Literatura românească, între tradiţiile folclorice şi creaţia universală

Fiecare popor al lumii îşi are literatura lui specifică, caracteristică acelui neam in speţă, literatura aparută în neantul istoriei, şi, dezvoltându-se odată cu acea seminţie căreia îi aparţine. Literatura unui popor este un conglomerat unitar, cu specific naţional caracteristică pentru fiecare spaţiu geo-politic în parte. Literaturile popoarelor au apărut odată cu popoarele respective, creaţie a fiecărui neam în parte, s-au dezvoltat împreună cu acestea, au crescut, s-au perfecţionat, s-au dezvoltat, creaţie a locuitorilor fiecărui meleag.

O literatură a unui popor, este o construcţie complexă migăloasă, minuţioasă şi de durată, monument caracteristic pentru fiecare neam de pe faţa Pământului. Unele mai vaste, mai complexe, mai perfecţioniste, mai valoroase, în funcţie de geniile pe care le dă fiecare popor în parte, de seva creatoare a acelui popor.
Spuneam că munca de construcţie a unei literaturi, este o muncă imensă, migăloasă şi de durată. Acest tot unitar, bine închegat şi incomensurabil, se construieste cu minuţiozitate, de-a lungul veacurilor, zi de zi, din primele momente ale datării istorice a unui popor. Şi creste odată cu poporul, se dezvoltă, se perfecţionează, căpătând noi valenţe şi dimensiuni în funcţie de elixirul creator al fiecărei seminţii pământene.
Literatura îşi însoţeste poporul prin volbura istoriei, definindu-l şi caracterizandu-l, supravieţuindu-i. Creaţiile populare rezistă în timp, nu numai autorilor fizici, ci şi popoarelor în sine, cărora aparţin. Omenirea are astăzi în patrimoniul său literar, moşteniri miraculoase, opere ce au dăinuit mult dupa dispariţia popoarelor respective: fenicienii, asirienii, babilonienii. Este fără îndoială demonstrat, că, în unele cazuri, o literatură supravietuieşte chiar şi poporului căruia îi aparţine.

Bine ancorată în literatura universală, este şi literatura română cultă. La fel ca şi celelalte literaturi specifice fiecărui popor, nici literatura română nu a apărut din neant. Ea îşi trage seva creatoare din izvoare vitale, care au alimentat-o permanent cu resurse productive. Literatura română cultă îşi trage, în primul rând esenţa, din literatura populară, din geniul creator al neamului românesc, reflectând talentul românilor, limba, miturile, tradiţiile, obiceiurile, cânturile, portul, valorile etice, mentalitatea, superstiţiile. Românul a fost întotdeauna un izvor nesecat de creaţie, aceasta reflectându-se, pentru început, în literatura populară, apoi în cea cultă.
Dar, cum literatura romanească este parte componentă a literaturii universale, pe care o influenţează şi de care este influenţată, în care are adânc înfipte rădăcinile, al doilea izvor care a contribuit la dezvoltarea literaturii române, a fost literatura universală, mai precis, mai vastele, mai perfecţionatele literaturi ale unor popoare încă şi mai evoluate pe firmamentul social al istoriei şi artei. Principala sferă de influenţă pentru literatura românească, a venit din partea literaturii franceze, sora noastră mai mare.
Astfel creaţia literară din ţara noastră se situează între  două coordonate care au determinat-o decisiv. În primul rând specificul naţional, tradiţii folclor, elemente izvorâte din negura vremii, şi modernismul conferit de către literatura universală, cu ale ei influenţe. Identităţile mai profunde cu folclorul şi cu tradiţiile populare, determină originalitatea şi specificul naţional al literaturii noastre. Primele scrieri în limba română au fost şi deschizatoarele de pârtie. Trebuie remarcat primul text românesc, "Scrisoarea lui Neacşu din Campulung, din anul 1521. Pionerat literar românesc au făcut şi paginile cronicarilor moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, începuturile lirice ale poeţilor Văcăreşti, cu versuri de o naivitate inocentă, scrierile boierilor Golescu, reprezintă tot atâţia paşi înainte.
Ca orice început într-un domeniu inedit, literatura română cultă s-a lansat sub imperiul imitaţiei şi traducerilor, secolul al IXX lea fiind un secol al traducerilor, în special din literatura franceză. Scriitorii cunoscuţi din acea perioadă, şi-au găsit consacrarea, în primul rând prin traduceri. Odată cu răspândirea Romantismului în Ţările române, se dezvoltă şi operele literare, poezii şi proza, în limba noastră autohtonă. Critici, precum Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Ovid Densuseanu, au călăuzit paşii literaturii noastre originale. După realizarea statului naţional unitar, şi literatura română se dezvoltă ca un tot bine definit. Scriitorii sunt îndemnaţi să abordeze scrieri personale, în detrimentul traducerilor, deoarece acestea din urmă, omoară duhul naţional.
Creaţia românească originală capătă amploare, operele autohtone sunt tot mai numeroase, tot mai valoroase, dezvoltându-se o literatură românească importantă, bine definită şi apreciată, vastă, având locul sau pe esichierul  literar universal. Generaţiile viitoare de scriitori au menirea de a duce mai departe ceea ce au deschis iluştrii noştri înaintaşi, pentu a face cunoscut în lume geniul poporului nostru, şi spiritul românesc de pe ambele maluri ale Prutului.