Importanţa relaţiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană

Republica Moldova, în tendinţa şi dorinţa ei de a se rupe de influenţele trecutului şi de sechelele acestuia, şi-a manifestat orientarea politico-economică înspre vest, spre Uniunea Europeană, apropierea, iar apoi integrarea în UE fiind  obiectivul de bază în actuala etapă, pentru ţara noastră.

După o lungă perioadă când s-a aflat sub cizma sovietică, înregimentată în defunctul URSS, astăzi Moldovei i se deschid orizonturi noi. Marginalizată în fostul bloc sovietic, lăsată la periferia acestuia, secătuită de către ruşi de toate resursele pe care le avea, ţara noastră a ajuns astăzi cea mai săracă ţară a Europei. Sistemul politic autoritar, dictatura comunistă, i-a împiedicat dezvoltarea. Primele două decenii de tranziţie spre o democraţie autentică, au reprezentat o perioadă de dispute politice  între nostalgicii vechiului regim şi partidele progresiste, vizionare, dornice de a privi în viitor şi a face ca democraţia să se instaureze şi în Basarabia.

Când aceste forţe politice de care v-am pomenit la urmă, au ajuns la conducerea ţării, ele nu au ratat momentul de a se apropia de Uniunea Europeană, de a încerca să înteţească relaţiile cu aceasta, propunându-şi integrarea în UE. Viitorul ţării noastre este într-o Europă democratică şi unită, spaţiu geo-politic căruia îi aparţinem teritorial şi, sperăm noi că în curând îi vom fi părtaşi atât  DE FACTO cât şi de JURE. A fi ţară componentă a Uniunii Europene garantează, practic, prosperitatea economică, ţelul fiecărui cetăţean. Dar pentru aceasta, în fiecare ţară componentă, deci şi în Moldova, trebuie să se instaureze un sistem politic adecvat, adică democratic. O ţară cu o democraţie autentică, garantată şi respectată, înseamnă şi libertăţi democratice pentru cetăţenii acesteia. Omul este valoarea supremă, iar respectarea drepturilor sacre este vegheată în Uniunea Europeană. Dreptul la libertăţi cetăţeneşti, dreptul la proprietate, la binefacerile din societate, toate sunt garantate, iar UE veghează la respectarea lor în ţările componente.

O asociere cu Uniunea Europeană, într-o primă fază, iar mai apoi integrarea efectivă, sunt ţelurile Republicii Moldova. Am ajunge şi noi într-o Europă democratică şi unită, fără graniţe şi oprelişti. Am avea dreptul la o liberă circulaţie, fără vize, apoi fără paşapoarte. Fiecare ar avea drept de muncă şi de reşedinţă în oricare ţară membră UE, chiar şi să-şi stabilească domiciliul unde doreşte. Să munceasca unde vrea, să studieze în oricare Universitate europeană, să-şi trateze sănătatea în oricare spital consideră că e mai bine, să-şi efectueze cumpărăturile, concediile oriunde.

Dacă Moldova ar fi membră UE, schimburile economice s-ar desfăşura în mod liber, fără taxe vamale, ni s-ar acorda fonduri europene nerambursabile care ar revitaliza economia naţională, ar veni investitorii străini cu afaceri, la noi în ţară. Contribuţia acestora ar revigora mediul de afaceri, ar duce la creşterea PIB-ului, la o viaţă socială mai sănătoasă, mai îndestulătoare. Cu ajutorul tuturor acestor factori, s-ar dezvolta economia moldovenească, industria, agricultura, prin fonduri europene şi investiţii străine, infrastructura, mediul sanitar, învăţământul, cultura.

Dacă Republica Moldova ar fi membră UE, am beneficia de schimburi comerciale fără taxe vamale. Ţările membre se ajută între ele. UE ne sprijină să ne dezvoltăm exporturile, liberalizând importurile de produse agro-alimentare, în special vin, dinspre Republica Moldova către UE, iar România şi Polonia fac lobby printre celelalte ţări, pentru a le cumpăra. România, în parteneriat cuUE, ne ajută să ne câştigăm independenţa energetică, prin gazoductul Iaşi-Ungheni.

Acestea ar fi doar câteva dintre avantajele aproprierii şi integrării Rep. Moldova în UE. Viitorul nostru nu poate să fie decât alături de Uniune, suntem europeni prin poziţie geografică, prin vocaţie, iar acum şi prin voinţă. Trebuie să ne debarasăm de trecutul comunism, să privim în viitor şi să păşim pe calea democraţiei occidentale, într-o Europă unită, alături de parteneri democratici, să le însuşim valorile şi să le implementăm şi în ţara noastră.

La radio Plus FM Sângerei, astăzi oaspete, mâine poate casa mea

Când, la începutul anului universitar ni s-a spus că, undeva prin luna noiembrie, vom avea o săptămână de practică în studiourile unui post de radio de la noi din ţară, am fost plăcut surprinsă. Aşteptam cu nerăbdare preconizata perioadă în care urma să avem un contact direct cu presa audio. Urma să-mi testez calităţile de viitoare jurnalistă într-un studio adevărat, să lucrez sub îndrumarea unor profesionişti veritabili, de la care voi avea multe de învăţat. Săptămânile au trecut, iată-ne în pragul intervalului de timp în care urma să efectuăm practica. Mărturisesc că, spre surprinderea mea, aceasta a debutat în auspicii de amatorims. În loc să plecăm cu toţii, ca un grup organizat, însoţiti, împreună, la un post de radio, unde să urmăm un program dinainte stabilit, să avem cazarea asigurată la căminele unui liceu şi masa la una dintre cantine, ne-am răspândit fiecare pe unde ne-a tăiat capul, singuri, avântaţi în necunoscut. Norocul mi-a surâs, deoarece în localitatea mea natală, Sângerei, există radioul Plus Fm Sângerei. Am ales să-mi desfăşor practica în acest loc. Înarmată cu o simplă recomandare, o banală fiţuică, cum că ar urma sa-mi efectuez practica universitară la acest post de radio, urma să conving eu conducerea instituţiei ca să mă primeasca. Copleşită de emoţii, în dimineaţa zilei de luni, 11 noiembrie, am pornit-o spre sediul redacţiei radiofonice. Speranţele mele erau imense, pe măsura emoţiilor. Îmi închipuiam că într-o săptămână de practică într-un studio de radio adevărat, voi învăţa mai mult jurnalism ca în cei doi ani şi jumătate de facultate efectuaţi până acum. Mă şi vedeam într-un univers mirific, plutind în eter odată cu undele propagate.

Dar totul a început cu o surpriză neplăcută. În locul covorului roşu de la Holywood, m-a întâmpinat un lacăt imens, spânzurat pe uşa de la intrare. Sudioul de radio era deocamdată închis. Stupoarea mea era totală. Mă cuprinsese şi îngrijorarea. Ce se va alege oare de practica mea? Într-un târziu, îşi făcu apariţia o doamnă, nimeni alta decât soţia directorului postului de radio, care conducea redacţia revistei locale aflată în vecinătate. Am recunoscut-o şi am întrebat despre programul de la radio. Mi-a explicat că radio plus FM Sângerei se află în impas, viitorul său este incert, iar domnul director este plecat la Chişinău pentru a discuta despre soarta acetuia. Auzind că am repartiţie pentru a-mi efectua practica în acest loc, doamna mi-a spus să nu-mi fac griji, deoarece indiferent ce se va întâmpla, soţul dânsei îmi va da un atestat care să certifice prezenţa mea în aceste locuri timp de o săptămână. Iar pentru primele contacte cu domnul director, să vin după-amiază la orele 17.

Am plecat profund dezamăgită. Ma aşteptasem să găsesc  un post de radio bine ancorat în lumea presei radio, cu un colectiv puternic şi să fiu primită ca o tânără speranţă a jurnalismului, cu toţii dornici de a mă învăţa cât mai multe din tainele acestei meserii. Dar, când colo, eu nici măcar nu mai puteam fi sigură dacă voi putea efectua practica aici. Întâlnirea de la ora 5 mi-a dat însă noi speranţe. Domnul director mi-a redat încrederea cum că preconizata practică se va putea desfăşura în condiii acceptabile. Evident că întâi mi s-a plans de condiţiile vitrege în care se muncea în redacţie, din lipsă de fonduri, de personal şi de logistică. Domnia sa se erija în faţa mea într-un martir al presei audio din aceasta zonă a Moldovei, iar cadrul în care îşi desfăşura activitatea, părea că certifică acest lucru. Mobilierul era sărăcăcios, pe birou două compiutere şi o imprimantă, iar pereţii, spre stupoarea mea, erau tapetaţi cu cofraje de la ouă, fapt care m-a mirat extrem de mult si mi-a dat un frison supra-realist. Am privit interogativ la acei pereţi şi la toată precaritatea dezvoltării unei redacţii provinciale, care, iată, este nevoită să folosească ambalaje de tot felul pentru a-şi asigura un minim confort tehnic.

Dar domnul director, un om între două vârste, deosebit de amabil şi zâmbitor, s-a arătat dornic să-mi ofere sprijinul în această săptămână de practică. Şi-a exprimat această disponibilitate, nu înainte de a-mi spune că în cazul în care nu vreau să particip efectiv, pot să rămân acasă, iar dânsul îmi va da oricum o dovadă că am participat zi de zi la activitatea din redacţie. M-am exprimat categoric că am venit să acumulez, să învăţ meserie şi că, prin urmare, abia aştept să încep programul de lucru. Afirmaţia mea l-a surprins plăcut şi am simţit venind dinspre partea dânsului un val de simpatie faţă de mine.

Din ziua de marţi, am intrat, cum s-ar spune, în pâine. Încă de dimineaţă domnul Ştefan Soltan şi-a făcut timp şi pentru mine. Ne-am aşezat la biroul dânsului şi a început să mă descoase. M-a pus să-i povestesc despre cursuri, despre ce-am învăţat la facultate, ce ştiu despre jurnalism şi alte teme la această meserie. S-a arătat total surprins de lipsa noastră de pregătire, de faptul că pe băncile facultăţii nu suntem aproape deloc în contact cu munca de jurnalism, că nu avem niciun pic de experienţă şi nu ştim mare lucru despre practica acestei meserii. Pe mine însă m-a lăudat din mai multe puncte de vedere, spunând că întrezăreşte frumoase perspective în ceea ce mă priveşte. Apoi mi-a dat prima sarcină. M-a trimis pe teren să testez pulsul străzii, a trecătorilor, a cetăţenilor sângereiului într-o chestiune la alegerea mea. Am ales drept temă parerea oamenilor în legatură cu apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeana şi preconizata noastră integrare în UE. Dupa două zile de colindat prin târg, unde am luat contact cu cetăţeni de diferite categorii sociale, am realizat reportajul vox-populi. Acelea au fost de fapt momentele cele mai dificile, când a trebuit să-mi iau misiunea pe cont propriu, când nu mai eram în căldura şi confortul familiar al auditoriului, al prelegerii sau a orelor de laborator şi să ies în stradă cu ceea ce mi-a mai rămas de pe urma unor astfel de lecţii, să mă confrunt eu însămi cu realitatea unde nu mai există loc de glumă, unde nu mai exista convenţia, ci viaţa reală în desfăşurarea ei neîndurătoare. Acesta a fost marele meu examen, cel al confruntării cu realitatea, a acelei încercări de a convinge pe cutare sau cutare om să vorbească cu mine, să accepte o discuţie cu omul ţinând în mână un dictafon sau altă unealtă de înregistrare.

Cu bucurie, am întâlnit în cadrul colectivului redacţional o fostă absolventă a universităţii noastre de la sectia Jurnalism. Instantaneu am hotărât să-i iau un interviu. A acceptat cu plăcere o sumedenie de întrebări, curioasă să văd care a fost impactul integrării în societate după absolvire.

Am prezentat, impreuna cu reportajul şi acest interviu domnului director, care s-a arătat mulţumit de ambele mele realizări. Apoi mi-a dat sarcina să culeg şi să editez mai multe ştiri în legătura cu diversele evenimente care au avut loc sau erau programate în viitorul apropiat. Am redactat ştiri despre festivalul tineretului de la casa de cultură Sângerei, despre concertul lui Gabriel Dorobanţu de la Teatrul Vasile Alecsandri din Bălţi, despre şedinta consilului raional Sângerei şi despre un meci de fotbal la stadionul din localitate.

Ultimele doua zile de practica, joi si vineri, le-am petrecut, efectiv, integral, în studioul postului de radio. Am montat lucrările mele, domnul director fiind iarăşi neplăcut surprins de ceea ce am învăţat noi la universitate în acest sens, spunând că Universitatea noastră trimite la prcatică studenţi total nepregătiţi în domeniul practic. Mi-a arătat şi explicat cum se lucrează într-o redacţie, m-a pus să citesc la microfon dedicaţii ale radio-ascultătorilor, de asemenea i-am prezentat unele lucrări scrise de către mine şi s-a arătat plăcut surprins de stilul meu coerent. De asemenea mi-a cerut să-I prezint două  proiecte de emisiuni pe care le-aş întocmi eu şi, eventul, chiar prezenta în cadrul postului de radio. I-am descris două emisiuni pe care le-am conceput eu, intitulate ,,Bună seara, Moldova, oriunde te-ai afla’’, şi ,,Curierul inimilor’’. Prima ar urma să fie un dialog telefonic în direct, la orele serii, în care eu aş răspunde apelurilor, solicitărilor şi problemelor diferiţilor ascultători. Pe cea de-a doua emisiune o gândisem ca pe un dialog sentimental, prin intermediul scrisorilor, cu tinerii îndrăgostiţi din toate colţurile ţării. Domnul director s-a arătat încântat de proiectele mele, spunându-mi să aprofundez temele şi când voi avea ceva concret, să mă prezint la el şi să încercăm să materializam aceste planuri ale mele. Mi-a spus că este foarte mulţumit de mine şi că speră din toată inima că vom colabora într-un viitor apropiat.

Mi-a înmânat dovada că am efectuat practica la postul de radio pe care îl conduce, caracterizându-mă atât pe mine cât şi activitatea mea, m-a îmbrăţişat, urându-mi în continuare succes şi spunând că mă aşteaptă cât mai repede ca să continuăm cu o colaborare strânsă, adevarată şi benefică. După o săptămână în care m-am simţit ca acasă, mă reîntorc la facultate cu încredere, noi speranţe, elan şi cu o sporită poftă si forţă de muncă.  A fost, în cele din urmă, o perioadă de practică benefică în formarea mea ca viitoare jurnalistă.

Elita jurnaliştilor, jurnaliştii de investigaţie

Aspiraţiile fiecărui om de presă care se respectă, sunt de a deveni jurnalişti de investigaţie. Această activitate dovedeşte măsura talentului slujitorilor de mass-media precum şi capacităţile lor profesionale. Bineînţeles că subiectele astfel abordate sunt de cel mai înalt interes pentru masele de cititori. Investigaţiile se fac asupra unor cazuri, şi aceste cazuri aproape întotdeauna incită publicul. Domeniile luate în colimator, în primul rând de către aceşti jurnalişti de investigaţie, sunt politice, justiţie, corupţia presei, problemele consumatorilor, companiile comerciele, industria automobilelor. Dar un jurnalist de investigaţie care se respectă, atacă în primul rând subiecte din domeniile justiţiei, politic şi sociale. Aşa văd eu menirea unui adevărat jurnalist specializat pe investigaţii.

Evident că şi eu aş vrea să mă număr în rândurile acestora, să investighez cazuri de corupţie până la cel mai înalt nivel, să prezint opiniei publice fărădelegile clasei politice, acelora care ne conduc, atât guvernanţi cât şi conducători de instituţii, să informez cetăţenii când aceştia încalcă legea şi să fac lumină în astfel de cazuri. Pentru a realiza cu succes şi fără riscuri astfel de investigaţii, pe lângă un profesionalism deosebit, va trebui să fiu în toată cariera mea, o jurnalistă incoruptibilă. Un om de presă şantajabil şi şantajist, nu poate fi decât un ziarist ratat, sortit a sfârşi lamentabil în lumea presei. Deasemenea, mi-ar place să ajut cu investigaţiile mele persoanele nedreptăţite atât în mediul justiţiei cât şi în viaţa socială, sau pe cei a căror interese şi drepturi le-au fost lezate în sectorul medical. Şi în medicină corupţia este atotstăpânitoare. Nu doar lipsurile materiale din acest domeniu, dar şi uniii medici hapsâni care fără a li se da mită, nu tratează corespunzător. Aş investiga orice astfel de caz care mi s-ar aduce la cunoştinţă şi aş încerca să-i ajut pe cei afectaţi de situaţii. Indiferenţa medicilor, uneori chiar şi cazuri de malpraxis, aduc mari prejudicii pacienţilor.

Şi în justiţie întâlnim suficiente decizii greşite pe care, ca să fiu plastică, le-aş putea numi ,,malpraxisuri judiciare’’. Un om nevinovat, aruncat după gratii, reprezintă o dramă socială de neiertat, iar eu aş încerca să ajut pe oricine altcineva. Dar astfel de drame se întâlnesc la tot pasul în viaţa socială, în societatea civilă. Mi-ar place să fiu confesatoarea orişicui are nevoie de un ajutor, o vorbă bună sau o investigaţie care să-l scoată din impasurile unor abuzuri.

Acestea ar fi ţelurile mele pe care aş vrea să le ating în viitoarea mea profesiune de jurnalistă. Jurnalismul de investigaţie trebuie să fie în slujba cetăţeanului, dar în primul rând în slujba adevărului. Indiferent ce somitate sau potentat al zilei ar avea de suferit în acest caz, jurnalistul de investigaţie trebuie să lupte ca să scoată adevărul la suprafaţă, fără să-i fie teamă de riscuri şi de urmari. Am ales sa fiu aparatoarea dreptatii si echitatii, iar meseria de jurnalist, mai ales cea de jurnalist de investigatie, este croita ca o manusa pe mana cu care am sarcina sa scriu despre investigatiile pe care le voi face.

Târgul deşertăciunilor

Indiferent care este anotimpul: primăvara, vara, toamna sau iarna, la mine fascinaţia parcului există totdeauna, iar aleile sale miraculoase mă îmbie întotdeauna la plimbare. Ce poate a fi mai reconfortant decât o promenadă recreativă pe sub copacii cu frunze arămii, după o extenuantă zi la facultate. De aceea, am pornit în primele ore ale după-amiezii să-mi umplu sufletul de linişte şi noi energii prin parcul central din Bălţi. Mă aşteptam să întâlnesc un mirific peisaj de toamnă, cu imagini inedite, oferite de inegalabila desfăşurare a naturii din parcul acela. Dar pe masură ce înaintam pe alei, privirile mi-au fost atrase de către ceva pe care nu m-aş fi aşteptat să întâlnesc în acele locuri.

Nu-mi venea să cred, dar în curând m-am convins că totul era adevărat şi nu privirile mele îmi jucau feste. Mijlocul parcului fusese transformat în cel mai bizar talcioc care îmi fusese dat să văd vreodată.

Peste tot, de-a valma, pe alei, iarbă, garduri, chiar şi pe un morman de gunoi, vedeai mărfuri dintre cele mai ciudate, în marea lor majoritate vechituri, expuse spre vânzare.

Dar cine erau aceşti comercianţi de ocazie? Nişte oameni amărâţi, de pe care sărăcia se scurgea în valuri, îmbrăcaţi în straie ponosite, loviţi de nevoi şi de privaţiuni. Fiecare dintre vânzători şi-a adunat bruma de sărăcie de prin ungherele şi cotloanele propriei locuinţe, a stabilit, probabil, cu strângere de inimă, de ce s-ar putea lipsi pentru a încerca valorificarea acelor obiecte, iar cu banii primiţi să-şi mai ogoaie un pic zilele amărâte, să mai astupe găurile imense din bugetul familiei. Am constatat că obiectele de îmbrăcăminte, în general cele purtate, reprezintă marfa cea mai des întâlnită în acest târg al deşertăciunilor: vedem aici pulovere, căciuli, chiloţi, jiletci, scurte, încălţăminte. Dar ca orice piaţă de vechituri care, să zicem noi cu ironie, se respectă, printre rândurile improvizate cu marfă, întâlnim un amalgam eterogen de tot soiul de nimicuri, unele poate amintiri vagi şi nostalgice ale vânzătorilor, dar de care aceştia erau nevoiţi să se despartă pentru un leuţ în plus. Borcane, căni, veselă, detergent, ochelari, cărţi, casete, jucării, bijuterii, dolari vechi, ceasuri, medalii, acordeon, chiar şi câţiva pumni de grăunţe.

Dacă categoria socială a vânzătorilor provine din pătura cea mai săracă a cetăţenilor, nici pe cei care cumpără nu pare că bunăstarea să-i dea afară din casă. Tot lipsurile şi nevoile îi fac şi pe cumpărători să-şi facă achiziţiile în acest târg unde majoritatea mărfurilor sunt tocmai bune de aruncat la gunoi. Dar, cum fiecare bâlci trebuie să-şi aibă figura sa centrală, măscăriciul ei, am întâlnit şi în acest târg improvizat, un personaj bizar, care părea lovit cu leuca în cap, îngenunchiat în mijlocul trecătorilor, făcând mătănii şi spunând rugăciuni incoerente. Spre surprinderea mea, era destul de bine îmbrăcat, dar prezenta vădite tulburări de comportament şi discernământ.

Preconizata mea plimbare recreativă s-a transformat într-un coşmar. N-au fost nişte imagini care să-mi aducă acea destindere de care aş fi avut nevoie. Vederea acelui haos comercial, acea lume pestriţă, desprinsă parcă din tavernele lui Cehov, m-a stresat profund. Dar, dincolo de dezgustul acelor peisaje, nu pot uita şi nici nu pot să nu ma revolt, gândindu-mă la cauzele sociale care i-a făcut pe aceşti nenorociţi să-şi vândă nimicurile din casă pentru o coajă de pâine sau pentru un pumn de hrişcă. Daca protecţia socială ar funcţiona în ţara noastră, atunci n-ar trebui să mai vedem oameni în astfel de ipostaze înjositoare, iar parcurile nu s-ar transforma în focare de infecţie şi şi-ar avea rolul lor bine destinat, doar pentru plimbări. Am părăsit parcul dorindu-le o soartă mai binecuvântată atât acelor oropsiţi neajutoraţi, cât şi minunatului nostru parc în care oamenii ar trebui să intre doar pentru a se recrea şi a admira minunăţiile naturii.