’’Sângerei, colț de rai’’

"Partir c'est murir en peu" A pleca înseamnă a muri un pic. Când, în toamnă mi-am umplut rucsacul cu vise și speranțe și am pornit spre cele patru zări ca să cuceresc nesfârșirile albastre, ceva s-a stins în mine, părăsind Sângereiul meu drag.

Era un amurg de început de septembrie. Soarele însângerat invadase bolta cerească, murind odată cu toate nostalgiile copilăriei mele. În față mă astepta viitorul, sperantele, dorințele unei cariere de succes. În urma mea lăsam crâmpeie de neant, amintiri dureros de frumoase, zburdălnicia copilăriei, romantismul adolescenței, primele iubiri, primele gânduri, primele împliniri.

Sângereiul meu iubit..... Cui te las? Aș vrea să te iau cu mine, ca pe un talisman aducător de noroc, ca să-mi veghezi toți pașii pe care îi voi avea de urmat.

În după-amiaza aceea, plină de bucurii și dureri, petrecută de rude, prieteni, am pornit înspre centrul micului nostru orășel. Rămas bun, camera mea. Rămâi și veghează toate visele mele de copil, zămislite  dar și îngropate între cei patru pereți.  Astăzi  pornesc ca să dau finalitate unor idealuri mai maturizate.

Rămâi cu bine, casă bătrânească, curte, nuc bătrân, unde adesea m-am relaxat la umbra ta, cu scrânciobul din care adesea voiam, parcă să-mi iau zborul. Astăzi, cu adevarat aripile tinereții mele, mă înalță spre astre, pornind la drum.

Cu bine, uliță a copilăriei. Te las, sau te-aș lua cu mine. Cum aș lua tot Sângereiul, nu doar în suflet, unde îl voi purta în veci, dar l-aș lua ca atare, cu oameni, cu case, cu trecutul lui. M-aș mândri cu el și l-aș arăta tuturora ca pe cel mai de preț giuvaer.

Sângereiul meu iubit, cel încărcat de istorie, cu prima atestare documentară în anul 1586, bătrânul meu oraș a stat în calea marilor futuni, înfruntând dușmani, primejdii, ținând drept stindardul ființei naționale pe aceste meleaguri. Din cele mai vechi timpuri, Sângereiul a dat fii destoinici ai patriei noastre. Astăzi ne mândrim cu poetul Ion Hadarcă, cu Gheorghe Duca, Președintele Academiei Republicii Moldova, avocatul Vitalie Nagacevschi, parlamentar moldovean. Alți oameni de cultură cu care ne mândrim, precum Petru Hadârcă, regizor și actor, precum și Anton Crihan , politician, profesor și publicist român basarabean.

Sângereiul este și un remarcabil centru economic al Republicii Moldova. Centru raional, cu 14.700 de locuitori, concentrând un important numar al forțelor de producție din zonă.  Aici întâlnim importante obiective economice, cum ar fi: societatea pe acțiuni „Fabrica de vinuri Sângerei” care funcționează din anul 1956. Principalul gen de activitate este prelucrarea strugurilor și a merelor. În ultimii 5 ani pe teritoriul fabricii s-au deschis secții de îmbuteliere a uleiului de floarea soarelui, câteva întreprinderi printre care Î.M. „Bel-Alco”, „Vinagroprofit” S.R.L.  Mai activeaza  întreprinderea „Gelibert” S.R.L., unul din cei mai importanți producători și distribuitori de sucuri din republică. În agricultură în prezent activează 43 de gospodării agricole și mai mulți agenți economici. Unul dintre cei mai importanți agenți economici este societatea cu răspundere limitată „Agro-Sângerei”. Pe teritoriul orașului funcționează 7 unități de alimentație publică, 1 piață și o rețea vastă de unități de comerț cu amănuntul. De asemenea în oraș sunt filiale a 3 bănci comerciale și a unei companii de asigurări. Serviciile de consultanță juridică sunt prestate de 3 centre de profesie.

Fiind centru administrativ raional, Sângereiul meu drag deține și infrastructura adecvată. Clădiri ale administratiei locale și zonale, străzi  asfaltate, cat și fete frumoase. Sistemul de învățământ este format din 4 instituții preșcolare, 2 școli de studii medii generale și 2 licee în care își fac studiile 2.360 elevi. Sistemul de ocrotire a sănătății este format din 7 instituții medicale: un spital, un centru al medicilor de familie și altele. Pe teritoriul orașului funcționează 5 farmacii. Instituțiile culturale ale orașului sunt reprezentate de o bibliotecă publică și o casă de cultură.  În oraș funcționează orchestra populară de fanfară – din 1980 Colectiv Artistic Emerit din republică. Ansamblul model „Busuioc moldovenesc” a fost înființat în anul 1964, iar în anul 1989 ocupă locul I la concursul republican. Orașul dispune de 4 construcții sportive. Echipa de copii de fotbal participă în campionatele naționale și în diverse turnee internaționale.

Aceștia sunt oamenii și obiectivele orașului. Pe aici mi-am purtat pașii vreme de 18 ani, pana m-am înălțat pe picioarele mele.

Îmi aduc aminte de iazul unde mergeam de mică la scăldat cu prietenii, de parcul unde au înflorit primele mele vise. Orașul încărcat de istorie și de amintiri, îmi desfată ochii cu frumusetile lui, acuma la plecare. Am lăsat în urmă ulița copilăriei și am păsit agale spre centru, pe una dintre străzile moderne ale Sângereiului. Case noi, arătoase, spațioase, atestând hărnicia oamenilor acestor locuri, cu gospodării bine încropite.

Așa este tot orașul cu  resurse acvatice formate de râul Ciulucul Mare, care intersectează orașul, și de 8 iazuri și heleștee cu o suprafață totală de peste 50 ha.

De la ferestre cunoscuții îmi fac semne cu mâna. În colțul genelor unora, mijesc lacrimi. Prietene de-ale mele ies la porți și mă îmbratișează. Mama intră prin toate magazinele alimentare întâlnite în drum, împovărând rucsacul pe care mi-l poartă tata.

Privesc spre ulița noastră, spre casa ce se vede în zare. Inimă, ce faci? De ce ramai în urmă? De ce te-ai oprit în pragul casei? Vino. Stiu, ți-e greu și tie, mi-e greu și mie, dar trebuie s-o pornim la drum. Nemarginirile albastre ne așteaptă să le cucerim.

Am ajuns în centru. Taxiul va veni peste 15 minute. Mă așez pe o bancă și privesc cerul Sângereiului meu. I-o fi spunând așa orasului drag de la culoarea cerului de deasupra lui, îndurerat că mă pierde?

Dealurile din zare îmi fac cu mâna. Unde este acum fetița de odinioara, fetița cu părul de spice coapte, micuță, de-o șchioapă, pe vremea când alergam pe pajiști, căutând în iarbă fragi coapte. Sau adunând flori de câmp, împletind cu ele și cu visurile mele, coronița vieții.

Uite și pădurea de unde ne întorceam cu coșurile pline de ciuperci sau de zmeură.  Aici am participat la primele tabere, aici au înmugurit frumoase amintiri.

Parcul de peste drum mă îmbie cu aleile lui curate, umbrite. Nu, parcule drag. Acum plec departe. Cine știe când pașii mei vor mai mângaia fruzele foșninde din colbul toamnei?

Pornesc in lumea largă. Știu unde va fi prima haltă, dar oare care va fi destinația urmatoare? Unde mă va purta destinul? De ce trebuie sa las toate frânturile mele de viață, toate amintirile mele poleite cu suflet de copil?

Sentimentul dezrădăcinarii este dezolant. Sufletul îl simt pustiit. Simt un gol imens în locul unde ar trebui să-mi bată inima... Parcă m-aș lăsa pe aceste meleaguri pe mine, floare într-un colț din gradina casei părintești, iar în locul meu, o adolescentă necunoscută a pornit spre lumea largă.

Se apropie ora plecării. Jumătate din mine, condusă de rațiune, așteaptă cu nerăbdare taxiul care iși va lua zborul cu mine, ducându-mă să-mi desăvârșesc menirea. Cealaltă jumătate, partea cu inima, cu sufletul, cu sentimentele, ar fi vrut ca toate cauciucurile taxiului să sară în aer, iar acesta să nu mai porneasacă niciodata nicăieri.

Mi-ar fi plăcut să rămân toată viața în colțișorul acesta de Rai. Poate ca mă voi întoarce, asta mi-am propus. Dar deocamdata știu că n-am să te mai văd un timp, Sângereiul meu iubit. Rămâi în urmă cu toate amintirile mele. O fărâma din sufletul meu rămâne aici, la sânul tău, lângă poala mamei. Lângă brațul vânjos al tatălui, lângă frații mei, lângă tovarășii de joacă și de vise, alături de pietrele din caldarâmul ce șerpuieste prin fața casei noastre.

Rămas bun, Sângerei iubit.  Rămas bun, oameni dragi. De la geamul taxiului vă fac tuturora semne cu mâna. Lacrimile mele vor spala toate noroaiele ale acestei toamne ce va să vie. Însemnez cu jurământ acum, la desparțirea de copilărie și de adolescenșa timpurie, că voi reveni la voi, dragi locuri natale, mai puternică, mai înțeleaptă, mai învățată, cu sporite energii. Și cu speranța că, peste ani, când un student de atunci, originar din Sângerei, va avea de vorbit despre orașul său și despre personalitățile ilustre născute pe aceste plaiuri, activitatea mea din anii care vor urma, îl va îndreptăți să pomenească și de mine.

La luptă tineri condeieri, pentru apărarea limbii!

Noi, studenții facultății de filologie, vă invităm pe toți să vă ascuțiți armele, adică penele de scris și condeiele și să pornim lupta totală pentru protejarea limbii românești.  Vă invităm pe toți să  vă înmuiați tocurile în călimara deschisă și pe jumatate plină rămasă de la domnul Eminescu, și să continuăm munca începută de dânsul pentru îmbunătățirea și perpetuarea limbii noastre. Să ne apăram limba, s-o purificăm de non-românismele nocive, s-o popularizăm în forma ei cea mai pură. Limba este comoara cea mai de preț a unui popor.

Iubiții mei confrați, astăzi limba noastră românească se află în același pericol ca și pe vremea odiosului Stalin. Avem datoria s-o apărăm, s-o primenim de forme și expresii străine, să curățăm grâul curat al limbii române de neghina amară și să o dăruim poporului ca pe o pâine caldă făcuta dintr-o făina de alb imaculat. Dacă poeții noștri iviți cândva în negura vremurilor, au scris o limbă ca un fagure de miere, datoria noastră este de a transmite fagurele generațiilor următoare, la fel de dulce cum l-am primit și  noi.

Armele noastre sunt de natură filologică. Ajutați de aceste arme va trebui să luptăm. Să extragem seva cea mai pură din pamântul acesta încărcat de istorie, să adunăm pagină cu pagină toate slovele de aur ale literaturii noastre, cu ajutorul acestei scrieri să spălăm în viers de aur vorba românească, s-o aducem acolo unde îi este locul, între cele mai respectate limbi ale lumii. Să punem pe foc toate falsele dicționare care despart limba lui Creangă și Vieru, în mod artificial în două, să le ardem în piețe publice și să zvârlim în mijlocul flăcărilor și pe autorii falselor dicționare. Nu pornim o vânatoare de vrăjitoare, dar nici nu permitem canaliilor să ne pângarească moștenirea sfântă, rămasă de la luceferi și alte condeie de aur.

Avem de luptat cu ignoranța, cu prostia, cu șovinismul, cu anti-românismul. Am devenit slugile veneticilor în propria noastră țară. Cei pe care i-am primit ca oaspeți în casa noastră, astăzi ne călăresc, ne subjugă, ne pângăresc limba. La izvoarele cu ape dulci, ca limba strămoșească, cerbii vin să se adape...porcii să se bălăcească. 

Veniți cu toții să ne scuturăm în sfârșit, să dăm cu ei de pământ, să ne ingrășăm ogoarele cu trupuri spurcate de cotropitori îmbuibați. Și ca o mostră de limbă românească pură, dulce și suavă, vă redau aicea câteva rânduri de-ale marelui nostru poet Mihai Eminescu:

CUM NU VII TU, ȚEPEȘ DOAMNE, CA PUNÂND MÂNA PE EI,

SĂ-I ÎMPARȚI ÎN DOUĂ CETE ÎN SMINTIȚI ȘI ÎN MIȘEI.

ȘI ÎN DOUĂ TEMNIȚI LARGE CU DE-A SILA SĂ-I ADUNI,

SĂ DAI FOC LA PUȘCĂRIE ȘI LA CASA DE NEBUNI!

Scrisoare de la o pseudo-extremistă către un pseudo-patriot

   Măi, Muntene, măi vecine, vino, sa te prinzi cu mine. Dar ca tovarăș, nu ca și adversar.  M-ai făcut extremistă. Știi bine că extremiștii sunt periculoși. De ei trebuie să te  ferești. Dar nu te speria, nu sunt extremistă. Degeaba mă consideri tu așa. Nu sunt decât o biată studentă venită să învețe meseria de jurnalist și să-și însușească mai bine limba aceasta a noastră, pe care alții ne-au furat-o încă din pântecele mamei. Și odată născuți, ne-am trezit că nu mai știm nici măcar limba stramoșească.

 Asta încerc și eu și la fel ca mine, toti cei care mai simt românește  în țara asta, și care vor să fie jurnaliști adevărați. Noi ne luptăm cu neajunsurile unui limbaj greșit înpământenit printre semenii noștri. Și de aceea, te-aș ruga și pe tine, să nu mai dai cu pietre în noi, ci mai bine să ni te alături, să porți cu noi stindardul limbii moșilor și strămoșilor noștri, ai mei, ai tăi și ai celorlalti, să ne regăsim odată și-odată și noi, identitatea de  atât de multă vreme furată. Decât să înălțăm osanale potentaților zilei, pentru un locșor mai călduț într-un birou comod de redacție, să scriem la comandă doar pentru ca succesul să ne fie asigurat, mai bine, vino, alături de noi ceilalți, s-o pornim pe ulițele Republicii noastre, să împarțim în stânga și-n dreapta, abecedare, gramatici ale limbii române și dex-uri, tuturor celor care vor să învețe o limbă curată. Iar celora care încă se îneacă în expresii străine, să le explicam că este necesar ca fiecare limbă, deci și a noastră, să-și aibă propria sa identitate. Limba noastră, vorbită de poporul acesta basarabean, este o limbă cu adânci rădăcini în istorie, născută din negurile veacurilor îndepărtate, și rezistând vreme  îndelungată,  a  ajuns astăzi leagănul limbilor latine, fiind cea mai apropiată de această străveche limbă, dintre toate limbile romanice.

 Noi, cei care ne-am așezat în băncile facultăților de jurnalism de la universitățile din întreaga Basarabie, am ales acest drum, conștienți că vom fi, pe lângă formatori de opinie, și modelatori de limbă. La fel ca un profesor, jurnalistul are menirea, pe lânga aceea de a informa, și pe aceea de a răspândi în rândul maselor, o limbă curată, o vorbire conformă cu standardele cerute.

Dragul meu coleg, te-am numit așa deoarece te simt colegul nostru și iți aratăm locul gol care te așteaptă să ni te alături, să vii în rândurile noastre. Poate că în alte părți ale lumii, este valabil dictonul ‘’PATRIA UBI BENE’’ sau altfel spus ‘’UBI BENE, IBI PATRIA’’. Tradus în românește, ‘’patria este unde e bine’’, sau, ‘’unde este bine este patria’’. Din păcate pentru mulți, Republica Moldova trăiește momente istorice, care nu permit astfel de speculații. Pentru a ne regăsi și noi, acest popor, locul în spațiul geopolitic al lumii recte al Europei, fiecare tânar cetățean al țării noastre are de făcut ceva.

 Dragul meu coleg, nu este vreme de stat deoparte și de a aștepta para mălăiață. Este vremea de pus mâna pe arme, iar aceste arme sunt pana și condeiul. Acestea sunt armele noastre. Evident că noi dispunem de exponate moderne cum ar fi calculatorul. Te așteptăm , ia-ne de braț și vino cu noi sa împărțim în stânga și în dreapta mierea unei slove plină de puritate. Așa cum ai noștri dascăli ne învață o limba suavă, avem și noi datoria să răspândim în rândurile viitorilor noștri consumatori de mass-media, aceeași limbă curată a stramoșilor noștri.

Dragul meu coleg, mă vezi? Sunt în primul rând al acestei lupte. Aici este și locul tău. Să fim doi avangardiști  ai limbii acesteia, ca un fagure de miere, moștenite de la moșii strămosilor nostri și în care și-a înmuiat pana lui de aur și Mihai Eminescu, și multi alți maeștri ai  neamului românesc.    

Cum am ajuns ’’aproksimativ’’ extremistă

Măi, Muntene, măi vecine, vino, sa te prinzi cu mine. Dar ca tovarăș, nu ca și adversar.  M-ai făcut extremistă. Știi bine că extremiștii sunt periculoși. De ei trebuie să te  ferești. Dar nu te speria, nu sunt extremistă. Degeaba mă consideri tu așa. Nu sunt decât o biată studentă venită să învețe meseria de jurnalist și să-și însușească mai bine limba aceasta a noastră, pe care alții ne-au furat-o încă din pântecele mamei. Și odată născuți, ne-am trezit că nu mai știm nici măcar limba stramoșească.

 Asta încerc și eu și la fel ca mine, toti cei care mai simt românește  în țara asta, și care vor să fie jurnaliști adevărați. Noi ne luptăm cu neajunsurile unui limbaj greșit înpământenit printre semenii noștri. Și de aceea, te-aș ruga și pe tine, să nu mai dai cu pietre în noi, ci mai bine să ni te alături, să porți cu noi stindardul limbii moșilor și strămoșilor noștri, ai mei, ai tăi și ai celorlalti, să ne regăsim odată și-odată și noi, identitatea de  atât de multă vreme furată. Decât să înălțăm osanale potentaților zilei, pentru un locșor mai călduț într-un birou comod de redacție, să scriem la comandă doar pentru ca succesul să ne fie asigurat, mai bine, vino, alături de noi ceilalți, s-o pornim pe ulițele Republicii noastre, să împarțim în stânga și-n dreapta, abecedare, gramatici ale limbii române și dex-uri, tuturor celor care vor să învețe o limbă curată. Iar celora care încă se îneacă în expresii străine, să le explicam că este necesar ca fiecare limbă, deci și a noastră, să-și aibă propria sa identitate. Limba noastră, vorbită de poporul acesta basarabean, este o limbă cu adânci rădăcini în istorie, născută din negurile veacurilor îndepărtate, și rezistând vreme  îndelungată,  a  ajuns astăzi leagănul limbilor latine, fiind cea mai apropiată de această străveche limbă, dintre toate limbile romanice.

 Noi, cei care ne-am așezat în băncile facultăților de jurnalism de la universitățile din întreaga Basarabie, am ales acest drum, conștienți că vom fi, pe lângă formatori de opinie, și modelatori de limbă. La fel ca un profesor, jurnalistul are menirea, pe lânga aceea de a informa, și pe aceea de a răspândi în rândul maselor, o limbă curată, o vorbire conformă cu standardele cerute.

Dragul meu coleg, te-am numit așa deoarece te simt colegul nostru și iți aratăm locul gol care te așteaptă să ni te alături, să vii în rândurile noastre. Poate că în alte părți ale lumii, este valabil dictonul ‘’PATRIA UBI BENE’’ sau altfel spus ‘’UBI BENE, IBI PATRIA’’. Tradus în românește, ‘’patria este unde e bine’’, sau, ‘’unde este bine este patria’’. Din păcate pentru mulți, Republica Moldova trăiește momente istorice, care nu permit astfel de speculații. Pentru a ne regăsi și noi, acest popor, locul în spațiul geopolitic al lumii recte al Europei, fiecare tânar cetățean al țării noastre are de făcut ceva.

 Dragul meu coleg, nu este vreme de stat deoparte și de a aștepta para mălăiață. Este vremea de pus mâna pe arme, iar aceste arme sunt pana și condeiul. Acestea sunt armele noastre. Evident că noi dispunem de exponate moderne cum ar fi calculatorul. Te așteptăm , ia-ne de braț și vino cu noi sa împărțim în stânga și în dreapta mierea unei slove plină de puritate. Așa cum ai noștri dascăli ne învață o limba suavă, avem și noi datoria să răspândim în rândurile viitorilor noștri consumatori de mass-media, aceeași limbă curată a stramoșilor noștri.

Dragul meu coleg, mă vezi? Sunt în primul rând al acestei lupte. Aici este și locul tău. Să fim doi avangardiști  ai limbii acesteia, ca un fagure de miere, moștenite de la moșii strămosilor nostri și în care și-a înmuiat pana lui de aur și Mihai Eminescu, și multi alți maeștri ai  neamului românesc.

Rețelele de socializare

Internetul a intrat în casele și în viețile noastre cu bune și cu rele. Cele mai vizitate siteuri sunt așa numitele "rețele de socializare". Celor călăuziți de mediocritate a ajuns să le subjuge viețile. Îi transpune într-o lume iluzorie, unde leagă și dezleagă prietenii relative, se ambalează în iubiri fictive, scene de amor unilaterale.

    Evident că trebuie să vedem și latura frumoasă a rețelelor acestora. Cunoști lume nouă, de pe toate meridianele Mapamondului, cunoști noi zone ale Globului, tineri diferiți, cu limba lor, țara lor, cultura lor.

   Unul dintre site-urile cele mai răspândite și mai vizitate este Facebook. Pătrunzând până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, prin intermediul Facebook(ului), putem lua legătura cu cei mai exotici conlocatari ai planetei noastre. Le cunoaștem astfel țările, obiceiurile, cultura. Vizităm, chiar dacă doar imaginar melaguri de vis, paridisuri turistice, facem cunoștință cu minuni ale naturii si cu oameni noi.

 Fiecare vrea să vină cu ceva nou, să se afirme pe sine și să-și facă și el cunoscută țara sa. Astfel că tinerii se adună pe Facebook la fel ca într-un uriaș Forum mondial, în care fiecare pe rând este orator ți auditoriu, încercând să impresioneze pe ceilalți.. Evident că prin acest mod se acumulează și noi cunoștiințe, dar Facebook nu poate substitui mijloacele tradiționale de acumulare a tot ceea ce este util. De ce tocmai Facebook? Pentru că este celebru, pentru că toți vor Facebook, curiozitatea ne îndeamnă să intrăm pe un site la modă, sau spiritul de turmă? Intrăm și noi deoarece intră toată lumea. Ne satisfacem curiozitatile, orgoliile, imaginarul înlocuieste realul, inclusiv pe plan sentimental și erotic. Lumea înconjuratoare începe să pară bizară, nefirescul devine hrană spirituală și sentimentală, devine calauză, dependența instaurându-se pe nesimțite.

   Concluzia însă este că viața trebuie simțită, trăită, nu doar imaginată și transformată în ceva artificial pe un iluzoriu site de pe Internet.

Addendă

Dar noi, ca niște adevarați și vajnici "moldoveni", respingem cu patriotică indignare ți manie siteurile anglo-americane și rămânem credincioși dragului și scumpului nostru "odnoklassniki". Aici se regăsesc toți cei cu inima moldo-rusă deoarece ne întâlnim cu toți tinerii iubitului nostru spațiu exsovietic care ne apară de imperialiștii români. Aici, călăuziți de scumpa noastră limbă rusă urcăm draga noastră patrie, Moldova sovietică, spre comunism în zbor. Uraaaaaaaaa uraaaaaaaaa Trăiască URSS!!!

  

Decernarea a doua titluri de DOCTOR HONORIS CAUSA-un prim pas spre nemurire

În sfârșit, astăzi, am avut onoarea de a asista la decernarea unor titluri de doctori HONORIS CAUSA. Evenimentul s-a petrecut la Universitatea pe care o frecventez și eu, Alecu Russo, din Bălți. Știind la ce voi fi martoră astăzi, încă de dimineață mă cuprinseseră emoțiile. Auzisem de mai demult de astfel de decernări de titluri, și știind de importanța celui de doctor HONORIS CAUSA, mi-am inchipuit întotdeauna acest moment ca pe unul de sanctificare bisericească. Am asociat întotdeauna decernarea titlului de doctor HONORIS CAUSA cu aceea de ridicare la rangul de sfânt a unei fețe bisericești.

Îndreptându-mă spre aula Universității, unde a avut loc festivitatea , mă gândeam că cei doi cărora urma să li se înmâneze onorurile universitare, trebuie să fie neapărat două ființe aproape supranaturale, care neapărat aveau  în ei ceva cu totul și cu totul ieșit din comun. Spre surprinderea mea, pe scenă au urcat doi domni mai în vârstă, personaje obișnuite la fel ca fiecare dintre noi cei din jur.

 Cei doi se distingeau de bună seamă de semenii lor doar prin calitatea operei lor de-o viață. Doar munca lor fără preget i-a adus în postura de a beneficia de cele mai înalte onoruri universitare, în rest, erau oameni obișnuiti, ca mine și ca fiecare. Au urcat pe scenă plini de emoție, vădit mișcati și copleșiți de evenimentul ce avea să urmeze. Îmbrăcați simplu, dar elegant, în costume de culoare neagră, cămăși albastre, ceasuri rusești marca racheta, s-au așezat precum doi școlari pe două scaune de la masa așezată la scenă.

În jurul lor, se adunaseră multe dintre personalitățile urbei noastre, dar și veniți de la Chișinău. Printre aceștia, amintim: rectorul, prorectorul, decanul și alti profesori, oaspeți de vază precum Natalia Hadârcă, jurnalista Valentina Ursu, Alexandru Ciobanu. Domnul rector a declarat festivitatea deschisă, iar într-un cadru solemn,  corul facultății de muzică au intonat imnul Republicii Moldova, acompaniați de întreaga asistență.

 Dupa care, Rectorul Universității i-a prezentat pe cei doi omagiați. Atunci am aflat că este vorba despre iluștrii  Stelian Dumistrăcel și Vladimir Beșleagă. Șefa catedrei de limba română a prezentat mai apoi opera domnului Stelian Dumistrăcel, după care colegul nostru, celebrul George Munteanu, a venit cu roba, iar colega sa cu un buchet mare de flori. Domnul Dumistrăcel s-a îmbrăcat în veșmintele festive universitare, iar domnul rector i-a înmânat diploma, pupându-l pe nas și îmbrățișându-l.

 După decernare, domnul Stelian Dumistrăcel, a luat cuvântul, mulțumind pentru onoarea acordată.  Domnia sa ne-a povestit despre viața dânsului, începând cu primii ani de pe băncile școlii, cum a învins greutățile pe care le-a avut în viață, ajutat de către profesori și cum a ajuns în cele din urmă acolo unde a ajuns. Vorbele domniei sale, ne-au fost ca o adevărată lecție de viață și de profesionalism. Sorbeam fiecare cuvant și simțeam că odată cu fiecare frază însușită, deveneam un pic mai bogată în înțelepciune. Noi, cu toții, am reținut multe sfaturi care ne vor fi de folos în viață. Dintre sfaturile dânsului, am reținut că ''un tex trebuie sa fie ca un bikini: scurt, dar esențial’’.  Spunând acestea, domnul Dumistrăcel, s-a așezat pe scaunul dânsului , făcând în continuare vizibile eforturi ca să nu adoarmă.

Apoi s-a ridicat doamna prodecan. Dânsa ne-a vorbit despre domnul Vladimir Beșleagă, un foarte cunoscut scriitor basarabean.  După aceasta, bine-cunoscutul nostru Munteanu, a revenit cu o nouă robă. Domnul Beșleagă a îmbracat-o, primind și dânsul cu această ocazie, un imens buchet de flori. Domnul rector i-a înmânat și acestuia diploma, l-a pupat pe chelie și i-a urat success pe mai departe. Și celălalt omagiat a luat cuvântul, povestindu-ne și dânsul despre viața și opera domniei sale. Din discursurile vorbitorilor, am aflat că cei doi notabili savanți au fost absolvenți ai Universității noastre. S-a vorbit despre importanța demrsului acestora în tot ceea ce numim ‘’lingvistică’’.

În incheiere, corul format din studenții facultății de muzică au dat tonul cântării imnului, întreaga asistență a interpretat imnul Republicii Moldova și în aplauzele tuturor, cei doi sărbătoriți au părăsit aula Universității.

Am ieșit și eu cuprinsă de emoții. N-am mai participat niciodată la un eveniment de o asemenea importanță și mă simțeam copleșită. Am pornit spre casă având în minte chipurile celor două personalități care au fost omagiate astăzi. Exemplul domniilor lor, m-a întarit. Am hotărât să-I am drept modele în viață. Munca care i-a călăuzit, să-mi fie și mie reper. Voința de care au dat dovadă când au înfrânt toate greutățile vieții, va trebui să-mi dea și mie sprijin. Mă voi stradui să urmez și eu o carieră asemănătoare cu a acestor iluștri domni. Și așa cum astăzi o întreagă asistență i-a venerat cu emoție și admirație, printre aceștia numărându-mă și eu, poate că într-o bună zi voi ajunge și eu în această ipostază.
Voi face tot posibilul ca prin munca și activitatea mea, să mă apropii  de prestigiul de care se bucură astăzi dânșii. Cum noi toți ne mândrim că domniile lor provin de pe băncile acestei Universități, poate că peste ani, generațiile care vor veni, se vor mândri că pe la începutul mileniului III, m-a avut și pe mine, tânăr învățăcel, la Universitatea ‘’Alecu Russo’’. Asta doar dacă îi voi avea drept exemplu pe acești doi domni. 

Biblioteca Universitară din Bălți-istorie și contemporanitate

E într-o după-amiază de luni. Pășesc cu un soi de ciudată uimire pe trepțile Bibliotecii Universitare din Bălti. Cu evlavie chiar. Mă impresionează, mă uimește grandoarea ei și peretii plini de istorie. Este prima bibliotecă universitară din nordul Moldovei.Mă înfior când mă gândesc câte nume de mari învățați i-au trecut pragul. Oare pașii mei sunt vrednici ca să calce peste urmele pașilor lor?

Mă fascinează măreția ei. Ne putem lăuda cu una dintre cele mai mari biblioteci din estul Europei.

Structura bibliotecii e constituită din 15 servicii. Accesul la colecții și resurse electronice se realizează prin 19 puncte de servicii: 4 Săli de împrumut, 12 Săli de lectură, 3 biblioteci de lectură. Accesul în bibliotecă se face în baza permisului de intrare.

Mă impresionează  volumele odihnindu-se cuminți pe rafturi. Unele unicate, altele de uz comun. Oare câte mâini celebre or fi răsfoit aceste volume? Câte personalități și-or fi desăvârsit învățătura în sălile de lectură?

Ușa de la intrare care duce către bibliotecă este prea îngustă pentru nerăbdarea zecilor de studenti care mă calcă în picioare. Istorie secular  dintre rafturi și nesimțire studențească contemporană, cultura emanate  a cărților și lipsa de educație din secolul XXI.

Cu greu reușesc  să ajung la etajul întâi. Am pătruns  într-un hol mare. La stânga niște scări cu un covor roșu asemeni celui destinat vedetelor hollywoodiene, ne conduc spre un perete imens de pe care ne veghează chipurile voievozilor moldavi.  Unele  severe, altele blajine, tot par nedumeriți de forfota mileniului trei.

Impresionată, trec prin sălile de împrumut. Rafturile gem de cărți care așteaptă ochi ai minții care să le patrundă tâlcul și învățătura. Pentru mine este o lume fascinantă, venită de pe undeva de pe alte tărâmuri. Etajul doi mă așteaptă cu niște acorduri discrete. Multe coridoare și sala de muzică. M-aș lăsa purtată de undele melodioase spre lumi de vrajă, dar curiozitatea nu-mi dă pace, iar trepțile spre etajul al treilea mă invită spre a le urca. Multe Săli cu pereții plini de portrete fascinante fiecare cu povestea lui de vis, fiecare cu istoria lui, pasiunile lui, iubirile lui. Peisaje de vis, fotografii cu valoare istorică.

O sala misterioasă m-a impresionat teribil, prin atmosfera de vrajă pe care o răspândea în jur. Întunecimea ei, obscuritatea luminozității te transportă spre lumi de vis. Era mediateca.

Am coborât treptele în sens invers, cu aceeași evlavie în suflet. A fost cea mai fascinantă zi a mea de când mă aflu la Bălți.

M-am îndreptat spre ieșire unde trona  în continuare doamna aceea sinistră, dezgustatoare relicvă sovietică, pusă la intrare pentru a ne ajuta cu unele informații. Cand am păşit prima dată în bibliotecă și i-am cerut niște informații, m-a privit uimită, parcă neințelegând limba oficială a statului care îi oferea o pâine destul de albă, apoi s-a răstit la mine, aproape cu ură, evident în rusește: ‘’Ce vrei, fetițo?’’ Ce-o fi cautând ea lângă slova lui Eminescu?

’’ MĂRȚIȘOARE, MĂRȚIȘOARE...’’

                                   

Dintotdeauna omul a fost preocupat de lupta Binelui împotriva Răului și de triumful primului.

  Venirea Primăverii, după Iarna rece și rea, reprezintă una dintre victoriile a ceea ce este frumos și bun, împotriva răutăților din natură.

  Sfârșitul iernii și venirea primăverii, este celebrată prin Mărtișor, o sărbatoare specific românească.

  Prin Mărțișor, românii de pe cele doua maluri ale Prutului, slăvesc izbânda speranței, optimismului, a credinței în mai bine, împotriva vicisitudinilor iernii. Din încleștarea frigului cu razele de soare, a întunericului cu lumina, după ultimele zvâcniri ale zilelor geroase ale Babelor, Soarele și Primăvara înving, Natura redeșteptându-se la viată.

Triumful reînvierii și a regenerării este simbolizat de diferite flori de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.

  În credința și cultura poporului român, sărbatoarea poartă numele latinesc de Mărtișor, acesta provenind de la luna Martie, luna zeului Marte, zeu al războiului, dar și al câmpurilor, simbolizând în același timp și o sărbatoare agrară.

  Mărtișorul, lupta primăverii cu iarna, își are origini foarte vechi, în legende incă de pe vremea geților. Din noianul de mituri născute de-a lungul timpului, reținem două.

Se spune că soarele a coborât pe Pamânt, luând chipul unei blonde frumoase, superba Elena de la Sângerei. Splendida faptura a cazut cu tronc unui zmeu care a răpit-o și a închis-o in cetatea sa. Așa s-a lăsat iarna grea pe pamânt, fără soare, fără lumină,fară căldură.

  Pământenii aveau nevoie de Soare și voiau să-l elibereze. Un tânar curajos a pornit în căutarea cetății zmeului, a gasit-o, s-a luptat cu acesta și a eliberat minunata fecioara, adică soarele.

  Soarele s-a reîntors, dar tânarul a rămas rănit în cetatea zmeului, sângele i s-a scurs și el a murit. Dar sangele cald a topit zăpada și în locul acela au răsărit ghiocei. Oamenii cinstesc de atunci memoria salvatorului Soarelui. Cinstesc Martisorul prin festivaluri muzicale, prin daruri simbolice, flori, mărțișoare, oferite de bărbați femeilor dragi.

  O altă legendă ne spune ca în plină iarnă, Primăvara, ajunsă la marginea unei paduri, a zărit capul unui ghiocel, răsărit din zăpada. A curățat zapada, dar Iarna a pus viscolul să reacopere ghiocelul și să-l  înghețe.

  Primăvara a curățat din nou zăpada, s-a rănit la mâna, sângele curs din deget a încălzit ghiocelul si l-a readus la viată.

  Cele două culori, albul zăpezii și rosul sângelui, simbolizând una iarna, cealaltă primăvara, se regăsesc în șnurul mărtișorului.

  Acesta este o mică podoabă daruită persoanelor apropiate, de gen feminin, mici daruri primite de la cei dragi.

  În afară de șnur, mărțișorul mai conține un mic talisman, aducător de noroc: trifoi cu patru foi, cosar, potcoavă, sau inimă, floare, simboluri ale dragostei.

  Dar inainte de toate, Mărțișorul și mărțișoarele punctează debutul primăverii. Renasc speranțele, renaște dragostea.

  Mărțișoarele, aceste mici simboluri de iubire, stropi din inima celui care dăruiește, către cea care primește darul, reprezintă și un legământ al iubirii. Bărbatul oferă cadou mamei, soției, iubitei, prietenei, prin mărțișor, o  rază de soare, o șoaptă de iubire, o bataie de inima. Cea mai frumoasă zi a lui martie, reînoadă jurămintele de iubire prin acest mic ghemotoc de aur.

  Aștept și eu cu emotie ziua de 1 Martie, ziua Mărțisorului, ziua mărțișoarelor. Aștept ca razele de soare să-mi mângaie chipul obosit de frigul iernii, lumina lui să-mi picure în suflet, iar cel drag să-mi ofere cel mai frumos mărțisor posibil, să-mi dăruiască inima lui. De la Oradea, din România, nu-mi poate oferi ceva palpabil, deocamdată.

ET IN ARCADIA EGO

Săptamâna de practică a început sub cele mai bune auspicii.
 În prima zi, anume marți 24. 04.2010, am stat de vorbă cu domnul profesor Ghenadie Nicu, unul dintre cei mai iubiți dascăli ai noștri, pe care l-am avut la catedră în primul semestru. Acesta ne-a împărtașit din experiența de gazetar a domniei sale, pigmentându-și istorisirea cu multe amănunte picante. Ne-a povestit despre începuturile activității în această meserie, despre suișurile și coborașurile  carierei, despre succese, insuccese, încercări trecute cu brio, sau nereușite. Ne-a explicat ca meseria de gazetar este una plină de riscuri, adeseori jurnalistul  fiind expus pericolelor, spunându-ne că  uneori s-a întâmplat să fie amenințat și cu bătaia. Dar trecând peste neajunsuri, meseria de ziarist este  una minunata, lupta în slujba adevărului și pentru informarea corectă a oamenilor, îți aduce multe satisfacții și împliniri.

După discuția cu domnul profesor, programul nostru a continuat în sala de lectură a bibliotecii Universității, același program, la bibliotecă, avându-l și a doua zi. Aici am studiat manualele de jurnalism , care ne-au ajutat mai bine să întelegem toată varietatea genurilor de scriere a unui text jurnalistic.

Momentul culminant al saptamânii de practică a fost ziua de joi, când am făcut o drumeție la Chișinau, unde am vizitat o redacție de ziar, o televiziune și două posturi de radio.

Prima vizită am făcut-o la ‘’Ziarul de gardă’’. Aici am văzut condițiile și tehnica de lucu a colectivului redacțional. Am constatat că ‘’Ziarul de gardă’’, deși unica gazetă de investigații din Republica Moldova, își desfășoară activitatea în condiții destul de modeste.  Dar, beneficiind de un colectiv inimos, a reusit să se impună printre  cele mai iubite ziare din Republică. Secretul succesului este faptul că această gazeta  pune un deosebit preț pe jurnaliștii tineri. Doamna directoare Alina Radu ne-a mărturisit intențiile  dânsei de a colabora cu noi, tinerii studenți, viitori jurnaliști.

Următorul obiectiv a fost ‘’Radio Chișinău’’, filială a radiodifuziunii române. Aici am putut vedea pe viu chipurile celor ale căror voci le savuram în eter, zi de zi, chiar în exercițiul funcțiunii. Condițiile de lucru de la ‘’Radio Chișinău’’ erau dintre cele mai bune, spațiul de lucru, cât și logistica, fiind deosebite. Domnul director ne-a vorbit despre noblețea meseriei pe care ne-am ales-o, îndemnându-ne să nu abandonăm drumul pe care am pornit.

A treia etapa a vizitei noastre s-a numit televiziunea ‘’Publika’’, unde am putut constata condiții de lucru occidentale. Emoționant a fost faptul ca ne aflam la cațiva metri de prezentatorii știrilor TV, emisiune care mergea în direct. Aici am putut constata cum se realizează o emisiune de știri, cu toate rubricile sale: actualități, politică, sport, meteo. Unul dintre redactori a luat în primire calitatea de amfitrion, purtându-ne prin toate salile si studiourile, studiouri pe care nu le văzusem până atunci decât la televizor. Am vizitat inclusiv și saloanele de machiaj, bucătăria și etajul doi, unde câțiva zeci de tineri își făceau meseria la calculatoare.

Ultima haltă a periplului nostru a fost radio ‘’Vocea Basarabiei’’. Aici am constatat că existau condiții de lucru ceva mai modeste. Un domn din conducerea redacției ne-a vorbit despre orientarea pro-românească a postului de radio, despre menirea lor, despre lupta la care s-au înhămat pentru reîntregirea neamului românesc.

Dupa aceasta ne-am dus la autocar și ne-am reîntors la Bălți.

Ultima zi de practică a fost ziua de vineri, zi destinată impresiilor și comentariilor. Am rememorat toate etapele acestei săptămâni deosebit de fructuoase. În câteva zile, am învățat mai multe  decat într-un semestru întreg. Am făcut cunoștință mai întâi cu activitatea unui jurnalist adevărat, domnul nostru profesor, apoi am acumulat multe date despre presa din Republica Moldova la biblioteca Universității. Iar vizita la cele câteva redacții din Chișinău ne-a ajutat să facem cunoștință, în mod practic, cu felul în care se desfasoară concret munca de jurnalist. Entuziasmul jurnaliștilor, fascinația redacțiilor gazetelor și a platourilor de filmare, discursurile domnilor directori, care își lăudau munca și meseria, ne-a mobilizat și ambiționat.

Eu personal, mi-am  propus, văzând toate acestea, sa lucrez într-o astfel de redacție, să lupt pentru adevăr și dreptate, să fiu în slujba oamenilor, să fiu un soldat curajos și devotat al jurnalismului, asemeni acestor redactori cu care am stat de vorbă, și pe care i-am văzut în exercițiul funcțiunii. 

Aurul verde de la Bălți

Adesea, mergînd pe drumurile naţionale, între localităţi, noi, cu toţii, am admirat cîmpiile mănoase , cu holde de grîu razînd sub soare, strălucind precum aurul, sau lanurile de porumb din care un om călare nu se vedea (de înalte ce crescuseră), sau fermele legumicole.

Le priveam cu indiferenţă, cel mult cu admiraţie, dar fără a înţelege cat umanism răzbate din fiecare plantă în parte.

Nu ajungea pînă la noi percepţia că, într-o societate abrutizată, o mînă de oameni îşi aplecau sufletul asupra acestor minuni vegetale, le concepeau şi îngrijeau ca pe nişte copii. Nu este indiferent cum îngrijeşti culturile pentru ca rezultatele să fie deosebite. Iar agricultura adevărată începe nu pe cîmp, ci în laborator.

Nu întelegeam prea bine nici sintagma ’’agricultură ecologică’’. Dar este adevărat. Produsele neecologice sunt produse nocive, pline de ’’e’’-uri, dăunatoare sănătăţii.

Zilele acestea am făcut cunoştinţă cu agricultura ecologica, însuşindu-mi primele noţiuni.

La început nu ştiam ca în cadrul Universităţii noastre de la Bălti există o catedră de Ştiinte ale naturii şi Agroecologie. Aceasta a fost înfiinţată în anul 2003, graţie colaborării Universităţii cu Institutul de cercetări agronomice ’’Selecţia, de la Bălţi.

A fost înfiinţat în 1940 şi s-a ocupat de atunci de ameliorarea soiurilor şi culturilor. A colaborat, de-a lungul anilor cu institute similare din republicile surori, (Rusia, Ucraina, Bielorusia), dar şi din alte ţări STRĂINE (România, sau Germania, Ungaria, SUA).

Înfiinţarea catedrei de Ştiinte Ale Naturii şi Agroecologie în cadrul Universităţii, a fost o adevarata mană cerească atât pentru Universitate. dar şi pentru Institut. Specialiştii Institutului au putut beneficia de o încadrare universitară, iar colaborarea dintre cele doua instituţii a fost benefică, inclusiv prin formarea de noi cadre tinere, care să ducă pe mai departe munca savanţilor de la Institut.

Am vizitat intâi Catedra de Ştiinţe ale naturii si Agroecologie, a Universităţii. Situata hăt la etajul al cincelea, nu parea deloc ecologică, dar asta deja ţine de Ministerul Învăţămîntului şi nu de cel al Agriculturii.

Domnul decan ne-a întîmpinat cu un zâmbet jovial, dar se vedea pe faţa lui ca nu îi inspiram prea multa încredere. Probabil ne considera un grup de studenţi care nu avem nici în clin nici în mânecă cu agricultura, fie ea şi ecologistă.

Dar cu răbdare pedagogică ne-a explicat istoricul acestei facultăţi.

După cum am mai spus, ea a fost înfiinţată în anul 2003, cu o singura secţie, dar s-ar putea extinde dacă tinerii ar dovedi interes şi aplecare către ştiinţele agricole.

Colaborarea cu Institutul este deosebit de benefică, cele doua instituţii completîndu-se de minune. Universitatea beneficiază de un adevarat "laborator" natural, imens, cu materiale didactice la tot pasul, pregătind în acelaşi timp şi viitorii specialişti ai Institului, dar nu numai pentru acest Institut.

Domnul decan şi-ar vrea o catedră mai evoluata, cu multe secţii, fonduri de la minister sporite, apărătură modernă, studenţi mulţi. Dar o parte din lipsuri sunt suplinite de colaborarea cu Institutul.

Aşa am facut noi cunoştinţă cu întîiul segment al axei Facultatea de stiinte ale naturii-Institutul de cercetări. Urma sa vizităm şi punctul cheie, Institutul propriu-zis.

Institutul se află, de asemenea, în bătrînul nostru municipiu Bălţi. Nu mai era orasul descris de Geo Bogza înainte de al doilea război mondial, dar nu toate rănile de atunci au fost cicatrizate de-a lungul timpului. Mai păstrăm şi astăzi unele relicve.

Am urcat, pentru început, într-un troleibuz care parea el însuşi de pe vremea lui Geo Bogza.De la primii metri parcurşi cu troleibuzul, în suflet mi se cuibărise teama că, dacă va trebui sa parcurgem tot traseul, pîna la destinaţie, cu acest troleibuz, nu vom ajunge în veci la Institut. Mai degrabă, bănuiam ca vom face o oprire fortuită şi definitivă, undeva în plin câmp.

Dar pentru risipirea temerilor mele, ni s-a spus că vom schimba, la un moment dat mijlocul de locomoţie.

Ajunşi la faţa locului, troleibuzul a oprit, tusind îngrozitor, iar noi am coborît. Spre marea mea surprindere, şoferul a reuşit să repună în mişcare arhaicul mijloc de transport.

Ajunşi, în sfîrsit, am coborît în faţa unei clădiri impozante, cu mai multe caturi, ferestre mari, luminoase, proaspăt vopsită în culori vii, vesele. Spre marea mea surprindere, pe faţadă scrie cu litere mari, vizibile de la distanţă "Selecţia", în limba română. Cum de le-o fi scapat filoruşilor care se află la cîrma Bălţilor să schimbe firma în cealaltă limbă?

Evident ca doamna de la intrare ne-a salutat politicos, în neaoşa limbă rusă.

Intrînd în Institut am avut doua prime  reacţii, una vizuală şi cealaltă olfactivă. Cea vizuală se referea la portretele tuturor foştilor directori ai Institutului, opt la număr.  La loc de cinste şi Mircea Snegur. Ei, dar merita şi acest personaj istoric să figureze în aceasta categorie. Doar el este ultimul preşedinte al RSS Moldoveneşti, dar şi primul presedinte al Republicii Moldova "independente’’. N-a fost el chiar director al Institutului, dar titlul de doctor în Cultură, nu putea să-i lipsească.

Senzaţia olfactivă mă făcea să mă cred într-un lan de grîu. Mirosul de spice verzi îmi umplea nările cu primăvară, cu dor de viaţă. Îmi venea să-mi tăvălesc trupşorul prin verdele unui lan de aprilie.

Am privit cu atenţie în jur. Fotolii de nuiele împletite în culori natur, te îmbiau să te lăfăi în ele. Zeci de policioare cu eprubete, lădiţe, cutiuţe. . De pe policioare ne zîmbeau tot felul de mostre cu soiuri de grîu de toamnă, de primăvară, secară, orz, orzoaică. Soiuri înalte, soiuri pitice, lanuri în miniatură. La loc de cinste cele 17 soiuri de grîu create şi produse în laboratoarele Institutului, adaptate condiţiilor locale.

Alături , trofeele obţinute de către Institut, diplome şi medalii

În sfîrşit şi-a făcut apariţia şi ultimul clasic în viaţă de pe pereţi, adică actualul director, domnul Boris Boincean. Simpatic, zîmbitor s-a aratat binevoitor să ne vorbească despre Institut. Despre istoricul lui, când a fost fondat, raza de activitate, colaborari. A pomenit şi despre colaborarea cu Universitatea. Şi cum Institutul este, printre altele, şi un laborator experimental pentru Catedra de ştiinte ale Naturii, barul de alături, "Steluţa", este un laborator experimental pentru binefacerile culinare ale culturilor Institutului. Au fost încercate acolo produse din soia, chiftele, pîrjoale, salamuri (Celebrul salam cu soia de care azi rîde toata lumea). Din soia se pot fabrica peste o sută de produse, ea hrănind deopotrivă oameni şi animale.

Ne-a mai explicat ca fasolea este mîncarea naţională a Basarabiei .Ne-a vorbit despre "aurul verde" al Basarabiei, adică lucerna., despre culturile de leguminoase, adevărate izvoare de sănătate.

Ne-a spus ca cea mai importantă bogaţie a noastră este solul, cel mai bogat în cernoziom, peste 80%. Şi această bogăţie inestimabilă nu poate fi exportată, furată, transportată în altă ţară. Ea rămîne a pururi a Republicii Moldova şi trebuie valorificată ca atare.

Munca începe de la selectarea seminţelor. Selectarea şi ameliorarea lor. În laboratoare se crează noi hibrizi, mai productivi, mai rezistenţi, cu o perioadă de vegetaţie cât mai scurtă.Aşa au fost create 360 de soiuri de porumb dintre care 78 se cultivă pe câmpiile patriei. Institutul produce material pentru semănat de cea mai bună calitate. A comparat Institutul cu o bancă din care tot te împrumuţi, dar nu întotdeauna restitui împrumutul.

Ne vorbeşte cu mare dragoste despre plantele pe care le umanizează. Cred ca îşi introduce sufletul în fiecare bob de grâu semănat şi sufletul îi răsare de sute de miliarde de ori, cu fiecare fir verde de grîu. Noile soiuri de hibrizi create sunt copilaşii lui, orice soi ameliorat îi produce fericire. Ne vorbeşte despre Grădina Botanică pe care au creat-o. Au produs puiet pomicol, l-au sădit, apoi au găsit pomii rupţi. Parcă i-ar fi devastat sufletul. Ne spune că dacă lumea este lovită de o criză economică şi financiară, noi suntem loviţi de o criză morală.Trebuie să ne educam copiii în acest sens, să iubească pămîntul, să iubească plantele. Pămîntul este cel care ne hrăneşte. El trebuie îngrijit, nu sa ne batem joc de el. Ar trebui creată Poliţia Ecologica. Trebuie să ne păzim pămîntul, natura, de vandali. Să protejăm solul de secetă, inundaţii, eroziune şi alte intemperii.

Iar daca vrem sa mîncăm sănatos şi îndestulat, trebuie sa creăm o agricultură ecologică. Să înzestrăm ţăranii cu pămînt şi să-i învăţăm cum să-l cultive. Să evite îngraşămintele chimice, să irigheze solul, să le oferim material săditor şi seminţe de cea mai bună calitate.

Apoi domnul director ne-a propus să vizităm împreună cu el culturile de câmp. Aşteptam cuminţi sosirea vreunui modern autobuz care să ne ducă la destinaţie. Şi a apărut. Nu ştiu, părea o maşinărie de aruncat bolovani de pe vremea armatelor romane, sau vreun mijloc de locomoţie cu care Cezar a trecut elefanţii  în munţii Alpi. Mă rog, un singur elefant, și acela pui, că mai mult n-ar fi incăput. Era oare pentru noi? Da, da. Am fost invitaţi să urcăm. Pe post de elefanţi moderni, adică boi. Nu de alta da precis că această sculă mobilă servea şi la ducerea boilor la abator, pentru tăiere. Noi, boii umani ne-am înghesuit pe platforma mult prea mică ca să ne îngaduie pe toţi. Dar imediat am înteles imaginile văzute la televizor, când 150 de muncitori entuziaşti, constructori ai comunismului, reuseau sa urce dimineaţa într-un autobuz de 50 de locuri. Înghesuiţi ca vai de noi am pornit spre Institut. Singurul fericit era colegul nostru, Eugen, strivit de sâni şi pulpe feminine din toate părţile. După hurducarelile troleibuzului am suportat şi toată această înghesuială.

Ajunşi pe cîmp, soiuri productive, rezistente, viguroase ne întîmpinau la tot pasul. Harnicul nostru director ne-a mai spus ca chiar si Stalin, fost, printre multe altele, prim agricultor al Marii Ţări, a facut si lucruri bune. Fără acţiunile întreprinse de el, Republica Moldova n-ar avea astăzi nici sol, nici câmpii, nici dealuri, nici grâu, nici vii. Veşnică şi neţărmurită recunoştiinţă, Tovarăşe Stalin. Dormi în pace, vrut-ai fi dormit tot timpul, şi înainte.

Apoi domnul director a facut apologia muncii, dar o apologie de bun simţ. Ne-a spus că munca nu este o ruşine, el, chiar dacă este intelectual, nu îi este jenă să ia sapa în mîna, chiar dacă este director (îl cred ca nu îi este rusine la modul declamativ, emfatic, dar nici pita nu şi-ar câştiga-o săpînd).Aspectul său vestimentar contrasta în mod placut cu uneltele agricole din mîna domniei sale. Ne vorbea cu entuziasm şi cu convingere despre muncă atît cea din laborator cît şi cea de pe cîmp. Toate argumentele erau de bun simţ, prezentate la modul pedagogic. Dînsul consideră, pe bună dreptate, munca pentru asigurarea hranei omenirii drept o misiune a conştiinţei umane.

Omul acesta ne-a ţinut o lecţie de viaţă, de educaţie, de responsabilitate. Nu ne-a facut o simplă descriere a activităţii Institutului ci ne-a învatat să iubim pămîntul, natura, plantele.

Seara am ajuns acasă. Un boboc târziu de trandafir profitase de vremea calduroasă şi îşi rasfăţa petalele la soare. Era alb, pur, pur ca dragostea domnului director pentru pămînt. Am întins mîna să rup bobocul şi să-mi împodobesc vaza cu el. În aceeaşi clipă am avut o revelaţie şi mi-am retras mîna ruşinată. Aveam impresia ca acel boboc de trandafir este unul dintre copilaşii domnului Boris si ca rupîndu-l de la tulpină, aş mutila, aş ucide un copil al acestui om demn de tot respectul.

"Tradiții populare moldovenești, de Crăciun''

Cele mai frumoase și emoționante tradiții populare se desfasoară, la fel ca întreaga lume, și pe minunatele noastre plaiuri, de Sfintele Sărbatori. Atunci, ca tot omul, și vajnicul nostru moldovean vrea să dea tot ce este mai bun din el. Au ai noștri principiile lor, la care nu renuntă la nici un Crăciun, An Nou sau Revelion. De aceea mi-am propus să abordez pentru astăzi o temă generoasă și anume Tradiții populare Moldovenești de Crăciun.

Fiecare familie și-a propus să întîmpine Crăciunul cu tot ce au mai bun pe masa și în inimă.

Cu cateva zile înainte, fiecare familie începe să-și facă mare curățenie în casă și în suflet. Vorba vine, "fiecare familie". Acest rol revine în exclusivitate gospodinei. Doar ea este responsabilă cu dereticatul prin casă. Cînd , Măria Sa "Capul Familiei", adică bărbatul, este solicitat să-și aducă aportul, raspunsul este invariabil același  "Mai tîrziu" . Ei, mai participă și el tolănit în pat cu prețioase indicații, "Mai freacă și la stanga, mai șterge la dreapta".

Ultimele doua zile sunt dedicate gătitului. Gospodina își pune și sufletul în bucățele pe care le pregatește de sărbatori. Cozonaci aburinzi, prăjituri, sarmale, friptură, ciorbă, toate bunătățile Pămîntului. Așa cere tradiția moldovenească de sărbatori. Vinul zglobiu este la rece în pivniță. Bradul împodobit

Bineinteles că și în bucătărie, ca și la toate celelalte, femeia a muncit singură.

În dimineața ultimei zile, cea de Ajun, mare minune. Șeful clanului, bărbatul, acceptă să meargă să efectueze ultimele cumpărături, pîine, sucuri și ce mai trebuie în ultimul moment. La plasele și banii și pornește voios să nu zică nimeni ca el n-a muncit nimic pentru Sărbatoarea Crăciunului.

Gospodina își continuă munca de acasă, pune la ferestre perdelele proaspăt spălate si apretate, pe mese fețele, frumos înflorate, aranjeaza farfurii, tacîmuri. Pe masă alaturată oala cu ciorbă, cratița cu friptură, cîrnați și caltaboși. Se face seară. Marele Șef de Trib încă n-a venit cu pîinea. Copiii așteaptă într-un colț, flamînzi, însă cu ochii strălucind la bradul frumos împodobit.

Deodata, de afară se aude un cînt. Au venit colindătorii !  Dar ce colind ciudat. Un singur colindător ce rage precum măgarul vecinului. Nu e colindător. E tatăl plecat de dimineață dupa pîine. Se întoarce pe 15 cărari, cîntînd de mama focului, fara pîine, plin de noroi cum se tăvalise prin șanturi, făra plase, făra pălarie, fără palton.

Intră urlînd în casă, sub ochii îngroziti ai copiilor. Cade peste brad spargînd toate globurile. De furie calcă bradul în picioare, apoi îl zvîrle pe ușă afară.

Biruit de efort, se așează la masa. Țipă ca un descreierat.

"Mîncare vreau. Și vin"

"Lasă vinul, bărbate. Esti mort de beat"

"Ceeeeeeeeee????? Eu beat??????"

Și printre înjuraturi, abate asupra soției sale o ploaie de pumni și picioare. Copiii țipă, aleargă afară.

Masa cu farfurii este întoarsă cu  susul in jos, oala cu ciorbă zboară pe ușă, cratița cu friptură direct prin geam, făcîndu-l țăndări. Apoi se prabusește și el pe podea, unde adoarme instantaneu.

Dar să revenim la tema noastră.

Despre ce voiam să vă povestesc? A, da. "Tradiții populare moldovenești, de Crăciun''.