Scrisoarea anonimă-fructul laşităţii

Mulţi aşa-zişi viteji nu au curajul exprimării propriilor lor opinii, decât sub scutul şi umbrela anonimatului. Dominaţi de către invidie şi de lipsă de obiectivism, modelul scrisorilor anonime a devenit deosebit de drag acestor indivizi literalmente futili. Nereuşind să se ridice la nivelul şi prestanţa persoanelor pe care le vizează cu anonimele lor, se mulţumesc să împroaşte cu noroi, să-şi denigreze convivii, să-i bălăcească în mocirla ce izvorăşte din cugetul lor.

Acestor delatori de profesie, le vine greu să recunoască meritele semenilor, este peste puterea lor să accepte succesul altora, şi de aceea adoptă modelul denunţurilor calomnioase. Chiar dacă uneori pâra lor îşi are rădăcini în substraturi veridice, denunţătorilor le lipseşte curajul propriilor lor opinii. Incapabili să-şi susţină punctul de vedere, incapabili să construiască o critică pozitivă, mobilizatoare, preferă să îmbrăţişeze principiul ‘’muşcă şi fugi!’’, adică loveşte-ţi tovarăşul de lângă tine din umbră, nevăzut de către nimeni, şi ascunde-te. Este o manieră de abordare profund laşă, aproape de fiecare dată nereală, prefăcătoria şi scornelile caracterizându-l pe adeptul unei astfel de delaţiuni.

Astfel de principii sunt îmbrăţişate, în primul rând, de către cei măcinaţi de invidie, de către carierişti, oameni de nimic, dornici să-ţi ia locul, chiar dacă prestanţa lor profesională nu le-ar îngădui această promovare. Ariviştii, cei care se văd împopoţonaţi în posturi cheie, chiar şi fără să merite, încearcă să-şi înlăture rivalii prin scrisori anonime, trimise cu scopul doar de a bălăcari. În majoritatea cazurilor acestor reclamaţii nerevendicate, adevărul este denaturat, anonimele au doar rolul de a lovi, muşca, murdări, împroşca cu lături. Faci astfel de reclamaţii adversarului tău, rivalului tău, celuia cu care eşti în competiţie, celuia pe care îl urăşti şi invidiezi, oriunde ai ocazia s-o faci, către orice autoritate, către orice for titular. Cea mai simplă, dar şi cea mai mârşavă armă cu care poţi lovi, este scrisoarea anonimă. Te ascunzi în spatele unei coli pe care o trimiţi în stânga şi în dreapta ca pe un argument irefutabil, fără să-ţi pese cât rău poţi face prin ea, dar şi fără să ţii cont că anonima s-ar putea reîntoarce vreodată împotriva ta, cu un efect de bumerang.

Astazi scrie anonime toata lumea, de la mic la mare. Prin anonimă, oricine reclamă pe cine vrea, pe cel împotriva căruia are un cui în talpă. Evident că uneori apelezi la o reclamaţie nesemnată, şi de teama unor repercusiuni. Dacă cel reclamat are forţa de a riposta, e mai bine pentru tine, ca el să nu ştie din partea cui a venit jalba. De multe ori este cazul unor elevi care-şi reclamă profesorii, neîndrăznind să se semneze. În majoritatea cazurilor, obiecţiunile elevilor sunt nefondate. Tot ei trimit anonime direct celor vizaţi de obiecţiunile lor. În aceste cazuri, dominantă este împroşcarea cu invective la adresa profesorilor.

Se reclamă anonim colegii între ei, rivalii în iubire, ‘’binevoitorii’’ care vor să pună o vorba bine ticluită pentru a crea zâzanie, îşi reclamă carieriştii rivalii, se reclamă din interes material, profesional, din orgolii, din răzbunare, din invidie, alteori dezinteresat, doar din dorinţa de a te amuza. Se trimit anonime din răutate, din bunăvoinţă prost înţeleasă, din prostie, din cinism şi ferocitate.

Dar, indiferent de motivul care l-a indemnat pe mistificator să trimită depeşele anonime, ceea ce îl caracterizează în primul rând, este laşitatea, fuga de răspundere, lipsa curajului propriilor opinii. Nimic nu este mai urât în lume, decât să te ascunzi pe dupa colţuri şi să loveşti cu mârşăvie. Ai ceva de spus, n-ai decât să apari cu seninătate în faţa opiniei publice, în faţa semenilor, şi să-ţi expui propriul punct de vedere, să-ţi susţii şi să-ţi aperi argumentele, să dai consistenţă acuzelor tale, să faci o critică la vedere, constructivă.  Scopul principal trebuie să fie îndreptarea unor anumite stări de fapt nu tocmai adecvate, aducerea lucrurilor la normalitate, corectarea unei nedreptăţi, nu dorinţa de a distruge, iar apoi să savurezi de undeva, din umbră, actul tău de-a dreptul execrabil. Acţionând samavolnic, îţi atragi oprobriul public, dovedind că eşti cu mult mai rău decât cel care a fost ţinta scrisorilor tale anonime.

Eminescu, cel uitat de către generaţiile de astăzi

Într-o societate în care globalizarea valorilor materiale este tot mai accentuată, şi universalizarea valorilor spirituale şi ideale, ţine pasul în acelaşi ritm. Astăzi, când fiecare cetăţean se vrea mai mult european decat naţional, marile valori intelectuale şi culturale ale poporului, şi-au diluat importanţa în ochii tineretului nostru.

Un poet naţional precum era Mihai Eminescu, nu mai poate transmite acelaşi mesaj mobilizator, pe care îl exprimase de-a lungul secolului trecut. Astăzi, sentimentul patriotic şi profund paşoptist, nu mai este specific popoarelor lumii, în aşa măsură cum a fost de-a lungul istoriei, şi cu atât mai puţin românilor. Cu toţii visăm s-o luăm razna pe meleaguri străine, să pornim a colinda pământul în lung şi-n lat, uitând îndemnurile lui Eminescu de a ne înfrăţi cu glia, şi de a ne simţi români până în adâncul sufletului. Iubirea de ţară nu mai poate fi aceeaşi pe care a propagat-o Eminescu, din moment ce majoritatea locuitorilor visează să-şi părăsească patria. Şi odată ajunşi prin străinătăţi, mulţi pleacă capul în pământ, când trebuie să recunoască că sunt români.

A vorbi despre Eminescu, pare desuet, perimat. Atât în literatură şi cultură, peste romantism a trecut tăvălugul altor curente literare mai moderne. Poeţii romantici, ai cărui stindard l-a purtat în poezia românească Mihai Eminescu, nu mai sunt atâta de citiţi şi de apreciaţi ca în secolul trecut. În rândurile tinerilor, iubirile au devenit mai pragmatice, mai carnale. Cine mai prinde astăzi în părul iubitei flori de tei? Câţi tineri se mai plimbă azi mână-n mână pe lângă plopii fără soţ, sau pe malul lacului albastru încărcat cu nuferi galbeni? Astăzi amorul începe virtual, pe internet. Se desfăşoară apoi pe ritmuri de hip-hop în discoteci şi cluburi, udat din belşug cu alcool, uneori chiar şi cu droguri. Romantismul lui Eminescu nu-şi mai găseşte locul printre tinerii noştri. În loc să-ţi inviţi iubita la o plimbare cu barca, o chemi grabnic, din prima seară, la tine în pat. Sufletul duios, poetic, plin de romantism, al lui Eminescu, împrumutat cu generozitate generaţiilor de tineri din deceniile trecute, n-a mai reuşit să răzbată până în secolul XXI. Nici Eminescu, patriotul şi naţionalistul, dar nici Eminescu romanticul, nu se mai regăsesc printre tinerii zilelor noastre.  Buciumele şi fluierele care înduioşau din poeziile sale, au fost înlocuite astăzi cu muzica lucrată la calculator, doina de jale a lăsat locul acordurilor care întărâtă spre erotism. Natura măreaţă, de-a dreptul divinizată, descrisă de către Luceafarul poeziei noastre, a lăsat astăzi locul unei lumi emfatice, în neconcordanţă cu delicatul suflet uman. Ne-am transbordat deliberat în acest spaţiu vital, înconjuraţi fiind de coloşi de sticlă şi beton, edifiicii impozante, care ne-au strivit colţul de rai primordial, adică natura noastră dintotdeauna.

Trăim într-un secol al vitezei, ne grăbim mereu undeva, către ceva, nu ştiu exact unde, şi de ce, dar nu mai avem timp să admirăm florile, iarba, copacii, atât de dragi cândva marelui poet. Sufletele noastre împietrite nu se mai lasă mângâiate de susur de izvoare, iubitei nu-i mai sunt destinate mângâieri tandre, se trece direct la trânteli erotice, stelele şi luna nu ne mai luminează gândurile şi idealurile, stralucirea lor a fost înlocuită de către luminile ţipătoare a firmelor şi reclamelor vizuale şi a focurilor de artificii. Astăzi nu ne mai plimbăm prin lunci şi pe maluri de râuri, zburăm de-a dreptul, cu internetul, direct pe alte continente, călcând totul în picioare.

Noţiunile de limbă, patrie, popor, patriotism, atât de dragi lui Eminescu, au devenit desuete, astăzi ne facem un titlu de glorie din a-ţi ponegri ţara, iar sentimente ca iubirea de natură, dragoste curată şi dezinteresată, sau termeni precum aştri, codru, lună, lac, plaiuri, sunt toate respinse de către ai noştri tineri, aproape cu dispreţ. În ochii multora, este chiar jenant să spui că-ţi place Eminescu. Geniul Luceafarului nostru drag, arareori este considerat drept valoare autentică. Daca vrei sa pari modern, nu ai voie să-l admiri astăzi pe Eminescu. Astfel de oameni sunt consideraţi anacronici. Din contră, dispreţuind trecutul şi adevăratele valori, împroşcând cu noroi în geniul lui Mihai Eminescu şi a altor straluciţi înaintaşi ai noştri, te ridici tot mai mult în ochii unor tineri porniţi de-acum încolo spre pierzanie, spre autodistrugere, aceştia negând absolut tot ce vine din negura trecutului, refuzând orice valoare autentică, admiţând doar modernismul, doar ceea ce are vreo legatură cu distracţia lor de zi cu zi.

Recenzie de carte

De curând, publicistica din Republica Moldova a asistat la debutul unui tânăr scriitor moldovean Virgil Botnaru, lansat în literatura noastră cu romanul "Paşi în doi", povestea unei iubiri spectaculoase, descriind propriile trăiri sentimentale ale autorului. Prin cartea de debut, direct un roman Virgil Botnaru face un pariu pretenţios cu sine însuşi. Curajul de a se lansa cu o operă de mari dimensiuni, ne dă speranţa că ne aflăm în faţa unei viitoare certe valori, care va confirma şi nu se va pierde prin noianul de mulţi tineri debutanţi.

Dar, cu desăvârşire necunoscut, să vedem cine este acest Virgil Botnaru. S-a născut la Ungheni, la 16 ianuarie 1974 şi este absolvent al Facultăţii de Filologie, secţia Jurnalism, de la Universitatea "Alecu Russo" din Bălţi. Primele încercări literare i-au apărut în cadrul revistei Universităţii, poezii şi proză scurtă, unde a continuat să colaboreze pe tot parcursul studiilor, dar şi în cei doi ani de după absolvire, mai ales că a rămas să lucreze ca şi asistent universitar, în cadrul facultăţii.
Pentru Virgil Botnaru, "Paşi în doi", reprezintă debutul publicistic absolut, aceasta fiind prima sa carte care îi apare. Este povestea sa de dragoste din timpul anilor de facultate, cu o largă inspiraţie a realităţii anilor de studenţie. Ne dăm seama chiar din subtitlul romanului, intitulat "Povestea de iubire a unui student".
Romanul a aparut la editura ARC din Chişinău, în aceste prime zile ale anului 2013, bucurându-se de o prefaţă încurajatoare, competentă şi la obiect, a domnului decan al Facultăţii de Filologie, domnul profesor Nicolae Leahu. De asemenea şi postfaţa poartă  semnătura unui alt nume de profesor de la această Facultate, domnul Anatol Moraru.
După cum am spus, romanul este unul de dragoste, dar, în acelaşi timp, descria şi viaţa studenţească de la Universitatea "Alecu Russo". Începe cu înscrierea erului romanului, Mihai, la Facultatea de Jurnalism. Primul impact cu studenţia, cunoştinţa cu Aliona, viitoarea lui iubită. Intriga romanului este dată de către intensitatea iubirii celor doi intrată în contact cu naţionalismul celor două familii. Aliona este colegă cu Mihai, frumoasă şi delicată. Cei doi se cunosc, se îndrăgostesc unul de celălalt, dar Aliona nu era pe placul familiei lui Mihai, fiind rusoaică.
Autorul ne vorbeste în paginile romanului şi despre viaţa universitară, despre profesori, cursuri, studenţi, evenimente. Din acest punct de vedere, cartea este o frescă a activităţilor şi vieţii de la "Alecu Russo". Totuşi, linia principală a romanului este dragostea dintre Mihai şi Aliona. Autorul îşi descrie cu intensitate şi convingere, propria poveste de iubire, drama prin care trece, iubind o rusoaică, când cele doua familii sunt marcate de naţionalism. Toate emoţiile acestei iubiri, cu fericiri şi incidente, cu momente de extaz, dar şi cu rupturi vremelnice, sunt descrise în profunzime, de parcă ar fi opera unui scriitor cu oarecare experienţă. Momentul culminant al romanului îl reprezintă confruntarea dintre cei doi taţi, în Parcul Central din Bălţi, după serbarea de absolvire a celor doi studenţi îndrăgostiţi. Mesajul din final, când tinerii pornesc alături în viaţă, este unul optimist, că dragostea curată învinge orice piedici, inclusiv naţionalismul, şovinismul, sau concepţiile retrograde.
Ca minusuri, remarcăm că autorul se lasă prea mult furat de propria sa poveste de iubire, asupra căreia îşi concentrază în exces atenţia. Ne-am fi aşteptat să ne vorbească mai mult despre Universitate, să-i faca o descriere şi prezentare mai ample, să ne vorbească despre alte evenimente petrecute în viaţa celorlalţi. Chiar dacă individualizează destul de reuşit alte câteva personaje, ne-am fi aşteptat să puncteze mai pregnant trăsaturile caracteristice ale personajului colectiv, masa studenţească. De asemenea ne surprinde prezentarea prea succinta a corpului profesoral, deşi Virgil Botnaru îi cunoştea destul de bine, el însuşi ajungând cadru didactic.
Dar tema abordată poate fi considerată una inedită, tânărul scriitor dând dovadă de originalitate, însă cu uşoare influenţe ale unor romancieri moldoveni, precum Vladimir Beşleagă. Marele reproş care poate fi adus autorului, este că s-a avântat în prezentarea unui conflict  interetnic, abordând un fenomen pe care nu-l stapanea decât parţial. Cunoaşterea mai exactă a  fenomenelor socio-politice, l-ar fi ajutat la elaborarea unor interpretari mai adecvate.
Trecând peste toate astea, putem afirma că avem în faţa un tânăr scriitor de mare perspectivă, care se prezintă cu un roman ce  va capta, cu siguranţă atenţia tinerilor şi nu numai. Un roman despre tineri, pentru tineri, pe care vi-l recomand cu căldură.

Editorial cultural

Despre revista de literatură şi cultură a studenţilor din Republica Moldova, ‘’Muguri literari’’, ziarul nostru a mai scris, exprimându-şi opiniile. La fel ca şi cititorii fideli, în special studenţi şi cadre universitare, suntem şi noi, mereu plăcut surprinşi, cu fiecare apariţie a revistei, cu fiecare nou număr.

Zilele trecute s-a lansat pentru publicul larg o ediţie jubiliară, odată cu împlinirea a 15 ani de existenţă a respectivei publicaţii culturale universitare. Numărul aniversar a fost întocmit cu mare grijă, caracterizat fiind printr-o grafică deosebită şi cuprinzând materiale deosebite.
Ideea redactării unei reviste universitare la nivel naţional, i-a venit domnului  profesor de literatură română şi universală de  la Universitatea ‘’Ion Creangă’’ din Chişinău, domnul Valeriu Ciocan, acum 15 ani. Revista s-a vrut a fi, de la bun început, drept un sprijin real pentru tinerii autori de literatură românească, răsăriţi din rândurile studenţilor. În paginile ei, de-a lungul timpului, s-au lansat numeroase tinere vlăstare ale scrisului, multe dintre ele confirmând de-a lungul timpului. Dintre numele ce s-au impus peste ani şi care  şi-au făcut ucenicia în cadrul acestei reviste, amintim pe Gheorghe Bucur, Maria Vreme, Ştefan Soltan. Evident că întâlniţi personalităţi cunoscute şi dumneavoastră.
La realizarea revistei ‘’Muguri literari’’, au contribuit atât profesori cât şi studenţi, fiecare categorie în parte aducându-şi propria contribuţie în cadrul colectivului redacţional, conlucrând ca un tot unitar. 
Aparută într-un moment în care în Basarabia domina o limbă românească scrisă şi vorbită rusificată, revista şi-a propus, de la primul număr, un sens mai pur să dăm vorbirii limbii gintei. O exprimare mai curată, mai românească. Iar prima provocare a fost chiar impunerea sintagmei de :"limbă românească", în rândurile cetăţenilor moldoveni. Adresându-se, în primul rând unor medii universitare, spiritul ideii acesteia, a avut un impact cu rezultate mai directe asupra cititorilor. Efectele "terapiei" cu muguri de românism au fost evidente, dar, pentru a-şi atinge în totalitate scopul, atât ca şi concepţie dar şi ca puritate şi corectitudine lingvistică, revista mai are încă mult de lucru.
Finanţarea precară venită din partea Ministerului Învăţământului, constituie un impediment pentru o dezvoltare a revistei, pe măsura ambiţiilor redactorilor. 
Cum principalii colaboratori au fost studenţii debutanţi, uneori chiar elevi, nu întodeauna textele înserate au fost de cea mai perfectă calitate. S-au mai strecurat scrieri stângace, uneori un pic naive, specifice unor iluştri necunoscuţi în arta scrisului. Dar însuşi scopul revistei a fost dintotdeana, lansarea la rampă a unor nume, care în acel moment nu  spuneau nimic, dar care aveau posibilitatea de a deveni cunoscute.
‘’Muguri literari’’ a ajuns, la aniversarea unei cifre jubiliare, în situaţia de a trage linie şi a-şi întocmi bilanţul. Să analizeze ce a realizat din ce şi-a propus, să vadă unde a făcut bine, unde a gresit, ce are de făcut în continuare, inclusiv ce are de corectat.
Considerăm că idealurile la care s-a înhămat sunt unele generoase, ţelul propus este unul nobil şi necesar. Chiar dacă nu întotdeauna reuşitele au fost depline, ‘’Muguri literari’’ a devenit un nume de revistă de referinţă pe frontispiciul presei culurale modoveneşti, foarte căutată de către studenţi, şi nu numai, coţinutul paginilor ei fiind savurate cu mare plăcere. Iar viitorul, cu siguranţă că îi va oferi deplină consacrare.

2012, an de referinţă în cinematografia românească

Prin natura profesiei mele, redactor la o revistă de Artă Cinematografică din Chişinău, am fost în permanentă legatură cu lumea filmului din România. Am asistat la numeroase prelegeri, am participat la foarte productive schimburi de opinii cu confraţii români, am luat numeroase interviuri personalităţilor cinematografice de dincolo de Prut, pot spune că m-am aflat în miezul problemei.

S-a incheiat un an cinematografic 2012, plin de evenimente pentru cineaştii români. S-a reorganizat cea mai înaltă şcoală de Teatru şi Film din România, devenind din Academie Naţională, Universitate. Acest lăcaş de cultură este şi a fost dintotdeauna, cel care a produs cele mai ilustre nume de regizori, actori, de imagine, critici de Artă teatrală şi Cinematografică. Şi în anul care a trecut UATC a dat absolvenţi de mare perspectivă.
Dar, deoarece aşa este legea firii, şi in domeniul cinematografiei române, aceasta, dacă câştigă în fiecare an în bogăţie, devine, în acelaşi timp, şi mai săracă, datorită marilor nume pe care le-a pierdut de-a lungul anului. Şi în 2012 au plecat dintre noi, spre lumi mai bune, slujitori ai scenei şi ecranului românesc, însoţiţi de ultimele noastre aplauze. Au părasit în 2012 pentru totdeauna scena vieţii, mutându-se să-şi joace rolurile pe scenele înălţate în Paradis, patru mari actori români; Emil Hossu, Ion Lucian, Iurie Darie şi Şerban Ionescu. Întruchipând personaje memorabile din teatrul românesc şi universal, cu roluri principale în numeroase filme, plecând dintre noi ne-a lasat lumea artistică românească mai săracă, aducând, în schimb, noi nestemate actoriceşti acolo sus, unde au plecat pentru totdeauna.
Şi pentru că trebuia o bomboană şi pe coliva aceasta actoricească, imediat după Anul Nou, s-a dus spre Cele Sfinte şi regizorul Sergiu Nicolaescu, simbolul cinematografiei româneşti, cel mai ilustru nume al acestei bresle.
Dar anul 2012 a fost un an plin de succese pentru lumea filmului românesc. Cu zece producţii de lung metraj. Cel mai bun film românesc al anului a fost desemnată pelicula "Aurora", a lui Cristi Puiu, dar cele mai mari succese în anul ce s-a scurs, le-a obţinut "După dealuri", regizat de către Cristian Mungiu, cel care a obţinut  două premii la Festivalul de la Cannes, premiul pentru cel mai bun scenariu şi pentru cea mai bună regie.
Filmul "După dealuri", a luptat pana în ultima clipă, cu mari şanse, ca să fie nominalizat la Premiul "Oscar", pentru cel mai bun film străin. El a ratat de foarte puţin, intrarea între primele cinci filme ale lumii.
Trecând peste pierderile umane, a marilor valori actoriceşti, peste greutăţile financiare cu care s-a confruntat cinematografia românească a avut în 2012 un an plin de succese, de excepţie, deschizând pentru 2013 pârtia pe trambulină unor mari premii cu care cinematografia din România a fost gratulată încă de acum câteva decenii. Premiile din ultimii ani, cele de anul trecut, toate aureolând cu o diademă stralucitoare filmul românesc, deschid premise nebănuite pentru menţinerea şi consolidarea locului ocupat de către România, în topul ţărilor fruntaşe, în arta marelui ecran.