mamă.

Clipa mult așteptată a venit. Tălpile mele au simțit, sub ele, pământul românesc. Emoția mă copleșise. Priveam uimită în stânga și-n dreapta. Priveliștile, solul, iarba erau aceleași, dar mi se păreau miraculoase, parcă și aerul pe care-l trăgeam în piept era altul. Priveam cu drag copacii de pe marginea drumului, gândindu-mă dacă unii erau copaci românești, iar cei de dincolo, copaci moldovenești. Pe drum trecea  un bărbat cu sapa pe umăr. L-am privit cu o emoție nefirească, aproape cu religiozitate. Era primul român pe care îl vedeam acasă la el. Șoseaua era mai netedă, mai lucioasă ca și la noi. Ne apropiam, în zborul mașinii, de primul sat românesc. Casele nu erau mai mari ca și la noi, dar erau mai curate, mai îngrijite, mai ordonate. Copacii de pe drum dați cu var până la jumătatea trunchiurilor, în fața fiecărei case, se afla câte o laviță, unde, probabil, în serile de vară, sătenii își odihneau oasele trudite la munca câmpului, stând la taifas cu vecinii.

Drumul fiind bun, am parcurs distanța până la Iași relativ repede. La intrarea în oraș ne întâmpina o pancardă ‘’Bine ațí venit în municipiul Iași!’’. Un polițist român, îmbrăcat ca de sărbătoare, dirija circulația. În fața noastră se profila conturul primelor blocuri din ‘’dulcele târg al Ieșilor’’. Mă cuprinsese fascinația gândului că am patruns  în urbea lui Eminescu, într-un oraș miraculos, leagăn de cultură românească.

După ce am parcurs un cartier de blocuri înalte, am ajuns într-o zonă cu cladiri istorice. Priveam emoționată la unele edificii pe care le recunoșteam din ilustratele văzute de către mine. Pe stradă, oamenii păreau mai luminați decât moldovenii noștri, mai senini, mai zâmbitori, fiecare văzându-și de treaburile lui, fără a se holba unul în ochii celuilalt, precum fac moldovenii noștri.

Cumnatul meu, căută un loc unde să parcheze mașina, apoi am ieșit un pic la plimbare pe străzile Iașiului. La o intersecție, ne-a întâmpinat statuia lui Ion Creangă. M-am apropiat cu emoție și priveam fascinată. Mi se părea că însuși marele povestitor urcase pe soclu, viu, în carne și oase. Am pornit mai departe, cu sufletul plin de iubire de frumos. Priveam ca vrăjită clădirile orașului, oamenii ce păreau gazde primitoare, impresionată de ordinea și curățenia de pe străzi și din piețe. Ne-am plimbat toată ziua prin parcuri, pe malurile Bahluiului, am luat masa într-un restaurant care m-a impresionat prin eleganța sa, am savurat delicioasele bucate locale. Iașiul mi se părea de-a dreptul grandios, prin arhitectura sa.

Spre seară, am căutat un hotel decent, unde să ne petrecem noaptea. Ne-am cazat la hotelul ,,Crișana'', unde ne-am odihnit și am dormit pregătiți pentru ziua următoare. După ce ne-am odihnit o noapte, a urmat o zi plină de emoții pentru mine, și, ca să fiu un pic patetică, plină de istorie. Am fost în vizită în dealul Copoului, la bojdeuca lui Creangă, din Țicău, la casa lui Eminescu, la teiul său sfânt. Apoi am vizitat fostul sediu al ,,Junimii române’’, al ,,Convorbirilor literare’’, astăzi devenite muzee încărcate de istorie.                                                                                                                      

Ne-am reîntors în Basarabia noastră scumpă, la căminele noastre primitoare, după două zile de vis, petrecute într-o excursie de neuitat, în care mi-am umplut sufletul de românism, de istorie românească, de literatură românească, de iubire românească.

Ori de câte ori voi avea prilejul, voi traversa Prutul în România, sau, cine știe, poate că amintirea atâtor secole de jertfă românească, va seca definitiv acest râu blestemat, toate aceste plaiuri aflate acum pe maluri diferite, vor redeveni o singură glie, așa cum le-a rânduit Dumnezeu, pe acest Pământ.