Tu nu exiști. Te-am inventat doar eu, în serile lungi de singurătate,
când mi se părea că niște contururi superbe îmi lunecau pe sub fereastră. Poate
că era un moment de cumpănă în viața mea iar în inimă, în loc de de raze și
muguri, îmi crescuseră ghimpi. Trecuseși, sau doar mi s-a părut asta? Poate
c-ai fost, dar după cum am spus, deja trecuseși. Sau, mai degrabă, doar mintea
mea delirandă te-a născocit. Te-am inventat eu, deoarece aveam nevoie de-o
șoaptă la ureche și de-o mângâiere sperând că va veni în seara aceea în care
furtuna nemiloasă îmi bătea la fereastra sufletului. Din ultimul botez de humă
rămas după atâtea tumulturi ale vieții, am încercat să plămădesc imaginea ta,
dar n-a ieșit decât o fantasmă rece. Zadarnic am încercat să-i dau viață, s-o încălzesc
cu lacrimi fierbinți. O vreme a rămas tot rece, apoi dogoarea lacrimilor mele a
topit piatra aceea seacă și rece, până când n-a mai rămas decât umbra unui vis.
Acum, când stropi mari și reci de ploaie îmi biciuiesc și mutilează sufletul,
stau singură și mă întreb, ai fost doar o nălucă a dorințelor mele, sau ai
trecut aevea pe sub fereastra mea? Poate că ai trecut, dar ai trecut deja și
n-am apucat să te opresc. Acuma ești departe, foarte departe... în inexistența
mea..
Unica și irepetabila floare
“Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de-a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost.”
sâmbătă, 3 ianuarie 2015
marți, 28 octombrie 2014
,,Ecoul nostru’’ –rampa mea de lansare în zborul către infinit
Din vara acestui
an, redacția ziarului ,,Ecoul nostru’’ a devenit a doua mea casă și cea dintâi
școală a vieții pentru mine. Satisfacția mea a fost întărită și de o fericită
potrivire a evenimentelor. Debuturile mele în paginile ziarului au coincis cu
15 ani de când acesta se face ecoul locuitorilor din Sângerei. Pot spune că am
ajuns jurnalistă la o publicație de tradiție în zonă, un ziar militant, izvor
nesecat de informații și de opinii pentru cetățenii raionului, un far
călăuzitor care își trage seva din rândurile societății civile ale meleagurilor
noastre, reîntorcând apoi cuvântul ca un ecou al doleanțelor tuturor, înapoi
înspre cei de la care se inspiră.
Este un ziar cu
rădăcini adânci în viața și activitatea locală, dar în același timp și unul
dintre pilonii de bază ai comunității locale. Pe vremea când sorbeam cu
înfrigurare cuvinte și idei din paginile ziarului, când îmi umpleam simțirile
cu nestemate ale gândului și ale sufletului, când mi se întipărise în minte cu
o admirație aproape apostolică, numele jurnalistelor care semnau articolele,
nici nu visasem vreodată că voi ajunge să fiu primită în acest acest colectiv
minunat, să ajung să le fiu colegă. Aici am început să deprind tainele meseriei
de jurnalist, precum toate sensurile verbului ,,a fi’’. Zborul meu spre
infinit, de care sunt absolut convinsă că se va realiza, pornește din acest
loc, răspândindu-se în universului spiritual al cuvântului, odată cu arpegiile
sonore ale ecourilor acestui ziar, care se vor auzi încă multă vreme.
joi, 25 septembrie 2014
O mamă poate creşte şi îngriji zece copii, dar zece copii nu pot îngriji o mamă
Ce reprezintă o
soartă de om? De multe ori o frunză rătăcitoare în bătaia vântului, purtată de
colo-colo în vâltoarea vieții. Și după zeci de ani de zbucium, vine o vreme
când fiecare s-ar așeza pe prispa casei pentru odihna trupului vlăguit și
pentru pregătirea sufletului spre cele veșnice. Este perioada care s-ar cere
dedicată mai mult liniștii și odihnei, așa cum și frunza purtată de vânt își
caută la un moment dat un loc unde să se așeze. Pentru omul de vârsta a treia,
sânul familiei reprezintă locul cel mai propice pentru anii de repaos. Vine și
vremea când cei pe care i-a crescut și îngrijit trebuie să facă același lucru
cu bătrânii lor. Așa ar fi ideal, dacă n-ar exista și cel mai mare dușman al
omului de vârsta a treia, adică singurătatea. Și când singurătatea rămâne
singurul tovarăș al omului în etate, destinul îi conduce pe unii spre azilul de
bătrâni.
Un astfel de lăcaș
se găsește și în orașul Sângerei, undeva într-o zonă liniștită a orașului.
Centrul comunitar de protecție socială ,,AGAPE’’ se întinde în spatele unei
porți de culoare neagră. Dincolo de aceasta, desfată ochii o curte şi un
părculeţ surprinzător de îngrijite şi de curate, locul de promenadă al
bătrânilor internaţi la cămin, adevărată oază de verdeaţă, unde se pot recrea
într-un mod agreabil. Căminul
de bătrâni funcționează în această locație începând cu anul 2009, el a fost
creat de către Banca Mondială, iar sufletul acestui proiect l-a reprezentat
Arcadie COVALIOV, care a devenit și primul director al instituției. Capacitatea
stabilimentului este de 17 persoane, în momentul de față fiind internați 7
locatari permanenți și 10 doar cu un program peste zi, seara plecând fiecare la
familiile lor. Sunt primiți aici bătrâni sau bolnavi de pe întreg cuprinsul
raionului, în ultimii 5 ani de serviciile centrului beneficiind 486 de
persoane. Se acordă asistență medicală, psihologică, îngrijire corporală,
servicii de igienă și hrană. Serviciile sunt asigurate de către cadre
profesioniste, atât din domeniul medical cât și a personalului auxiliar.
În fruntea
colectivului angajat la cămin, se află harnica și inimoasa directoare Natalia
FILAROVSCHI, care are în subordine 13 angajați competenți și plini de dăruire
sufletească: 4 lucrători sociali care îngrijesc bolnavii, 1 psiholog, un
chimioterapeut, 2 bucătărese și o spălătoreasă. Directoarea, cea care se implică total și cu devotament în
toate activitățile desfășurate, are numai cuvinte de laudă la adresa
angajaților casei de bătrâni. Aceștia nu se dau în lături în a-i îngriji și pe
cei grav bolnavi, țintuiți la pat și care necesită o atenție deosebită.
Programul întocmit de către Natalia FILAROVSCHI este conceput în asemenea
manieră încât să-i facă pe pacienți să se simtă cât mai aproape de ambientul
lor natural, suferințele să le fie alinate, iar aceștia să-și recapete
demnitatea umană la care are dreptul fiecare.
Centrul oferă
cele mai bune condiții de trai. Coridoarele sunt spaţioase, curate, luminoase.
Se vede că am intrat într-o unitate destinată îngrijirii bătrânilor, unde
ordinea şi curăţenia sunt la loc de cinste. Peste tot domneşte curăţenia, sala
de mese este un loc decent, îngrijit, unde se poate servi masa într-un mod
civilizat. Bucătăria este înzestrată cu toate dotările şi unde lucrează un
personal calificat. Centrul este dotat cu săli de baie unde apa caldă nu
lipseşte, se pot urmări programele TV la televizorul pus la dispoziţie, aşezaţi
în fotolii comode. De asemenea doritorii au la dispozitie o sală de gimnastică
şi întreţinere înzestrată cu diferite aparate. Se citesc ziarele, iar zilnic se
consacră timp studiului Bibliei.
Saloanele sunt
de asemenea curate, îngrijite, cu toate dotările medicale necesare. Cu dramele
cele mai cumplite se confruntă pacientele internate permanent. Majoritatea au
fost aduse în această ipostază de a locui în căminul de bătrâni datorită
nepăsării familiei, a egoismului copiilor sau a celor apropiați care ar fi
trebuit să le asigure îngrijirea. La cămin cel puțin sunt bine îngrijiți iar
alimentația primită îi satisface, fiind cu toții mulțumiți. Dar în spatele
prezenței fiecăruia la azil, se ascunde câte o dramă.
Maria ARVENTI, o
bătrânică blajină, își poartă cu demnitate povara propriului destin. Paralizată
fiind, nu are cine s-o îngrijească, singurul ei posibil sprijin, băiatul
acesteia fiind la rândul lui grav bolnav, neavând pe nimeni care să-i fie
alături. Este internată la casa de
bătrâni de 2 ani, aici fiind singurul loc unde se ocupă cineva și de bătrânețele
dânsei. Este mulțumită de îngrijirea primită, dar singurătatea o mistuie. Nu
vine nimeni s-o viziteze, o parte dintre rude a decedat, iar cei în viață sunt
cu toții bolnavi. Acest așezământ i-a rămas la bătrânețe singura ei casă.
Printre puhoiul
de lacrimi, Elena BUTNARU abia reușește să îngâime câteva cuvinte. Se plânge că
a rămas singură, nu are pe nimeni, nicio rudă apropiată. Cu ochii ațintiți
permanent spre ușa salonului, așteaptă zilnic tulburată ca aceasta să se
deschidă măcar o singură dată și pentru ea, iar în prag să apară un chip drag
care să vină la ea în vizită, dar ușa nemiloasă se încăpățânează să rămână
veșnic închisă.
Bătrânelele răspândite
prin saloane sunt toate mișcate până la lacrimi de propriile lor drame. Plânsetul
lor impresionează profund, cât și
poveștile lor de viață, în care pe unii familiile lor i-au abandonat și uitat
iar alții pur și simplu nu mai au familie. Centrul acesta unde găsesc o
farfurie de mâncare caldă, un adăpost, unde sunt înconjuraţi cu atenţie şi
unde-şi pot petrece zilele bătrâneţii, reprezintă o adevărată mană cerească
pentru toţi.
Ecaterina NIȚU
psihologul centrului, are ca principala activitate în relațiile cu pacienții,
comunicarea. Îi tratează cu multă atenție, ca pe proprii ei părinți, dar în
același timp își manifestă nemulțumirea că există prea puține astfel de
instituții care să ofere găzduire celor năpăstuiți.
Pentru cineva
ajuns în contact cu un astfel de cămin de bătrâni, sentimentele de care este
cuprins, sunt dintre cele mai contradictorii. Pe de o parte este lăudabil
faptul că în Sângerei există un lăcaş unde persoanele vârstnice îşi pot petrece
decent bătrâneţea, unde sunt îngrijite, unde găsesc un adăpost, o masă caldă.
Pe de altă parte, este detestabil modul în care îi înconjoară pe unii familiile.
Egoismul şi indiferenţa fiilor i-a împins pe aceşti bătrâni la azil. O mamă
poate creşte şi îngriji zece copii, dar zece copii nu pot îngriji o mamă.
Dragostea şi grija cu care un părinte își crește copiii nu poate fi răsplătită decât
cu dragoste şi grijă şi din partea acestora. Dacă ei au fost întotdeauna alături
de cei pe care i-au crescut cu trudă, atunci când au avut nevoie, ar trebui ca
și copiii să fie alături de dânşii atunci când bătrâneţile lor impune nevoia de
a fi îngrijiţi.
Copii rebeli,
adeseori ingrați, cu părinți ajunși bătrâni și neputincioși, luați în palmele
voastre mâinile care v-au îngrijit și legănat când ați avut nevoie. Strângeți-le ușor degetele firave și sărutați-le cu foc a
mulțumire și veșnică recunoștință. Un strop de dragoste va răsplăti întregul
devotament și sacrificiu pe care vi le-au adus până când ați ajuns oameni în
toată firea.
marți, 15 iulie 2014
Teza de licență
Farmecul meseriei de jurnalist
constă şi în faptul că zi de zi te confrunţi cu noi experienţe, dintre cele mai
inedite, surprinzătoare de multe ori, dar tocmai asta face munca în mass-media
mai palpitantă. Iar capacitatea omului de presă de a diseca lucrurile, de a
pătrunde în esenţa lor, de a le extrage seva şi a o prezenta cititorului, în
lumina ei cât mai naturală, însoţită de analize, prezentări de cauze, de
eventuale concluzii, face din jurnalist cel mai apropiat far călăuzitor în
viaţa cetăţeanului.
În societate întâlnim felurite
profiluri umane, diverse caractere şi tipuri de personaje. Membrii
comunităţilor trebuie să cunoască fiecare categorie de indivizi, să se apropie
de cine trebuie, să se ferească de cine este cazul, să-i ajute pe cei care
necesită acest lucru, să înveţe să se ajute unul pe altul.
În acest demers, jurnalistul are
un rol esenţial. Fiecare categorie socială trebuie adusă în lumina
reflectoarelor, pusă sub lupa societăţii, prezentată concetăţenilor, iar
aceştia din urmă, necesită îndrumarea slujitorilor presei, pentru a percepe cât
mai real fiecare segment uman din societate. Principiul democraţiei ne învaţă
că fiecare cetăţean are drepturi care trebuie respectate. Dacă, prin forţa
împrejurărilor, unora li s-au restricţionat perfect legal anumite drepturi, nu
înseamnă că aceia nu beneficiază de altele şi este, desigir, interzis ca cele
rămase să le fie încălcate.
Lumea care ne înconjoară este
alcătuită din oameni care au, fiecare, propria poveste. Cu cât sunt scoase la
iveală mai multe poveşti, cu atât e mai bine pentru fiecare dintre noi. Îi cunoaştem
pe cei din jurul nostru cu bucuriile lor, cu problemele lor. Îi putem ajuta pe
cei care au nevoie, dar putem învăţa şi multe lucruri pentru noi. Poveştile de
viaţă trebuie făcute cunoscute şi cu ajutorul oamenilor de litere, al presei de
tot felul, aceasta fiind una dintre raţiunile ei de bază.
Ideea proiectului la care am
lucrat în ultima vreme mi-a venit întâmplător. În una dintre zilele verii
trecute, mă duceam la Bălţi cu o mașină de ocazie. Mi se nimerise un şofer cam
ciudat. Trecut de patruzeci de ani, brunet, cu ochi negri şi pătrunzători, în
cea mai mare parte a timpului taciturn,
se lansa uneori în câte-o tiradă înflăcărată.
Aflând ca sunt studentă la
Jurnalism, m-a privit drept în ochi, prin oglinda retrovizoare şi mi-a spus
simplu: „Săptămâna trecută am ieșit din puşcărie”. Apoi, fără să-l întreb, mi-a
relatat povestea vieţii lui, întrebându-mă obsedant după fiecare idee: „De ce
nu scrie nimeni despre noi?”.
Chiar, de ce nu scrie nimeni
despre ei? Această întrebare m-a urmărit zile în şir. Dacă în primul moment m-a
speriat ideea că sunt în maşină cu un fost puşcăriaş, poate criminal, poate
violator, ascultându-l, treptat, mi s-a părut, un om la fel ca toţi oamenii. Şi
aşa mi-a trecut prin cap ideea. Mi-am adus aminte că sora mea lucra ca și
psihologă la Penitenciarul de femei de la Rusca. Am căutat-o acasă și i-am
dezvăluit planurile mele, cum că aș vrea să scriu un amplu studiu despre viața
de dincolo de gratii. Mi-a promis că mă va ajuta cu informații pe care le
deține și că îmi va facilita posibilitatea de a o vizita în cabinetul ei de
acolo. La ea veneau pe rând deținutele pentru consilieri psihologice. Sora mea cunoștea multe povești și cazuri de-ale femeilor
încarcerate, puteam sta şi eu de vorbă cu ele în cabinetul psihologic.
La Rusca, am aflat, se
organizează „Zilele porților deschise”. Atunci se poate pătrunde în închisoare,
fără programări și aprobări speciale, şi ca atare se poate ajunge la deținuți,
vizita clădirile. Adică poţi cunoaşte nestingherit lumea de acolo în ansamblul
ei.
Am putut-o vizita de câteva ori
la cabinetul ei, am profitat de facilități de fiecare dată când era „Ziua
porților deschise”, am luat contact cu lumea și viața din penitenciar, am văzut
multe lucruri care mă interesau și așa am reușit să întocmesc lucrarea aceasta.
CAPITOLUL I.
O lume nebună, nebună, nebună
1.1. Un prim
contact cu închisoarea
În prima zi de vizită la
Penitenciarul de Femei ,,Rusca” a fost mai mult un moment de tatonare, de
cercetare la fața locului. De la fereastra cabinetului psihologic am studiat
peisajul interior al închisorii, am coborât în curte, asimilându-mi în
percepția mea primele idei despre închisoare.
Am discutat cu femeile venite la
consiliere psihologică, dar am şi petrecut zeci de minute în şir, singură, în
meditaţie.
Am realizat că lumea
penitenciarelor este o lume aparte de a noastră, mai degrabă o lume paralelă,
decât una cuprinsă de universul uman planetar.
Dacă aş compara totul cu teoria
matematică a mulţimilor, aş avea mari ezitări în a afirma că mulţimea lumii de
dincolo de gratii este inclusă în mulţimea lumii de aici, lumea obişnuită.
Mai degrabă avem de-a face cu un
univers avându-şi geometria sa proprie, rupt de tot ceea ce este realitate. E clădit
după legile civice comune, cu oameni ca fiecare dintre noi, cu trăiri
obişnuite, o comunitate ca oricare alta. Dar am înţeles din prima zi că lumea aceasta
îşi are regulile ei, că, dincolo de ziduri şi porţi, contactul cu realitatea se
rupe brusc, legătura cu exteriorul încetează. Veţi spune că deţinutii primesc
vizite, au convorbiri telefonice cu cei dragi. Aşa e, dar majoritatea
deţinutilor şi deţinutelor văd toate astea ca pe fenomene fantasmagorice,
venite dintr-o lume ireală. Mulţi nu realizează nici după săptămâni, luni, ani
de detenţie ce li s-a întâmplat, aşteaptă parcă să se trezească dintr-un vis
urât. Dimineaţa nu le vine să creadă că au păţit toate astea, aşteaptă ca visul
urât să se scuture, iar să păşească liber în lumea largă.
Discutând cu femeile închise
între ziduri reci, mi-am dat seama că pe plan spiritual bunul cel mai de preţ
este libertatea şi ideea de libertate. O pasăre închisă în colivie, deşi îi
oferi mâncarea şi căldura de care are nevoie, precum şi toată dragostea ta, va
suferi enorm datorită lipsei libertăţii de mişcare.
Omul îşi purifică viaţa datorită
libertăţii de a se deplasa unde vrea, de a face ce vrea, precum şi a libertăţii
de a gândi şi de a te exprima.
Libertatea de a gândi nu ţi-o
poate lua nimeni, dar probabil că asta îl face pe puşcăriaş să
conştientizeze crudul şi durerosul adevăr că a ajuns aidoma unui animal uman
închis în cuşcă deloc stăpân pe viaţa lui, pe activitatea lui. Alţii îţi decid programul,
indiferent de voinţa ta, indiferent de dorinţa ta.
Dar cine este de vină că au ajuns
în această situaţie? Mulţi se plâng că închisoarea dezumanizează, dar multe
dintre faptele care i-au adus aici dezumanizează ele însele, prin gravitea lor.
Nu i-a constrâns nimeni să greşească, iar uneori verbul „a greşi” este prea
blând cu făptuitorii. A comite monstruozităţi nu mai încape în sensul verbului
respectiv. Carcera, pe lângă scopul educativ, are, evident, şi unul punitiv. Ai
comis o faptă reprobabilă, trebuie să plăteşti pentru ea. Şi ca masură
preventivă, dar şi ca pedeapsă.
Cu alte cuvinte, scopul principal
al detenţiei este acela de reeducare. Nu întotdeauna este atins, uneori
încarceraţii îşi desăvârşesc în închisori perfecţiunea infracţională, lumea de
dincolo de gratii fiind, pentru mulți, o şcoală a delicvenţei, unde se învaţă
arta răului. Într-un mediu rupt de societatea de afară, nu eşti în contact
decât cu cei de lângă tine, cu cei care au greşit, iar comportamentul lor şi
povestea cu care şi pentru care s-au înregimentat în marea masă a celor închişi
sunt principalele şi cele mai apropiate exemple.
Fiecare puşcărie este o
comunitate izolată, închisă şi ascunsă. Ai sentimentul că fiecare această lume
este plasată undeva, pe o planetă străină sau, mai exact, pe o insulă pustie,
adică pe o insulă-penitenciar, ca şi Guyana Franceză a lui Papillon, de pe
vremuri.
Orice contact cu lumea de
dincolo, cea obişnuită, contact efectiv, sau doar vizual, pare unora, mai ales
la început, unul ireal, venit de undeva din neant, iar după ce s-a consumat, te
intrebi dacă s-a petrecut sau doar ai visat?
1.2.
Interviu cu o condamnată
Mărturisesc că înainte nu mi-au
trecut prin cap asemenea gânduri şi idei. Ele mi-au fost induse treptat de
către persoanele încarcerate, dupa multele discuţii pe care le-am avut cu
acestea.
Prima deţinută cu care am stat de
vorbă a fost Irina Cebotari, o tânără de 28 de ani. Ce a adus-o după gratii?
Sărăcia, ne spune ea. Mi se părea că nu-şi asumă nimic din vină, căuta o
justificare pentru faptele sale. În penitenciar s-a obişnuit cu munca, celula
în care se afla era una curată, îngrijită. Bineînţeles că nu era doar meritul
ei, se aflau opt în cameră. Colegele îi erau plecate la muncă, dar Irina avea
peste câteva ore aprobată o vizită, aşa că a ramas în cameră.
În interior erau patru paturi
suprapuse, ea ocupând patul de jos de lângă fereastră.
„Fereastră” este impropriu spus.
Prea mult pentru a fi catalogat drept fereastră un ochi în zid, prevăzut cu
gratii groase, solide, prin care pătrundea timidă o lumină palidă.
Paturile erau îngrijit aranjate,
curate, cu cearceafuri întinse şi paturi rânduite cu atenţie. De sub fiecare se
vedea câte o pereche de papuci. Cimentul era măturat şi spălat. În fund, uşa
unei cămăruţe, probabil toaleta. O uşă masivă, de fier, străjuia între zidurile
groase de zeci de cm.
Dar pentru ce era închisă Irina
Cebotari? Ce făcuse? În primul rând, a practicat cea mai veche meserie de pe
pământ, adică prostituţia. Dar nu se mulţumise cu atât. Ultima oară, împreună
cu „peştele” său, care îi era şi iubit, l-au bătut şi jefuit pe clientul cu
care era. Încadrarea faptei? Prostituţie şi complicitate la tâlhărie. Pentru
toate acestea primise şase ani şi şase luni de puşcărie.
— Ai mai fost închisă?
— Da. Am mai facut doi ani,
în primăvară m-am eliberat.
— Pentru ce faptă?
— Furt calificat. Am „luat”
portofelul altui client.
— Dar cu tâlhăria cum a
fost?
— Complicitate la tâlharie.
Ieşisem cu Saşa la agățat clienți.
— Cine e Saşa?
— Prietenul meu.
— Adică „peştele”?
— Da, şi „peşte”. Am ieşit
la şosea, lângă pădure. Saşa se ascunsese. A venit un client şi m-am dus cu el
în boscheţi. Când era călare pe mine, a apărut Saşa. Ţipa că sunt soţia lui şi
că ce face cu mine. L-a luat la omor. La buzunărit, i-a luat banii, telefonul,
ceasul, verigheta. Apoi am fugit amândoi.
— Verigheta?! Era căsătorit clientul tau?
— O,
da. Majoritatea sunt căsătoriţi.
— Şi
Saşa te iubeşte?
— Trăim împreună, locuim la bunica lui.
— Şi el acceptă să te culci cu toţi, pe marginea
şoselei?
— Daca nu mi-o „trag”, nu avem ce mânca. Şi am doi
copii de crescut.
— Cu Saşa?
Mi-a răspuns privind în jos:
— Nu.
— Cu cine?
A răbufnit aproape cu ciudă şi
profund mirată:
— De unde vreţi să ştiu eu?!
— Cum a fost primul impact cu
închisoarea?
— Acum?
— Când ai intrat prima
oara, data trecută.
— Dupa ce ai intrat pe poarta mare, ceva se
rupe în tine. Eram buimăcită, nu ştiam ce caut aici, cum am ajuns. Am furat
portofelul unui client, în timpul actului sexual. Mă cam ştia din oraş aşa că a
doua zi m-au arestat. La anchetă nu înţelegeam nimic. Totul mi se părea un
coşmar. Am fost condamnată la trei ani de închisoare. Am făcut doi ani şi o
lună, apoi am fost eliberată condiţionat, pentru bună purtare.
Dacă atunci când povestea cum îl
tâlhăriseră pe acel bărbat cu un licăr de satisfacţie în ochi, acum îşi
frământa tremurând mâinile. Se socotea o victimă a societăţii.
— Sărăcia de acasă şi anturajul
sunt de vină.
— Tu nu ai greşit cu nimic?
— Ce era să fac? Trebuia să trăiesc
şi eu.
— De ce nu te-ai angajat?
Lăsă iarăşi privirile în jos şi
nu răspunde. Se vede că nu a crescut în cultul muncii şi al cinstei. Mi-a
povestit că a crescut fără tată, mama sa fusese femeie de seviciu, dar se
prostituase şi ea ocazional. Mai avea patru fraţi, dar pe aceştia îi crescuse
statul şi nu ţinea legătura cu ei. Îi plăcea sexul, dar o făcea, în primul rând,
pentru bani. Când venea vorba despre muncă, strâmba din nas.
— Am crescut pe stradă. Practic
sexul de la 13 ani.
— De copii cine are grijă?
— Sunt la mama. Şi înainte erau,
eu doar dădeam mamei bani. Am tot încercat să-i internez la orfelinat.
— Îţi pare rău de faptele tale,
de ce ţi s-a întâmplat?
— Da, nu trebuia să mă prindă.
Atâta regreta femeia aceasta: că
au prins-o! În cazul ei, detenţia nu-şi va atinge niciodată efectul educativ.
Rămâne o simplă pedeapsă primită în urma unor fapte reprobabile.
— Ţi-ai făcut prietene în
penitenciar?
— Aici nu există prietenie, doar
tovarăşe. Fiecare e pe cont propriu. Dar le ajuţi şi pe altele, dacă vrei să
fii la rândul tău ajutată.
— Cum vă ajutaţi între voi?
— Păi, câteva ţigări, o bucată de
pâine, ceva din pachetul primit.
Aici ochii i se umplură de
lacrimi.
— Eu n-am pimit niciodată nici un
pachet. Mama nu are de unde îmi trimite. Dar, când vine în vizită, atunci
îmi aduce câte ceva. Însă vine foarte rar. Spre bucuria mea tocmai
astăzi o aştept. Mi-e dor de dânsa, iar diseara mă voi ospăta.
Ma priveşte în ochi:
— Aveţi o ţigară?
Adusesem cu mine câteva pachete,
pentru deţinute. I-am întins două. A scos o exclamaţie de satisfacţie.
Era îmbrăcată subţire, cu capul
gol. Afară era o căldură toridă, dar după zidurile groase era plăcut. Îi
apăruseră câteva fire albe, în ciuda tinereţii. Părea stoarsă, muncită.
Constituţie slabă, cu faţa alungită, dar cu doi ochi strălucitori,
surprinzători de vii. Tânjea dupa libertate, se ofilea după gratii.
— Cum îţi petreci timpul în închisoare?
— Muncim, lucrez la împletit
coşuri din nuiele. Aşa trece timpul, câştig şi zile, chiar ani, la eliberare,
mai iau un ban care îmi este folos şi aici. Îmi pot cumpăra țigări şi
de-ale gurii. Mi-e dor şi de copii. Abia aştept să ies, dar mai am mult, abia
am reintrat.
— Când te vei elibera ai de gând
să te angajezi?
— Poate, va cam trebui. Dar mai
bine îmi fac paşaport şi plec în România, sau, dacă pot, în Italia.
— Tot pentru prostituţie?
Nu-mi răpunde, dar ochii îi
strălucesc iarăşi.
— De Saşa ce ştii?
— A primit nouă ani și o lună.
— Îl vei aştepta?
— Nu ştiu eu ce îmi va aduce
viitorul. Fiecare are viaţa lui.
Fata asta, de un egoism feroce mă
uimea. Aş fi curioasă sa aflu, peste câţiva ani, ce s-a ales din ea. Nu prea îi
dau şanse să se reabiliteze vreodată şi să ducă o viaţă normală.
Am mai discutat cu Irina încă
preţ de un ceas, despre viaţa din penitenciar, apoi ne-am despărţit. Prima zi
petrecută printre deţinute, mi-a lăsat un gust amar. Experienţa numită Irina
Cebotari a fost neplăcut surprinzătoare, privind tipul de caracter uman. Abia
aştept să cunosc alte puşcăriase şi să le fac eroine de reportaj.
CAPITOLUL II. Scurt istoric al penitenciarului nr. 7- Rusca
și condițiile actuale
2.1. Informații tehnice despre Penitenciarul de la Rusca
Penitenciarul
nr. 7 de la Rusca are un specific aparte în peisajul instituțiilor de acest fel
din Moldova. Este singura închisoare de femei din țara noastră, în care își
execută pedepse privative de libertate, în exclusivitate femei. Din Comunicatele Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova aflăm că înițial acesta a
fost un lagăr de concentrare. [1]„Istoria coloniei își are punctul de început în anul 1944,
cînd pe teritoriul ei se înființează lagărul de concentrare pentru prizonierii
militari, aliați ai Germaniei, care a existat pînă în anul 1952”. După aceasta locația și-a schimbat
destinația, devenind închisoare pentru femei. De-a lungul timpului aici și-au
ispășit pedepsele numeroase reprezentante ale sexului feminin. Se zvonește ca
printre persoanele publice care și-au ispășit aici pedeapsa, s-a numărat și „Tanti
Ludmila”, mama cunoscutului fost solist al trupei O-zone, Dan Bălan, închisă
pentru trafic de copii, dar potrivit Deca.md[2],
într-un interviu acordat unui post de televiziune, aceasta a negat faptul. Tot
în Comunicatul Centrului Pentru
Drepturile Omului[3]
găsim și alte date cu privire la acest Penitenciar, referiri asupra
amplasamentului și asupra organizării Penitenciarului.
,,Instituția
este amplasată la aproximativ 55 km distanță de la
Chișinău, în raionul Hîncești - 15 km depărtare de centrul raional. Deplasarea
spre/dinspre penitenciar este accesibilă și se efectuează prin intermediul
rutelor de autobuz ce leagă Chișinăul și centrul raional Hîncești cu
localitățile învecinate. Şeful Penitenciarului nr.7 este Victor Deviza, colonel de
justiţie. Clădirea închisorii are 3 etaje și 64 de celule, reamenajate ca
atare. Inițial, pe vremea lagărului existent între 1944-1952, acestea erau de
tip baracă, foarte mari, cu zeci de deținuți într-o încăpere. Ulterior ele au
fost transformate în celule de diferite dimensiuni de la 2 la 8 paturi.
Închisoarea are două secții, una cu sistem închis și una cu sistem semiînchis,
dar separarea între cele două nu se prea face, deținutele putând să circule liber
dintr-o secție în cealaltă.
2.2. Date și cifre despre deținute
Închisoarea nu este suprapopulată, Departamentul
Instituțiilor Penitenciare[4]
anunțându-ne că în momentul unei inspecții efectuate la data de 29.04. 2014 în
penitenciar erau încarcerate un număr de 286 de condamnate. Comunicatul
menționează că, dintre acestea, șapte sunt
minore, tot șapte suferă de HIV/SIDA, una este oarba de 10 ani,
însă condamnată pentru trafic de ființe umane. Deaceea, cel puțin
teoretic, necesarul de spațiu rezervat pentru deținute, este, în general,
respectat, existând însă și unele inadvertențe. Cităm acelorași surse oficiale:
,,Deși aparent nu există problema
supraaglomerării, dat fiind că suprafața locativă din penitenciar permite
respectarea prevederii art. 225 Cod de executare ce garantează condamnaților o
normă de 4 m2 de spațiu locativ, totuși această prevedere nu este respectată.
Astfel, șeful Penitenciarului a menționat că unele condamnate beneficiază de un
spațiu locativ de peste 6 m2 iar altora le revine un spațiu de sub 3 m2”.
Cele șapte minore încarcerate au un spațiu locativ într-o secție specială
pentru minore, iar programul lor
educativ este unul distinct, adecvat vârstei lor. Deținutele de aici au fost
închise pentru tot felul de fapte, având de executat perioade diferite de
detenție, de la 6 luni până la 25 de ani. În jur de 16 femei își
vor ispăși pedeapsa în închisoarea de la Rusca timp de un sfert
de secol. De pe site-ul Direcției
Generale a Penitenciarelor aflăm că ,,În Penitenciarul de la Rusca 30%
dintre femei sunt închise pentru omor, iar 40 la sută pentru furt. Vârsta
condamnatelor este tot mai tânără. Unele dintre femeile din închisoare au posibilitatea
să muncească. Printre deținute, cele care sunt angajate se consideră
mai privilegiate, pentru că, pe lângă faptul că sunt remunerate,
li se mai reduce și din termenul de detenție. În plus,
au parte de același program și condiții de muncă ca și lucrătorii
altor întreprinderi din Republica Moldova.”
Tot pe acest site găsim și alte informații cu privire la
natura și programul condamnatelor „Din numărul total de condamnate,
49 se aflau la regim inițial, 21 sunt antrenate pentru deservirea Penitenciarului,
40 lucrează în cîmpul muncii la întreprinderea de stat «Rusca», 45 în munci
agricole în bază de contract în afara Penitenciarului și 9 condamnate sunt
declarate ca violatoare frauduloase a regimului de detenție”. Bineînțeles că
între drepturile deținutelor se numără și drepturil de vizită. Aceste vizite se
pot efectua doar în timpul orelor de vizită și bineînțeles că doar cine are
dreptul la vizită, conform programărilor. Orele
de primire sunt: Luni 14:00 –17:00 si Vineri 09:00
–12:00.
2.3. Condițiile din Penitenciar
Direcția generală a penitenciarelor din Republica
Moldova, ține sub supravaghere situația referitoare la condițiile din toate
închisorile aflate în subordinea sa. Periodic trimite echipe de control în
fiecare penitenciar, făcând apoi publice rapoartele acestora referitoare la
cele întâlnite. Monitorii care s-au deplasat la Penitenciarul de femei de la
Rusca, în mai 2013, cataloghează închisoarea de femei drept una care poate fi
dată drept model în întreaga țară, prezentând parametrii adecvați la
majoritatea capitolelor verificate.
În
ceea ce privește condițiile referitoare la celule, atât curățenia acestora, cât
și igiena corporală a deținutelor, raportorii semnalează o normalitate
binevenită, aici respectându-se standardele ce se impun. Concluziile lor sunt
edificatoare în acest sens:[5] Referitor la menținerea igienei personale s-a stabilit că deținutele se
băiesc o dată pe săptămînă, în fiecare zi având posibilitatea de a se băi doar
deținutele care sunt antrenate în activități de muncă. Avocatul parlamentar
este de opinia acordării posibilității de a face baie, cel puțin în perioada
caldă a anului în fiecare zi.
Inspectând
blocul alimentar și tot ce ține de acesta, s-au constatat, în general, condiții
conform cerințelor, cu unele deficiențe în ceea ce privește pereții și tavanul,
pline de igrasie. S-a analizat situația din domeniul asistenței sanitare, care
este una inadecvată, chiar critică pe alocuri. Unitatea medicală este plasată
în încăpere separată, etajul 2, blocul alimentar pe teritoriul penitenciarului.
Ea constă din cabinetele de primire ale medicilor: cabinetul terapeutic,
cabinetul ginecologic, cabinetul stomatologic (utilajele fiind foarte
învechite), sală de proceduri, saloane pentru tratament staţionar – 2, 8 paturi,
izolatorul şi secţia pentru mame şi copii. Starea sanitaro-igienică fiind
satisfăcătoare.
În
ceea ce privește acordarea asistenței medicale condamnatelor situația în
domeniul respectiv este critică și necesită întreprinderea de măsuri urgente de
redresare. Astfel, conform statelor de
personal și conform garanțiilor instituite de art. 36 din Constituția
Republicii Moldova[6], în penitenciar sunt angajați șef
al serviciului medical, 1 medic terapeut, 2 asistente medicale, 1 felcer,
medic stomatolog, medic ginecolog, medic
narcolog / psihiatru - toate aceste 3 funcții
prin cumul pe ½ de normă.
Totodată,
la momentul vizitei pe teritoriul
penitenciarului nu era prezent nici un lucrător medical. Acest fapt,
conform părerii avocatului parlamentar
în mod vădit restricționează dreptul la ocrotirea sănătății – garantat de art. 36 din Constituția Republicii Moldova și de Art. 230
din Codul de executare.[7] Lipsa pe parcursul întregii zile a cadrelor
medicale în penitenciar denotă un management organizațional defectuos. De
asemenea, situația în care în penitenciar
activează doar un singur terapeut restricționează dreptul la ocrotire a
sănătății condamnatelor.
Parcurgând
informațiile oficiale furnizate de către forumurile competente, putem
concluziona că penitenciarul de femei de la Rusca încearcă să se apropie de
parametrii europeni a acestor instituții, într-o oarecare măsură reușind acest
lucru.
CAPITOLUL III. Somnul națiunii
zămislește monștri
3.1. Mediul social de proveniență al deținutelor
Există o corelație strânsă între mediul social din care
provin toate aceste delicvente și faptele pe care le-au comis, infracțiunile
care le-au adus dincolo de gratii. Majoritatea lor sunt exponentele unor
familii decăzute, cu o educație precară, cu grave probleme familiale. Evident
că există și excepții, dar acestea nu fac decât să confirme regula. În primul
rând, toate deținutele provin din societatea noastră civilă, sunt rezultatul
acesteia.
Vina esențială o poartă societatea în sine, a cărei
preocupare față de semenii săi lasă de dorit. Mulți cetățeni de-ai noștri sunt
lăsați în voia soartei, sunt văduviți de un minim necesar de educație și
pregătire școlară. Familiile mai puțin instruite și precare din punct de vedere
material, nu-și găsesc sprijinul necesar de la autorități, copiii acestor
familii crescând în condiții vitrege, lipsurile materiale și deficiențele
educaționale ale părinților lăsându-i pe copii în voia sorții. O mână de ajutor
ar fi trebuit să primească din partea unor autorități pasive. Dar acest ajutor
nematerializându-se, înflorește pe zi ce trece delicvența juvenilă, formându-se
astfel, cu trecerea anilor, o adevărată categorie a infractorilor. Aceștia sunt
produsul unei societăți adormite în ceea ce privește grija față de semeni. Parafrazând
celebrul dicton de Francesco Goya Somnul
rațiunii naște monștri și referindu-ne la somnul națiunii, adică a societății, deloc interesată de toți
componenții săi, putem spune că somnul acesteia,
adică nepăsarea zămislește monștri infracționali.
Dar când pomenim de culpabilitatea societății, nu ne referim doar la autorități, vina o
purtăm noi toți, fiecare cetățean, cei care trec nepăsători pe stradă, fără a
întinde o mână de ajutor semenilor noștri aflați în impas psihic și care ar
accepta un punct de sprijin. Ne mărginim
să dăm verdicte, să lipim etichete cu inscripționarea „infractori” și să le
lipim pe fruntea celor care au greșit. Fiecare om care a comis o faptă
reprobabilă, mai mult sau mai puțin gravă, va trebui să plătească pentru
aceasta, dar apoi după ce și-a ispășit pedeapsa, după ce a urmat un program de
reeducare, fiecare are dreptul la reabilitare. Cea mai mare greșeală pe care o
comitem noi, cetățenii care ne considerăm ireproșabili, este că-i privim cu
reticență pe acești foști pușcăriași, nu facem nici cel mai mic efort pentru a
le acorda o nouă șansă, din contra, ne ferim de ei și îi respingem. Dar aceștia
sunt semenii noștri. Au fost la fel ca noi, dar o soartă protivnică și unele
vicisitudini ale vieții i-au adus în situaţii ingrate. Evident că este și vina
lor, dar această vină trebuie împărțită deopotrivă între ei și mediul din care
provin. Și, când spun mediu, mă gândesc și la celula elementară a societății,
adică familia, dar și la societatea în sine. Nici cei din cadrul familial din
care provin infractorii, dar nici societatea n-au fost în stare să le asigure o
educație corespunzătoare.
3.2. Condițiile socio-economice care duc la
infracțiuni
Cauza principală a delicvențelor oamenilor simpli, deci
nu a marilor mafioți, este sărăcia. Sărăcia familiei lor dar și sărăcia lumii
care-i înconjoară. O țară săracă este aceea care conține tot mai mulți oameni
săraci, familii sărace. Situația economică din Republica Moldova, considerată a
fi cea mai săracă țară e Europei, a generat sărăcia lucie a majoritatăţii
familiilor moldovene. Situația geopolitică și istorică au fost stavile
importante în calea dezvoltării ținutului dintre Nistru și Prut. Pare un
paradox ca o țară cu numeroase bogății naturale, cu oameni harnici să ajungă
într-o situație economică de cel mai jos nivel. Asta s-a datorat faptului că
toți vandalii care ne-au călcat plaiurile au venit ca și contropitori
subjugându-ne și supunându-ne unui nestăvilit proces de acaparare a tot ce era
valoros la noi. Am ajuns astăzi un popor sărac, unde majoritatea abia își duce
traiul de pe o zi pe alta. Și parcă aceasta nefiind de ajuns, astăzi, când
Republica Moldova încearcă să se reașeze pe noi făgașuri, s-a născut din nimic
o nouă clasă socială, adevărate căpușe, care își umflă avuțiile pe spinarea
poporului, cu sprijinul și complicitatea unui segment din clasa politică. Asta
n-a putut duce decât la accentuarea sărăcirii păturii largi ale poporului.
Potrivit lui Petre Burloiu, principala cauză a
apariţiei atitudinilor antisociale o constituie influenţa mediului social şi
proceselor psihice la nivelul conştiinţei individului. Luarea hotărârii
infracţionale este rezultatul proceselor psihice care au loc pe planul
conştiinţei. Un rol important îl au şi împrejurările concrete de viaţă ale
individului. În acest context actul infracţional nu trebuie examinat ca o simplă
reacţie la factorii externi, deoarece situaţia concretă de viaţă dă naştere
prin ea însăşi la un act de voinţă, ci numai când se corelează cu
personalitatea unui individ, când trece prin interesele, obiceiurile,
mentalităţile, particularităţile psihice ale individualităţii sale. Deci,
pentru a găsi cauzele şi condiţiile care
favorizează delincvenţa trebuie să pornim de la analiza structurii
interne ale individului şi a factorilor externi, care pot fi cauze ale acestui
fenomen negativ sau condiţii care influenţează şi alimentează manifestările de
acest gen.[8]
Având în fața ochilor un astfel de tablou social, nu mai
avem de ce să ne mirăm de ce s-a dezvoltat cu asemenea amploare categoria
socială a infractorilor. Din astfel de familii sărace, apar mai frecvent
persoanele certate cu legea. Sărăcia familială perpetuă a făcut de-a lungul
generațiilor ca nivelul cultural și educațional să rămână la parametrii
scăzuți, din tată în fiu, din mamă în fiică. Să le privim pe deținutele de la
Penitenciarul de femei pe care tocmai le-am vizitat. Un procent ridicat al
acestora provine din pătura de jos a societății. Cu părinți prea puțin școliți,
aproape analfabeți, deloc instruiți, a căror unic ideal în viață îl reprezintă
bucata de pâine și oala cu mâncare pe care s-o poată pune pe masă pentru toți
membrii familiei. Bineînțeles că nu întotdeauna acest lucru era posibil. La
unii se întâmpla chiar arareori ca foamea să nu reprezinte un adevărat chin. În
atari condiții, în aceste familii, de generații, școala reprezenta un lux, iar
cărțile niște obiecte inutile. Cu asemenea părinți neinstruiți, este lesne de
înțeles că și copiii vor fi făuriți pe același calapod, școlarizarea și nivelul
educațional vor fi la fel de inexistente. S-au făcut numeroase studii în acest
sens și la Penitenciarul de femei de la Rusca. S-a constatat că absenteismul
școlar este în floare în rândul deținutelor. Întâlnim aici tinere și mai puțin
tinere cu doar câteva clase primare sau cu niciun an de studiu, multe dintre
acestea necunoscând nici chiar limba de stat. În comunicatul de la Codul
de procedură penală al Republicii Moldova se specifică: ,,În acest caz se cere
implementarea unor programe de studiere de către deţinute a limbii de stat.”[9]
Și pentru că aproape întotdeauna sărăcia merge mână în
mână cu promiscuitatea, multe dintre întreprinderile și evenimentele din aceste
familii sunt dincolo de limita legalității. Dacă părinții comit fărădelegi,
acestea reprezintă o pildă pentru copii, care implicit o pornesc pe același
drum, din reflex. O tânără de 16 ani povestea raportorilor care au fost în
control în anul 2013 un fapt care poate fi catalogat în esența lui dramatic.
„Mama a stat aici pentru omor. A
omorât-o pe vecina noastră cu melesteul, pentru că a găsit-o cu tata în pat”.[10]
Metodele educative aplicate în aceste familii sunt aproape de fiecare dată
neortodoxe, corecțiile corporale fiind mai întotdeauna argumentul suprem cu
care părinții își impun punctul de vedere. Cu astfel de metode nu se realizează
decât terorizarea copiilor care ar prefera oricare altă locație decât cea din
sânul familiei. Aceeași minoră mărturisea: „Nu vreau să-mi văd părinţii, pentru
că mă bat şi pe mine şi pe fraţii mai mici.”
Da, bătaia este nelipsită în aceste familii. Violența,
atât cea verbală, cât și cea fizică, este omniprezentă în relațiile interumane
în familiile de la periferia societății, unde limbajul folosit nu poate fi
întâlnit în dicționare.
Sub aceste auspicii se maturizează progeniturile unor
astfel de indivizi, care își încep activitatea infracțională încă de minori, de
la vârste fragede. În acest mediu, hoțiile reprezintă principala sursă de
existență. Hoțiile, înșelătoriile, prostituția, infracțiunile cu violență. Nu
este de mirare că astfel de familii sunt principalii furnizori ai instituțiilor
de corecție pentru delicvenții minori.
Dacă e să cităm din Gabriel Liiceanu, disfuncţiile
sistemului familial, constituie cauza principală a comportamentului deviant la
copii. Reconstituirea unei familii din văduvi sau divorţaţi, cu copii rezultaţi
din famili anterioare poate exercita o influenţă negativă asupra
copilului. Un copil crescut într-un asemenea mediu va fi cu uşurinţă
expus influenţelor nocive antisociale ale mediului şi va trece uşor la săvârşirea
de delicte.[11]
Copiii de borfași sunt la rândul lor borfași de la
vârstele cele mai fragede, dând de lucru organelor de ordine, celor
judecătorești, iar în final caselor de corecție. Devin adolescenți cu vechi
state de servicii în cariera infracțională, iar la majorat adevărați
,,profesioniști” în materie.
Unii autori consideră că există o strânsă
relaţie între vârstă şi comiterea unor fapte antisociale. Asfel, s-a constatat
că cel mai mare număr de infracţiuni este săvârşit de adolescenţi şi tineri pentru
că această vârstă presupune mai multă forţă fizică şi temeritate sau chiar
nesăbuinţă. [12]
În astfel de situații, unde este statul moldovean, ce
face el, cum își îndeplinește rolul de protector al societății și al familiei?
Neluând măsuri eficiente pentru eradicarea abandonului școlar, neoferind
protecție socială susținută pentru familiile sărace, neajutându-i pe părinții
și copiii aflați în situații dificile, guvernanții noștri își punctează
complicitatea la escaladarea infracționalității în rândurile familiilor sărace
și aproape deloc instruite și educate.
Evident că printre deținuți, în general, iar în
particular și printre deținutele de la Penitenciarul de femei nr. 7- Rusca,
întâlnim cazuri cu personaje provenind din alte pături sociale, chiar din
înalta societate. Se subînțelege că unii dintre îmbogățiții zilei au realizat
acest lucru și pe căi oculte. Este foarte greu să devii milionar peste noapte
doar pe căi cinstite. Mai cad în plasă și astfel de personaje, dar acestea,
datorită condiției lor sociale sau politice, sunt mai greu de dovedit.
Infracțiunile economice sunt apanajul oamenilor de afaceri care nu fac parte în
niciun caz din pătura sărmană a societății și nu toți dintre ei reprezintă „negustori
cinstiți”. În aceste cazuri, lăcomia, dorința de înavuțire sub orice formă,
lipsa de scrupule, sunt furnizoare de pensionari pentru închisorile țării,
inclusiv pentru Penitenciarul de femei de la Rusca. Dar, cum am spus și în alte
rânduri, aceste excepții nu fac decât să întărească regula că majoritatea
încarceraților, inclusiv a femeilor de la penitenciarul rezervat lor, provin
din familii dezorganizate, cu carențe educaționale, sărace, deținutele fiind,
în general, prea puțin școlarizate sau chiar deloc.
Vina decăderii lor o poartă ele însele, familiile din
care fac parte, tot ceea ce înseamnă autorități și guvernanți, dar și
societatea civilă, noi toți, cei din preajma lor, care nu le întindem o mână de
ajutor atunci când au nevoie, preferând să le evităm ori de câte ori situația
ar impune o apropiere.
Cu gândul la studiile sociologice cu privire la păturile sociale din
care proveneau deținutele de la Penitenciarul de femei de la Rusca, m-am
îndreptat din nou spre pușcărie pentru o nouă zi de contacte cu aceasta și cu
locatarele ei. De data aceasta am pășit cu mai mult curaj și mai hotărâtă pe
coridor. Pașii mei răsunau sacadat pe cimentul bătut de alte mii și mii de pași
de-a lungul anilor. Ziua de astăzi mi-a adus ocazia unui dialog cu Stela
Andoni. Era pregătită și-am citit pe chipul ei că și-ar fi dorit un astfel de
dialog de multă vreme. După degetele ușor îngălbenite, mi-am dat seama că
fumează și aceasta și i-am întins două pachete de țigări cu care voiam să-i
câștig bunăvoința. Nu eram convinsă că era regulamentar ceea ce făceam, dar nu
m-a avertizat nimeni să nu fac acest lucru. Iar ceea ce nu este interzis,
înseamnă că e permis. Am început să învăț și eu prima dintre legile nescrise
ale penitenciarelor.
3.3.
Născută în promiscuitate, ajunsă la închisoare
Stela era o tânără brunetă, de-a dreptul oacheșă. Părea
țigancă. Aș fi vrut s-o întreb în acest sens, dar nu voiam să folosesc termeni
peiorativi, ca să nu se simtă jignită, iar apoi să se închidă în propria ei
carapace. Câștigând-o de partea mea, dialogul nostru a început sub cele mai
bune auspicii.
— Ești frumoasă, Stela!
Tânăra râse încurcată, dar se vedea că remarca mea îi
făcea plăcere.
— De unde ești?
— Din Soroca.
— Și pentru ce ești închisă, Stela?
— Am luat.
— Cum ai luat, ce ai luat?
Stela părea foarte încurcată.
— Lucruri.
— Aaa, ai furat!
Tânăra din fața mea dădu din cap a aprobare. Atenuând
gravitatea faptei, prin folosirea unui eufemism, avea impresia că se eschivează
de la recunoașterea comiterii unei infracțiuni. Aș fi vrut s-o las să vorbească
singură, să povestească liber despre ea, dar eram convinsă că va ieși o
istorisire incoerentă, așa încât am continuat să-i pun întrebări.
— Și de unde furai?
— Păi, de unde era.
— Înseamnă că de peste tot.
Nu mi-a mai răspuns.
— Câți ani ai, Stela?
— 33.
— Ești măritată?
— Am fost. De patru ori. M-a lăsat și ăsta, ultimul.
— Copii ai?
— Da. Șase.
— Cu toți patru?
— Nu. Numai cu 3 dintre ei. Și cu alții 2.
Hm. Șase copii cu cinci bărbați. O adevărată performanță
negativă. Mă gândeam dacă femeia aceasta a refuzat vreodată vreun bărbat, sau
dacă a trecut pe lângă vreo unul fără să alunece sub el.
— Și unde-s copiii? Ai grijă de vreo unul?
— De doi are grijă mama.
— Și ceilalți patru unde-s?
Privește în pământ fără să-mi răspundă. Este vădit
încurcată, se mută de pe un picior pe celălalt și își frământă mâinile.Fără
să-și ridice privirile din pământ, îmi răspunde.
— I-am
dat.
— Cum adică i-ai dat?
— Așa.
— Cum așa? Nu înțeleg. I-ai
vândut?
— Nu eu. Tata i-a vândut. Pe doi. Pe ceilalți
i-a luat statul. Acum sunt la casa de copii.
Eram de-a dreptul indignată.
Auzisem despre asemenea practici, dar mă confruntam pentru prima dată cu un caz
concret. Era prima mamă care și-a vândut copiii pe care o vedeam în carne și
oase. Mărturisesc că mi-aș fi închipuit să fie încarnarea unui monstru, dar
spre surprinderea mea, era o fată obișnuită, chiar simpatică. Ce suflet pot
avea asemenea ființe? Pentru a nu estompa în totalitate unda de simpatie și
înțelegere pe care am avut-o de la bun început, încercam să-i găsesc scuze
Stelei. Da, ce-ar fi putut face ea în fața voinței tatălui său? Un bunic și-a
vândut propriul nepot. Doi la număr. Dar asta este o monstruozitate. Un păcat
pe care Dumnezeu nu l-ar ierta sub nicio formă.
— Și câți ani aveai tu atunci,
Stela? I-a vândut deodată?
— Erau primii mei doi copii. Un băiat și-o
fată. Băiatul nu știu cu cine l-am avut, iar fata cu primul meu bărbat. Când am
născut-o aveam 17 ani. Soțul a zis că nu seamănă cu el, că am făcut-o cine știe
cu cine, ca și pe băiat. Și m-a lăsat. Tata m-a bătut de m-a învenițit toată,
apoi au venit niște țigani căldărari, i-au dat tatei ceva bani și au luat
copiii. Peste o săptămână l-a ridicat miliția. M-au dus și pe mine și m-au tot
întrebat, dar mie mi-au dat drumul. Tata a stat închis 7 ani, dar el mai tot
timpul era închis, și acuma e la închisoarea din Bălți.
Stela își șterse lacrimile apoi continuă.
— Am crescut mai tot timpul cu
mama și cu frații mei. A fost și ea închisă de vreo 3 ori, dar nu stătea mult.
Ea ne-a învățat „meserie”.
— Ce meserie?
— Păi, cum se fură din
buzunare, din curți, din cotețe. Și haine spălate de pe frânghie la uscat. Mama
cunoștea tot. Ne-a învățat bine, nu prea ne-au prins. Iar când ne prindeau, nu
întotdeauna ne-au făcut dosar. Ne mai băteau și ne dădeau drumul.
— La școală ai fost?
— Câteva săptămâni, apoi am
fugit.
— Înseamnă că nu știi a scrie
și citi.
— Nu. De la noi din familie
doar tata știe să citească puțin.
— Dar câți frați sunteți?
— Patru.
— Toți majori?
— Cum majori?
— Păi, mari. De peste 18-20 de
ani.
— Da.
— Și toți au făcut pușcărie?
— Toți, că ne mai prindea și pe
noi câteodată.
— Toți pentru furt?
— Da, dar fratele meu a fost o
dată închis și pentru scandal. S-a îmbătat, a răsturnat mesele și a spart
geamurile de la bufet.
— Tu de câte ori ai fost
închisă?
— De 3 ori.
O femeie-gardian ne-a
întrerupt conversația. Venise s-o ia pe Stela la program. Adevărul este că noi
ne întinserăm prea mult cu vorba și am depășit timpul alocat acestui dialog.
Cazul social al Stelei Andoni era unul tipic de exponentă a unei familii aflată
în gradul cel mai de jos al societății, unde se perpetuează din generație în generație
infracționalitatea pe un fond de lipsă totală de educație și cultură, unde
analfabetismul este la el acasă. Astfel de familii uitate de soartă și de către
autorități sunt cu sutele, poate cu miile la noi în Republică, nu se îngrijește
nimeni de ei, nu încearcă nimeni să-i recupereze și să-i redea societății,
singurele programe de educare le realizează fiecare în parte, în perioadele de
detenție la care sunt supuși.
Dar în Penitenciarul nr.7 de la Rusca, nu sunt doar reprezentante ale
drojdiei societății, întâlnim și foste
doamne din așa zisa lume bună, femei școlite, unele cu poziții sociale de prim
rang. Din același studiu al Organizației
pentru Drepturile omului am aflat că: ,,Aproape
fiecare a zecea deţinută are studii superioare, iar unele au absolvit chiar şi
două facultăţi. Dintre acestea, cele mai multe sunt condamnate pentru
infracţiuni economice.’’[13]
3.4. O deținută cu studii superioare
În peregrinările mele la închisoare, cu ocazia interviurilor luate, am
reușit să cunosc și o astfel de femeie, care înainte de încarcerare se
numărase printre potentații zilei. Se numea Larisa Burlacu, era din Strășeni,
în apropiere de Chișinău, soția unui cunoscut om de afaceri din localitate,
care avea câteva firme în Chișinău, cu o activitate în domeniul imobiliar.
Evaziunea fiscală, neplata tuturor taxelor și impozitelor către stat, i-a adus
pe soții Burlacu după gratii. Capul familiei și al afacerilor, este depus la
Penitenciarul din Chișinău, iar doamna a ajuns încarcerată aici la Rusca.
De cum am pășit în celula în care își ducea veacul, am remarcat că era una
mai deosebită de celelalte. Așa am făcut cunoștință cu celulele cu doar două
paturi. Deținutele de aici beneficiau de mai mult spațiu, aveau și un covoraș
pe jos, așternuturile păreau mai deosebite, de un alb imaculat, iar în aer
plutea un iz de produse cosmetice.
Doamna Burlacu era o femeie de vârsta a doua, încă frumoasă și bineînțeles
îngrijită. Spre surprinderea mea, s-a dovedit amabilă și prietenoasă. A început
să-mi povestească crâmpeie din viața ei.
— Am fost
singură la părinți. Tata a fost inginer-agronom, iar mama profesoară. În
copilăria mea doar noi și încă două familii aveau mașină în Strășeni. Vă dați
seama că nu îmi lipsea nimic. Am terminat facultatea de Științe Economice, unde
l-am cunoscut pe viitorul meu soț. Ne-am căsătorit la doi ani după absolvire,
după ce ne-am făcut un rost în viață și cu ajutorul părinților. N-am avut
copii, aceasta fiind marea durere a vieții noastre de familie. Ne-a mers bine
și pe vremea URSS, dar după 1990, am realizat un adevărat boom
economico-financiar. Toată viața mi-am petrecut-o în Strășeni unde s-a mutat și
soțul meu. Am fost primii din localitate care ne-am înființat o societate
comercială. Domeniul de activitate al firmei noastre era imobiliarele. Cumpăram
și vindeam apartamente, case, terenuri.
— Era un domeniu de activitate rentabil?
— Oho, mai ales în primii ani.
— Cu ce mergeau vânzările mai bine?
— Categoric cu terenurile. Cumpăram o suprafață, o țineam
un an-doi până când îi creștea considerabil prețul, o parcelam, apoi o vindeam
pentru construcții. Câștigul era colosal. După ce am reușit să adunăm un
capital substanțial, pentru a ridica valoarea parcelelor, îmi produceam și
utilități, drumuri de acces asfaltate, curent, apă, canalizare. Apoi am început
să construim noi și vindeam terenul împreună cu casa.
— Înseamnă că făceați afaceri pe picior mare.
Eram de-a dreptul surprinsă. Doamna aceasta vorbea despre
construcții și vânzări de case ca și cum mi-ar vorbi un fermier despre vânzarea
de viței. Se pare că pe unii destinul îi privilegiază, rezervându-le de la
început o existență plină de beneficii. Câtă deosebire între familia din care a
provenit tânăra Stela și huzurul în care s-a născut doamna din fața mea.
Pornite fiecare cu steaua sa în frunte, această femeie de succes, Larisa
Burlacu și-a continuat ascensiunea la care nu poate visa orice moldovean de
rând.
— Totuși, cum ați ajuns aici?
— Culmea stupizeniei! Noi, care am făcut afaceri de
milioane cu terenuri și case, mai mult sau mai puțin la vedere, am căzut
lamentabil cu un amărât de apartament dintr-un bloc. N-am declarat prețul real
de vânzare, nu l-am trecut în actele contabile și bineînțeles că n-am plătit
nici impozitul pe profit. A venit un control banal, sau poate că am fost
turnați, ne-au prins și am ajuns atât eu cât și soțul meu la pușcărie.
Cazul doamnei Larisa nu era unul spectaculos, chiar banal în categoria
socială a oamenilor de afaceri. Nu l-aș fi pomenit dacă n-aș fi vrut să scot în
evidență contrastul dintre condițiile sociale ale Stelei și ale Larisei. Da,
există la Penitenciarul de femei și alte Larise, dar majoritatea covârșitoare
le formează cele din categoria Stelei Andoni. Larisa Burlacu părea o doamnă și
în pușcărie. Își păstrase distincția, se vedea de la distanță că provine
dintr-o familie educată, că ea la rândul ei își întemeiase o familie la fel de
cizelată și că bunăstarea nu i-a lipsit niciodată, nici în copilărie, nici
acum. Și fapta penală comisă de către ea părea mai elevată vizavi de borfașăriile
ordinare ale Stelei. Dar dacă Stelei pașii spre închisoare i-au fost conduși de
către lipsa de educație, analfabetism, sărăcie, promiscuitate, lipsuri,
privațiuni, ea nedorind decât să supraviețuiască într-o lume care parcă n-o mai
voia, doamnei Larisa nu-i lipsea nimic din toate acestea. Pe ea au aruncat-o
după gratii lăcomia, hapsânitatea, dorința ca la mult să aibă și mai mult. Era
conștientă de ceea ce face, toate faptele le-a comis cu premeditate, a înșelat
și s-a eschivat de la plata datoriilor către bugetul de stat, folosindu-se de
metode bine puse la punct.
După cum am semnalat, marea majoritate a deținutelor sunt cele de teapa
Stelei Andoni. Dar cazul Larisei Burlacu și ale altora de aceeași categorie
socială, prin numărul lor redus, vin să confirme regula conform căreia sărăcia
și lipsa de educație din cadrul familiei reprezintă parametrii cei mai propice
pentru a te propulsa într-o închisoare. Și majoritatea deținutelor de la
Penitenciarul de femei nr. 7-Rusca provin din aceste familii, fac parte din
această categorie socială.
CAPITOLUL IV. De ți-ar spune poarta
ta
4.1. Poarta ce desparte două lumi
Chiar dacă lumea închisorilor face parte din universul nostru pământean, am
putea spune că avem de-a face cu două lumi absolut paralele care nu se
întâlnesc niciodată. Chiar dacă traiectoriile oamenilor liberi se mai
intersectează uneori cu cele ale condamnaților, poate când aceștia din urmă
sunt duși la lucru, la medic sau la tribunal, contactele noastre cu acestea
sunt ca și inexistente. Lumea lor, cea de dincolo de gratii se poate asemui cu
un falanster. Aceasta, ca o citadelă de sinestătătoare, amplasată în mijlocul
unei comunități, dar este total izolată de ea. Zidurile groase și înalte o
separă total de noi, cei de afară. Dincolo de porțile ferecate, comunitatea
penitenciară își desfășoară activitatea după regulile ei, rupți de tot ce-i
înconjoară dincolo, izolați și nebăgați în seamă. Dar bineînțeles că și
locatarii penitenciarelor provin tot din societatea civilă existentă, tot din mediul
nostru comun. Un eveniment nefericit, o faptă reprobabilă și, mai rar, o eroare
judiciară le poate facilita trecerea dintr-o lume în cealaltă, din libertate la
viața de după zăbrele.
Între noi, cei de afară, se află o poartă care ne separă. Trecerea dintr-o
parte în alta, dintr-o lume în cealaltă, se face pe această poartă. Această
trecere schimbă destine, influențează mersul ulterior al vieții celor care fac
acest pas. Unii și-au făcut din deplasarea de la stânga la dreapta o adevărată
migrație. Alternând cu regularitate șederea lor din înăuntru sau de dinafară.
Întâlnim și condamnați tributari ai unei greșeli pasagere, nevoiți să plătească
pentru ea, aflați într-un episod trecator al vieții lor și care nu se vor mai
întoarce niciodată. Dar găsim și mulți așa-ziși recidiviști, care și-au făcut
din schimbarea libertății cu închisoarea și invers un mod de viață. Dar și
pentru aceștia, ca și pentru cei care au fost închiși o singură dată, există un
moment în care au trecut întâia oară porțile unei închisori. Dincolo de ziduri
îi aștepta necunoscutul, dar un necunoscut cu previziuni sumbre.
4.2 Primul impact
cu închisoarea
Impactul psihologic la trecerea dincolo a porții, avea să fie pentru
majoritatea un adevărat șoc. Masiva poartă se deschide larg, iar mașina cu
deținuți pătrunde înăuntru. Unii sunt la această trecere pentru întâia oară.
Ce-o fi atunci în sufletul lor? Peste câți se dărâmă în acele momente cerul?
Câtora le este inima strânsă ca un puric? Câți au ochii înecați în lacrimi?
Această shimbare în viața fiecăruia dintre ei, este fără îndoială una majoră.
Este trecerea de la un mod de trai la un altul cu totul diferit. Existența
noastră umană se desfășoară în comunități, iar diversitatea activităților
noastre formează farmecul vieții. Alături de viață, libertatea este bunul cel
mai de preț. Să fii stăpân pe ființa ta, pe libertatea ta, pe activitatea ta,
este cel mai firesc lucru cu putință. Această libertate o percepi ca pe ceva
natural, iar ea își face efectele de la sine. Pentru cel care n-a fost privat
de liberatate niciodată, pare de-a dreptul de neînțeles că poate exista și un
alt mod de viață. Rar, sau niciodată suntem preocupați de ce se întâmplă
dincolo de gratiile unei închisori. Dar cine a greșit trebuie să plătească. Iar
locul de detenție este lumea în care acesta își va petrece o parte a vieții
lui.
În funcție de construcțiile psihologice diferite, fiecare deținut și
deținută percepe în modul său personal primul impact cu închisoarea cât și
modul în care va accepta perioada de detenție. Cu ocazia rapoartelor întocmite
de către Comisia Pentru Drepturile
Omului, în urma anchetelor efectuate la Penitenciare s-a constatat că: „Unele femei, analizand toate evenimentele și acțiunile, se
regăsesc pe sine și încep să privească lumea cu alți ochi, trăiesc cu multe
speranțe. Altele, în funcție de condiția psihică, nu pot suporta mediul
restrâns și cad în depresie, după care este foarte greu s-o readuci într-o
stare moral-psihologică stabilă”.[14]
Având în vedere natura ființei umane, asemenea schimbări bruște în modul
esențial de viață al unora, se pot produce adeseori șocuri psihice. Urmărindu-i
pe cei aflați în asemenea cazuri, observăm că majoritatea subiecților par a nu
realiza ce li se întâmplă, aceasta deoarece șocul produs le-a paralizat pur și
simplu, percepția. Se trezesc în prima dimineață buimăciți, cu impresia că
retrăiesc un vis urât, un coșmar. Aproape fiecare așteaptă să se trezească
dintr-un somn adânc și zbuciumat, în sufletul fiecăruia existând o fărâmă de
speranță că de undeva din cer va cădea peste dânșii un miracol, că o voce
nevăzută le va șopti la ureche că a fost o greșeală, că au fost iertați,
grațiați și că vor putea merge acasă.
Majoritatea deținutelor de la Penitenciarul de femei nr.
7-Rusca sunt și mame. După cum am specificat, analizăm acum reacțiile celor
aflate la prima condamnare, în primele zile de detenție. Nu luăm în calcul ce
gândesc pușcăriașele versate cu mai multe condamnări, aflate după ani grei de
detenție. Mamele închise pentru întâia oară care-și aduc aminte cu durere de
micile suflete născute din trupul lor, lăsate acasă. În primele zile, dar și în
continuare, pe parcursul detenției, întreaga lor ființă le este năpădită de
amintirile dragi. Chipurile suave ale
copiilor le inundă gândurile, imaginile mult iubite persistă în mintea lor,
izvorând din fiecare ungher al celulei. Dintr-un punct de vedere am putea crede
că amintirile dragi le mai ușurează primele zile de închisoare, dar din alt
punct de vedere le îngreunează starea psihică. Depărtarea, dorul sfâșietor le
mistuie sufletele, le face impactul cu lumea penitenciarului mai duri, mai
violenți. Apoi încep să se obișnuiască.
Dorul de familie, de copii, de cei dragi, dorul de libertate, de viața de afară
persistă, dar, lumea penitenciarului începe să-i umple activitatea, tot ce se
întâmplă aici ajunge să fie dominant și intervine rutina. Se realizează o
integrare în viața pușcăriei, mai mult sau mai puțin reușită. Pentru deținutele
închise întâia oară, e mai greu să se adapteze, dar n-au încotro. Cu cât intri
mai ușor în atmosfera celulelor, cu atâta e mai mult în avantajul deținutelor.
Inadaptarea, tendințele rebele îți pot face viața imposibilă.
Aici, în închisoare, printre deținute, exteriorizarea
trăirilor sufletești reprezintă o greșeală capitală. Fiecare trebuie să-și
păstreze propriile sentimente și gânduri în interior, ferecate și să dea afară
doar atât cât să-i permită comunicarea de care are nevoie. În pușcării, rar
există prietenii. Chiar și cele de care te-ai atașat cât de cât și cu care îți
petreci mai tot timpul, nu-ți sunt prietene ci doar tovarășe. În închisoare
interesul doboară prietenia adevărată. Dar cu atâta mai rau este să-ți faci
aici dușmani. Aceștia se pot răzbuna pe tine ori direct, în viața de celulă,
ori înscenându-ți câte ceva care să-ți creeze probleme în raport cu gardienii.
Atitudinea cea mai adecvată este una neutră, de interiorizare, având relații
rezonabile cu fiecare deținut sau deținută. M-am întrebat ce dimensiuni are faptul
de a ajuta sau a fi ajutată în Penitenciarul de la Rusca în relațiile dintre
deținute. Normal că prima treaptă în ceea ce înseamnă ajutor se referă la o
vorbă bună, la o încurajare. În momentele grele, dramatice, când ai mai mare
nevoie, un gând bun îți poate fi un sprijin real. Multe dintre femeile închise
aici au trecut peste impasuri grele, doar pentru că au simțit că o colegă le
este alături. A nu te simți singură în această lume închisă în care ai senzația
că ochi nevăzuți te pândesc de pretutindeni, în care simți că toată lumea îți
este potrivnică, o strângere de mână, un surâs de încurajare îți poate fi
punctul de pornire pentru înfruntările și confruntările de care vei avea parte
în continuare.
Pușcăriașele aflate în primele zile de detenție ale vieții lor,
nefamiliarizate cu viața dintre zidurile groase, întâmpină greutăți din toate
punctele de vedere. Necunoscând toate amănuntele necesare unei supraviețuiri
facile în pușcărie, se lovesc cu tot felul de greutăți la început. Pe lângă
neadaptare și impactul despărțirii recente de cei dragi, aflate la început în
închisoare ele sunt nevoite să suporte și numeroase privațiuni. Nici drepturile
legale nu le sunt aceleași ca și după o perioadă de vechime. La început nu au
dreptul la pachet, nici la bani și trebuiesc să se mulțumească cu mâncarea
primită în penitenciar. Cele care fumează, și majoritatea fumează, se descurcă
mai greu cu procuratul țigărilor, mai ales femeile care provin din familii
sărace. De aceea, pentru a fi recompensate de către colege cu câteva țigări sau
chiar cu un pachet-două, sunt dispuse să facă diferite servicii. Să spele pe
jos în locul alteia, să înlocuiască pe câte una la efectuarea plantoanelor.
Femeile mai avute și care primesc mai des pachete de acasă, împart conținutul
proviziilor din pachet cu alte deținute mai sărace, impunându-și astfel
supremația în celulă, celelalte recunoscându-le autoritatea și făcându-le
diverse servicii.
Am auzit și de cazuri dramatice. Au fost deținute care au lăsat acasă pe
cineva drag mamă, tată, soț, iar gândul că acesta o așteaptă îi dădea putere să
îndure anii grei de detenție. Dar s-a întâmplat uneori ca persoana dragă rămasă
acasă să moară în perioada încarcerării celei închise. Poate că uneori aceasta
a murit chiar de inimă rea pentru necazul pricinuit cu ocazia condamnării. În
acest caz tragedia era augmentată. Pe lângă faptul că a pierdut pe cineva
foarte drag care prin existența sa dădea curaj femeii din penitenciar, aceasta
nu numai că-i deplângea dispariția, dar interveneau și remușcările. Se simțea
vinovată că ruda sa apropiată a murit din cauza sa. În aceste cazuri
condamnatele sunt de-a dreptul distruse. Intervin depresiile, tentativele de
suicid, e drept că rareori materializate în încercări concrete și cu atât mai
rar reușite.
4.3 Evadarea și tentativele de
evadare
Alte evenimente extreme care se petrec în penitenciare
sunt tentativele de evadare și evadările în sine. Dar acestea sunt puse la cale
în general de deținuți și deținute cu vechime de după gratii, care cunosc
caracteristicile închisorilor și în primul rând a locurilor speciale de muncă
de unde evadările sunt mai frecvente. Comunicatul
oficial al direcției generale a Penitenciarelor ne informează că: [15]„În
perioada 2007-2011 evadările, tentativele de evadare şi eschivările de la
ispăşirea pedepsei cu închisoare au constituit cota de 24,26% din structura
criminalităţii penitenciare. Dintre acestea un număr de 2, 4 la sută s-au
săvârșit în interior Penitenciarului nr. 7-Rusca.” Din același comunicat aflăm că: ,,Factorul principal care determină săvârşirea evadărilor rezultă din
normele neformale ale condamnaţilor existente în instituţiile penitenciare.
În rezultatul influenţei acestora, condamnaţii sunt impuşi de multe ori
să întreprindă o serie de acţiuni
ilegale. Din aceste considerente, atât timp cât
subcultura criminală va avea o influenţă semnificativă în derularea
relaţiilor dintre condamnaţi, comiterea
infracţiunilor de evadare va fi inevitabilă. O condiţie esenţială care
favorizează săvârşirea evadărilor, atestă
autorul, este munca educativă ineficientă realizată în privinţa
condamnaţilor. Ea trebuie să fie organizată în aşa mod încât să se ia în
consideraţie caracteristicile criminologice ale infracţiunilor de evadare şi a
persoanelor care le-au săvârşit.
Lucrul
individual cu categoria de condamnaţi predispuşi să comită evadare trebuie să
poarte un caracter de prevenire bine pronunţat. Starea deplorabilă a mijloacelor tehnico-inginereşti de pază şi supraveghere
contribuie la formarea predispoziţiilor condamnaţilor de a evada, fiind una din
condiţiile de realizare a acestora. Astfel, un factor esenţial în prevenirea şi
combaterea evadărilor constituie realizarea unui sistem de măsuri
interdependente şi ştiinţific argumentate cu caracter educativ şi de
constrângere în scopul înlăturării cauzelor evadărilor şi al creării
condiţiilor care le-ar exclude. Cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor care
contribuie la săvârşirea unei astfel de infracţiuni cum este evadarea din
locurile de deţinere, va permite determinare corectă a sistemului de măsuri şi abordări
în vederea prevenirii acesteia.’’[16]
Deținuții evadați constituie un nou focar de infracționalitate. Odată
ajunși în această libertate iluzorie, hăituiți și fugăriți, lipsiți de mijloace
materiale, fără niciun fel de posibilități de subxistență pentru a supraviețui
în perioada în care se ascund, ei comit noi infracțiuni. De asemenea, pentru a
nu fi prinși, comit acte de violență asupra autorităților și persoanelor
civile, totul culminând cu luarea de ostatici. Din comunicatul mai sus menționat, aflăm următoarele: ,,Cel mai mare
pericol social îl prezintă evadările însoţite de atacurile contra
reprezentanţilor administraţiei penitenciare, de luarea lor sau a altor
persoane care îndeplinesc munci auxiliare în calitate de ostatici. În unele
situaţii, evadarea poate fi însoţită de luarea în calitate de ostatici a altor
condamnaţi.’’ [17]În
aproape toate cazurile, evadările sunt nereușite, fie că rămân la stadiul de
tentativă, fie că evadații sunt prinși după o perioadă mai scurtă sau mai
îndelungată. Urmează un nou proces și un spor de pedeapsă la cea inițială
pentru evadare sau tentativă de evadare.
Dar una dintre cele mai frecvente încălcări a normelor
din penitenciare pe care o întâlnim și la închisoarea de femei de la Rusca,
chiar dacă într-o proporție mai redusă, este violența între deținute. Cele cu o
mai mare greutate se impun în fața celorlalte, mai ales în fața noilor
condamnate, iar unde nu le este recunoscută de bună voie supremația se impun
prin forță. Rebelelor li se aplică chiar și pedepse corporale, cu complicitatea
celor din gașca liderei de grup. Este o încălcare a normelor de conduită care
nu poate fi eradicată în ciuda străduințelor gardienilor.
Trecerea din lumea liberă la viața din penitenciar
reprezintă, fără îndoială, șocul cel mai năucitor pentru întreaga perioadă de
detenție. Primele zile sunt cele mai dramatice și pentru a reuși acomodarea în
vederea unei perioade de detenție
suportabile, trebuie să treci cu orice chip peste impactul momentului când ai
pășit pe poarta închisorii
4.4. Aflată la prima condamnare
Când am văzut-o pe Vera Popovici, mi-am dat seama
imediat, chiar înainte de-a schimba vreo vorbă cu ea, că se află la prima
experiență în penitenciar și chiar în primele zile ale acesteia. Era o blondă
cu ten palid, cu ochii albaștri, plânși, cu o privire îndurerată și speriată.
După ce s-a prezentat, am întrebat-o câți ani are.
— 28,
mi-a raspuns ea.
Părea chiar mai tânără. Acest lucru îmi confirma ideea că
nu-și petrecuse aproape deloc timpul prin penitenciare, deoarece aerul de aici
nu-și lăsase amprenta pe chipul său.
— Ești condamnată pentru întâia oară, așa e?
Mi-a confirmat dând din cap.
— De cât timp ești închisă?
— De 41 de zile.
— Înseamnă că ți-e vie încă în minte viața de afară.
— Off, Doamne...
Și începu să plângă.
— Pentru ce ai fost condamnată?
— Conform
articolului 123 al Codului Penal al Republicii Moldova.
— Dar ce ai
făcut?
— Aveam o cunoștință la
Consulat și obțineam vize contra-cost. Am primit 8 ani de închisoare.
Se vedea pe chipul ei că
încă era marcată, că încă nu știa prea bine ce i s-a întâmplat și ce o
așteaptă.
— Vai de capul
meu. 8 ani înainte am de stat aici, mai bine mor.
— Cum să mori, fetițo?!
Alungă gândurile astea. Ai greșit, trebuie să plătești pentru asta, dar viața
merge înainte. Te vei obișnui și aici, iar când va veni vremea, te vei întoarce
în libertate, în sânul famili ei.
M-a privit cu ochii în
lacrimi.
— Credeți?
— Cum adică
dacă cred? E firesc ca odată și odată să te întorci de unde ai venit. Aici sunt
închise femei ca și tine, care au greșit, dar care în esență sunt tot oameni.
Îți vei face prietene, vei munci, vei participa la activități de reeducare, iar
vremea va trece.
— Vai, vai, eu
între criminale.
— Vera, dragă, orice om care
greșește, trebuie să plătească. Dacă rămâne un păcat de descoperit, acesta îi
va atârna tot restul vieții pe inimă. Căiește-te, răcorește-te sufletește și
liniștește-te. Ai tăi sunt alături de tine și te susțin moralmente.
Tânăra din fața mea mi-a
aruncat un vag zâmbet recunoscător, iar în ochii albaștri i-am zărit două
luminițe de speranțe.
— Mă
interesează, Vera, ce-ai simțit în clipa în care ai pășit pentru prima dată pe
poarta închisorii?
— M-a adus
mașina poliției. Poarta s-a deschis larg, noi am trecut dincolo, apoi totul s-a
închis în urma mea. Am coborât din mașină și am pășit pe caldarâmul din curtea
închisorii. Tălpile mă ardeau. Cimentul frigea de parcă sub dânsul ardea un foc
mistuitor. Am privit în urma mea poarta care tocmai se închisese. Îmi venea să
mă arunc orbește înainte cu capul în ea, cu putere, astfel încât să mi se facă
căpățâna țăndări. Am privit în sus să văd dacă nu deslușesc chipul lui Dumnezeu
printre nori. Așteptam să coboare de acolo, să mă ia de subsuori și să treacă
cu mine în zbor peste zidul care mă despărțea de lumea de afară. Plângeam în
hohote fără să mă pot stăpâni.
— Ce-ai lucrat
în viața civilă, Vera?
— Am fost profesoară de
limba și literatura română la un gimnaziu.
Din felul în care povestea,
se simțea în mod evident acest lucru, de aceea am și întrebat-o.
— Și nu te-ai
mulțumit cu salariul tău de profesoară de a trebuit să te cobori la
exsrocherii?
— Știți și
dumneavoastră ce mici sunt salariile în învățământ, am vrut un ban în plus,
apoi eu n-am excrocat pe nimeni. Oamenii voiau vize, eu i-am ajutat să le
obțină, iar ei mă răsplăteau cu bani.
— Eii, Stela.
Codul penal spune altceva despre fapta ta.
— Codul penal… codul penal…
codul penal… toată viața ne luăm numai după coduri și uite unde am ajuns.
Ochii îi erau iarăși plini
de lacrimi.
— Nu-ți bate capul. Vorbești
frumos, ai talent. Cu siguranță că vei scrie la revista Penitenciarului, îți va
trece timpul mai ușor și ți se va și scădea din pedeapsă.
Din privirile ei am văzut că
ar vrea să mă întrebe ce revistă, dar renunță. Întreaga ei ființă emana
resemnare, neputință, lipsă totală de voință. Părea că plutește într-un fel de
letargie din care cred că ar fi refuzat să se trezească.
— Apoi cum a
fost? Ce ai simțit când ai intrat în celulă?
— Am vrut să mă opun să
intru, dar nu aveam nici putere s-o fac. Simțeam că dincolo de ușă se afla un
magnet uriaș care mă atrăgea cu o forță nebună. Nu voiam să intru dar forța
aceea parcă mă absorbea spre dânsa. Am pășit sau am plutit? Nici nu pot să-mi
dau seama. Înăuntru mai erau câteva fete zare mă priveau curioase. Toate
tinere. Erau patru dar atunci nici nu mi-am dat seama de numărul lor. Am rămas
cu un aer tâmp în mijlocul camerei. Una dintre noile mele tovarășe m-a luat de
mână și m-a tras lângă ea pe pat. ,,Nu mai plânge.’’ — Mi-a zis ea.
Nici nu mi-am dat seama că plâng. Întreaga noapte am visat-o pe mama. Mă
dojenea, iar eu plângeam întruna. Cred că am plâns de-a binelea întreaga
noapte, deoarece dimineața perna era leoarcă de lacrimi.
S-a oprit din povestit și de
aceea am simțit nevoia de a-i da un imbold pentru a continua.
— Și dimineața
cum a fost?
— Dimineața
s-a dat deșteptarea, la ora 5. Nu știam unde mă aflu. Eram total aiurită. Când
am realizat sau am conștientizat că mă găseam într-o celulă a închisorii,
primul meu gând a fost să alerg la fereastră și să sar de la etaj, dar
fereastra avea gratii. Am întrebat de la fete dacă pot ieși afară, iar ele au
râs de mine. A venit și mâncarea de dimineață. Un ceai fără culoare și un boț de
mămăligă. Se vedeau cocoloașele de mălai în mămăligă. Nici nu m-am atins de
poșircile acelea. N-am mâncat nimic până seara și nici ziua următoare. Abia
când foamea m-a învins, iar una dintre colege primise un pachet de acasă, am
mâncat câțiva biscuiți de la aceasta, apoi m-am obișnuit.
— De cine ți-e cel mai dor
dintre cei de acasă, Vera?
Ne aflam în curtea
închisorii, iar Vera avea privirile în jos țintuind fix o piatră. Încercă să-mi
răspundă cu voce tremurată.
— Cel mai
dor... apoi îmi aruncă brusc o privire plină de ură.
— Dar ce vreți
dumneavoatră de la mine? Lăsați-mă în pace.
— Și o rupse la fugă
lăsându-mă cu ochii în soare în acel colț de curte din Penitenciar.
Așa s-a încheiat o nouă zi de vizită la penitenciarul de femei nr. 7 de la
Rusca, reușind s-o cunosc și pe Vera Popovici. Până acum cea mai carismatică
persoană pe care am întâlnit-o dincolo de zidurile închisorii. Mi-a relatat
drama pe care a trăit-o la primul impact când a trecut de poarta pe care o
blestemă toate deținutele, tragismul acelui moment Vera resimțindu-l datorită
unui gram de inteligență peste medie care a făcut-o să realizeze pe deplin
momentele de cumpănă care o vor aștepta în viitor. De bună seamă că și eu voi
avea parte de multe cunoștințe surprinzătoare în zilele când pașii meu mă vor
aduce din nou la Penitenciarul de femei pentru a realiza noi interviuri, noi
analize asupra vieții de dincolo de poarta pe sub care s-au scurs multe destine
umane.
CAPITOLUL V. Viața de penitenciar
5.1
Rolul educativ al închisorii
Prin supunerea infractorilor la executarea de perioade privative de
libertate, statul, societatea, urmărește prin aceasta atât pedepsirea
săvârșirii de infracțiuni dar și încercarea de recuperare a autorilor lor.
Întâlnim deci două aspecte. Latura punitivă cât și cea recuperatorie prin
programe de reeducare. Scopul final este reabilitarea infractorilor prin
ispășirea pedepsei, prin conștientizarea greșelilor pe care le-au făcut prin
reeducare, pentru ca în final să se realizeze redarea foștilor deținuți în sânul
societății. Uneori se realizează acest lucru, alteori încercările rămân în van,
unii dintre cei reîntorși, odată reveniți în viața liberă, comit noi
fărădelegi, se întorc în penitenciare ca și recidiviști, începe o nouă muncă de
recuperare, încununată de succes sau nu.
Călinescu menționa că ,,Sistemul suport al mediului social, penitenciarul,
este o frontieră a civilizației, dar în contextul social mai larg, această
instituție rămâne cronic în urma ambianței generale din societate. De aceea
unul din principiile teoretice de subordonare a acestui subsistem social va fi
incapacitatea sa de a fi contemporan cu
societatea în care funcționează. [18]
Închisorile nu sunt simple locuri în care sunt închiși infractorii. Ele
reprezintă adevărate industrii în materie. Aici se desfășoară activități
multiple din diferite domenii. Cauza recuperării unor indivizi aflați dincolo
de limita legalității, este servită de o multitudine de oameni de diferite
profesii: gardieni, polițiști, educatori, profesori, medici, sociologi,
psihologi, oameni de alte profesii care-i învață pe deținuți cele mai diverse
profesii. Închisoarea este o adevărată școală a vieții în care se încearcă a-i
obișnui pe locatarii ei după programe bine definite, studiate îndelung de către
sociologi. În întreaga Republică Moldova cât și în închisoarea de la Rusca, s-a
pornit, inclusiv, de la rapoarte din țările cu tranziție și experimente în domenii.
Se încearcă să se ajungă atât cu condițiile din închisori cât și cu
activitățile de recuperare a deținuților și redare a lor în rândurile
societății la cele mai înalte standarde, așa cum întâlnim în occident.
În definitiv, aici se lucrează cu oameni. Iar oamenii reprezintă capitalul
cel mai de preț în orice societate. Munca cu aceștia, cu materialul uman, este
una deosebit de delicată și trebuie efectuată cu mare atenție. Se pornește de
la ideea că fiecare greșeală poate fi reabilitată și fiecare om recuperează.
Cei închiși nu sunt scoși în afara societății. Pentru anumite greșeli
efectuate, ei sunt doar izolați o bucată de timp, atâta cât se impune, de la
societate. Pentru a înțelege că au greșit, au primit o pedeapsă privativă de
libertate. Iar prin munca și eforturile tuturor celora care se ocupă de
deținuți, încearcă recuperarea celor care au greșit.
5.2
Programul de dimineață și ce înseamnă un deținut pentru stat ca povară
financiară
La închisoarea de la Rusca deșteptarea se dă întotdeauna la 5, iar duminica
la 6, apoi urmează programul de dimineață. Spălare la chiuveta din celulă,
făcutul patului și curățenia din camere. Fiecare celulă este dotată cu chiuvetă
și grup sanitar. Masa de dimineață este servită la ora 7. Pe vizeta ușii,
ținută în restul timpului ferecată, deținutelor li se toarnă în gamelele
proprii așa zisul mic dejun, destul de sărăcăcios la închisoarea de femei nr.
7, ca de altfel în întreaga Republica Moldova.
Deși sumele alocate de statul moldovenesc
unui deținut par a fi cel puțin pe hârtie suficiente, se pare că o parte
dintre bani se pierd undeva pe drum. Nu e de mirare că mulți se întreabă
curioși că dintre cei 5.240 de lei destinați pe luna fiecăruia dintre
pușcăriași, câți sunt cheltuiți cu adevărat în folosul lor. Din Departamantul Instituțiilor Penitenciare și
Agora.md, aflăm date exacte și oficiale: ,, În anul 2013, în penitenciarele din Moldova au
existat 5363 de deţinuţi. Totodată, cheltuielile alocate din bugetul de stat
pentru penitenciare s-au ridicat la 337,2 mil. lei. Astfel, calculele arată că
statul cheltuieşte lunar circa 5240 pe cap de deținut şi aceste cheltuieli au
fost în continuă creştere în perioada 2010-2013.’’[19]
După raportul
de dimineață, deținutele trec la program. Aici se desfășoară activități
multiple. De muncă, de reeducare, de recreere.
5.3 Munca în Penitenciar
Principala activitate care le umple timpul și face să treacă mai ușor
perioada de detenție este munca. Aproape fiecare ar vrea să muncească, să fie
remunerată și în urma lucrului acțiunii de a lucra să beneficieze de reduceri a
pedepselor. Este de la lesne înțeles că dacă tot muncesc, deținutele ar vrea
s-o facă în locuri unde pot câștiga și bani, dar cum aceste posibilități nu
există pentru toate condamnatele, o parte dintre ele sunt nevoite să se
mulțumească cu muncile auxiliare din penitenciar care însă nu sunt retribuite.
În unul dintre numerele revistei
Penitenciarului Ecoul.Rusca.md am întâlnit un interviu cu domnul Victor Deviza, șeful Penitenciarului,
în care acesta face o evaluare a forței de muncă din închisoare, cum este
aceasta repartizată pe puncte de lucru: ,, Din păcate însă, dintre cele 286 de condamnate, nici jumătate
nu sunt angajate în câmpul muncii. În jur
de 45 lucrează la secția de croitorie a Intreprinderii
de stat «Rusca», în cadrul căreia sunt cusute uniforme militare,
20 în sfera deservirii închisorii, la bucătărie sau
ca dereticatoare, iar alte 30 — în sectorul agricol, cultivă
pământul care aparține penitenciarului. Printre deținute, cele care sunt
angajate se consideră mai privilegiate, pentru că, pe lângă
faptul că sunt remunerate, li se mai reduce și din termenul
de detenție. În plus, au parte de același program
și condiții de muncă ca și lucrătorii altor întreprinderi
din R. Moldova.’’[21]
Din păcate pentru deținute,
majoritatea locurilor de muncă remunerate, sunt în afara închisorii, dar aici
nu pot munci decât cele care își execută pedeapsa în regim deschis, în speță,
cele cu condamnarea mai mică. Lucrătoarele secției de croitorie de la atelierul
din Rusca, primesc pentru munca depusă între 500 și 1000 de lei.
5.4 Interviu cu Maria,
muncitoare la secția de croitorie
Am reușit să vorbesc cu
Maria, una dintre muncitoarele care își desfășoară activitatea la acest
atelier.
— Spune-mi, te rog, Maria, ce rol are în viața ta faptul
că lucrezi la secția de croitorie.
— În primul rând, îmi trece vremea mai repede. Ocupată cu
croitoria, nici nu-mi dau seama cum am mai scăpat de o zi de pușcărie. Se face
seară și sunt tot mai aproape de libertate.
— Munca e grea?
— Nu, nu. E una obișnuită, ca și în fiecare croitorie.
— Asta lucrai și înainte de a fi închisă?
— A, nu. Aici am învățat croitoria. Am urmat un curs
organizat la secția din Rusca, curs condus de către un maistru, am dat examen
și am primit o diplomă. Când voi ieși din închisoare, voi avea o meserie și mă
voi putea angaja.
— Cât câștigi aici?
— 700 de lei. Și tot la două zile consecutive în care îmi
fac norma beneficiez de o reducere a termenului de detenție cu o zi.
Dar sunt și femei care își desfășoară activitatea la muncile auxiliare din
penitenciar. Una dintre ele este și Doina, care lucrează la bucătărie.
— Sunt una dintre bucătăresele închisorii. Eu, și
colegele mele, gătim pentru toate fetele de aici.
— Ești bucătăreasă de meserie?
— Eiii, sunt. M-am deprins și eu muncind la bucătărie
alături de celelalte.
— Ai făcut aici vreun curs, ai primit vreo diplomă?
— Nu. Am învățat doar lucrând în bucătărie.
— Ești plătită pentru asta?
— Nu. Deoarece este considerată o activitate auxiliară.
Dar îmi place, am și eu o activitate și pușcăria trece mai ușor și mai repede.
Iar dacă lucrez cu mâncare, nu flămânzesc nici eu.
— Și mai poți să dai și la câte o prietenă, nu?
— Nu noi împărțim mâncarea, noi doar gătim.
5.5 Activități recreative din Penitenciar
După cum am afirmat anterior, aproximativ 10% dintre femeile depuse în
acest Penitenciar, au studii superioare. Dintre acestea, o parte dintre ele
desfășoară activități lucrative cu veleități intelectuale. Unele scriu diferite
studii, chiar cărți, sunt femei care pictează, fac broderii, iar una învață
limba germană.
Condamnatele cu abilități în arta și domeniul scrisului, pot colabora la revista
Penitenciarului. Răsfoind diferite numere, am găsit informații despre data și
modul cum a luat ființă aceasta. Iată ce am citit în paginile ei: ,,La 1 iunie
2011 a fost lansat primul număr al revistei trimestriale Ecoul.Rusca.md a Penitenciarul Rusca. Proiectul este coordonat de
șeful departamentului educațional din închisoare. În colegiul de redacție
activează un grup de condamnate, care adună materiale pe diverse teme. Revista
cuprinde evenimentele petrecute în Penitenciar, noutăți juridice, pagini despre
sănătate, frumusețe, sfaturi utile, literatură, etc., redactate în limba română.
Colegiul de redacție a ținut cont și de cititorii de limbă rusă, astfel că a
redactat și pagina cu informații, evenimente, în limba rusă. Colaboratorii au,
în general, pregătirea adecvată, de pildă pagina juridică este realizată și
susținută de către o fostă magistrată aflată acum închisă la Rusca.
Dacă în libertate dreptul la muncă este garantat și nimeni nu poate fi
privat de acesta, și în penitenciar acesta este respectat și asigurat pe cât
este posibil. Mai mult decât atâta, munca este folosită și ca un factor
educațional catalizator de ordine și disciplină. Aproape toate deținutele își
doresc să muncească, s-au obișnuit cu munca, efectul terapeutic al muncii
atingându-și scopul în fenomenul educațional.
Acest lucru este foarte important, deoarece munca de educație desfășurată
în Penitenciar este al doilea factor în procesul de recuperare al deținutelor
și poate cel mai important segment al acestei componente. Educatori, profesori,
psihologi, preoți, juriști, muncesc fiecare pentru corectarea profilelor de
infractoare, cu cizelarea acestora, cu scopul de a se realiza modele acceptate
de societate. Se pornește de la încercările ca fiecare infractoare să
conștientizeze fapta sa, să-i distingă latura sa negativă, efectul nociv a ceea
ce a făcut în raport cu societatea civilă. Sunt puse la curent cu legislația
acolo unde au lacune, li se explică normele de etică socială, unele urmează
cursuri, își completează studiile, începând cu clasele elementare, pentru cele
care nu le au nici pe acestea, ajungându-se chiar până la efectuarea de studii
universare. În situațiile în care există probleme, își intră în rol psihologii.
5.6 Grija față de sănătatea
fizică și spirituală a deținutelor
Sistemul sanitar, conform normelor, este unul
corespunzător la Penitenciarul nr. 7 –Rusca. Din punct de vedere al
personalului medical, pe hârtie toate sunt bune și frumoase. Dar când s-a
efectuat controlul, situația medicală era, vorba lui Caragiale sublimă, dar lipsea cu desăvârșire. Iată
ce spun raportorii în comunicatele lor: ,,Unitatea
medicală este plasată în încăpere separată, etajul 2, blocul alimentar pe
teritoriul penitenciarului. Ea constă din cabinetele de primire ale medicilor:
cabinetul terapeutic, cabinetul ginecologic, cabinetul stomatologic (utilajele
fiind foarte învechite), sală de proceduri, saloane pentru tratament staţionar – 2, 8 paturi, izolatorul
şi secţia pentru mame şi copii. Starea
sanitaro-igienică fiind satisfăcătoare.
În ceea ce privește acordarea asistenței medicale condamnatelor situația
în domeniul respectiv este critică și
necesită întreprinderea măsurilor urgente de
redresare. Astfel conform statelor de personal în penitenciar sunt
angajați șef al serviciului medical, 1 medic terapeut, 2 asistente medicale, 1
felcer, medic stomatolog, medic ginecolog, medic narcolog / psihiatru - toate
aceste 3 funcții prin cumul pe ½ de normă. Totodată, la momentul vizitei pe
teritoriul penitenciarului nu era prezent nici un lucrător medical. Acest fapt,
conform părerii avocatului parlamentar în mod vădit restricționează dreptul la
ocrotirea sănătății – garantat de art.
36 din Constituția
Republicii
Moldova.’’ [22]
Cu lipsuri sau nu în sistemul sanitar, în cazuri de
îmbolnăviri și accidente, deținutele beneficiază de asistență medicală și
tratamente, iar în unele cazuri mai grave, cum ar fi și intervențiile
chirurgicale, ele sunt transferate la spitale, aparținând sistemului
Penitenciar, iar atunci când se impune, chiar la spitale civile unde sunt
internate, dar sub pază.
O deosebită atenție se acordă în Penitenciarul de femei
de la Rusca și vieții spirituale. La fel ca în toate închisorile din Republica
Moldova, și aici există un lăcaș special amenajat unde se desfășoară activități
religioase. Și în penitenciare sunt permise slăvirea tuturor cultelor legale
din Republica Moldova: reprezentanții bisericii
Creştin-Ortodoxe, bisericii Creştine a Baptiştilor Evanghelişti, bisericii
Adventiste din ziua a şaptea, asociaţiei creştine Eliberare, precum şi reprezentanţii altor
confesiuni religioase. Garantarea dreptului la credință și la practicarea
cultelor religioase aprobate de lege în penitenciare, este menționată în Prevederile Ansamblului de Reguli Minime
pentru Tratamentul deţinuţilor (Rezoluţia nr.663 C (XXIV) din 31 iulie 1957,
Congresul Naţiunilor Unite): Fiecărui
deţinut trebuie să i se aprobe, pe măsura posibilităţilor, să-şi satisfacă
cerinţele vieţii sale religioase, participând la slujbe organizate în aşezământ
şi să aibă asupra sa cărţile de educaţie şi instruire religioasă ale religiei
sale.[23]
Un alt drept
care este respectat în penitenciare, cel puțin parțial, este dreptul la odihnă
și la recreere. În primul rând orele de muncă și de reeducare alternează cu ore
de odihnă, de recuperare. Noaptea, programul de somn este respectat, iar în
cursul zilei există ore de repaos, iar duminica întreaga zi. Și la închisoarea
de la Rusca deținutele beneficiază de timp liber pentru activități recreative.
În primul rând se asigură un program zilnic de plimbare, chiar și pentru
deținutele care nu ies din celulă. În continuare, există ore de sport pe teren
și în sala de sport.
La Penitenciarul de femei de la Rusca există o bibliotecă de unde
deținutele împrumută cărți, se pot abona la ziare și reviste, există mai sus
amintita revistă a Penitenciarului, se urmăresc programe la televizor, se fac
diferite informări.
Toate aceste activități se desfășoară conform Directivelor și Ansamblului de Reguli
Minime pentru Tratamentul deţinuţilor.
Acestea sunt prevăzute în normele elaborate:
,,Regimurile penitenciare vor recunoaşte importanţa sănătăţii mintale şi
fizice a deţinuţilor şi o vor menţine prin activităţi organizate în mod adecvat
care să asigure posibilităţi de recreare prin exerciţii şi prin asigurarea
condiţiilor de recreare.[24] Referindu-se la necesitatea de a citi a deținuților,
aceeași directivă menționează: „Fiecare aşezământ trebuie să aibă o bibliotecă
pentru uzul tuturor categoriilor de deţinuţi, dotată suficient cu cărţi instructive
şi recreative. Deţinuţii trebuie să fie încurajaţi s-o folosească cât mai mult
posibil.’’[25]
Parcurgând interviul cu directorul
închisorii, Victor Deviza, interviu apărut în revista Penitenciarului, aflăm
informații si despre activitatea didactică a deținutelor în timpul lor liber.
Ele nu doar că citesc cărți, ziare și reviste , dar efectuează cursuri de limbi
străine și de cunoaștere și folosire a compiuterului. Cele patru minore închise
aici își completează studiile, fiind un real exemplu și pentru alte deținute
care și-au exprimat dorința de a le urma pilda. Dar iată ce ne spune domnul
director:,, Dacă unele condamnate nu au reușit să însușească
o meserie «la libertate», li se oferă posibilitatea
să deprindă anumite abilități în închisoare. La ore pot studia
engleza sau computerul, în funcție de interese. «Studentele» sunt
foarte mulțumite, pentru că, zic ele, aceste cursuri le dau speranța
că la libertate se vor angaja. Din unii colaboratori
ai penitenciarului care nu știu să utilizeze computerul
frecventează și ei orele de studiu, important
e că sunt mulți doritori!’’
5.7 Programul de vizite
Dar cea mai mare bucurie a deținutelor sunt programele de
vizită, adică atunci când cei dragi vin să le vadă. În funcție de regimul de
detenție, care pornește de la regim închis la cel deschis, ele pot primi, în
cazul în care nu au restricționat acest drept, din cauza unor abateri
disciplinare, una sau mai multe vizite lunare. Pentru aceasta doritorii trebuie
să depună o cerere în acest sens, să li se aprobe cererea și atunci vor
beneficia de o programare. În ziua stabilită se produce vizita. Este bucuria supremă
a încarcaratelor. Toate sentimentele și toate energiile se adună în acele clipe
de revedere. Se pregătesc cu multe zile înainte, numără orele, clipele, până
când va veni miraculoasa zi. Atunci sufletul li se descarcă, emoțiile copleșesc
ființele. Se deapănă amintiri, se dă frâu sentimentelor de dragoste familială.
Domnul director ne-a făcut și o scurtă prezentare a
naturii acestor vizite precum și a modului lor de desfășurare: ,,rudele apropiate au dreptul
să le viziteze pe deținute de cel puțin 12 ori
pe an — vizite de scurtă durată — și de cel puțin
4 ori pe an — vizite de trei zile.’’ În afară de
sărbătoarea sufletească a membrilor dragi ai familiei, ziua de vizită readuce
deținutelor și un belșug culinar, deoarece cei dragi le aduc cu acest prilej și
pachete cu alimente, în limita normelor permise, desfătându-și mamele, fiicele
sau soțiile cu tot felul de bunătăți. Dar nu toate deținutele primesc vizite.
Unele sunt uitate de rude sau nu au pe nimeni. N-aș vrea să fiu în pielea lor.
De ziua porților deschise, ultima având loc în data de 29
mai 2014, deci în această zi vizitele sunt permise fără restricții. Pe mine
m-au impresionat cele văzute în astfel de ocazii. Am asistat la revederea
dintre un puști de 12 ani și mama sa condamnată pentru tentativă de omor. În
lipsa mamei închisă deja de ani buni, băiețașul ajunsese la orfelinat. Știind
că urmează să-și viziteze mama, a strâns o parte din dulciurile primite la masă
ca să nu vină cu mâna goală, iar din plastilină și pene a modelat o lebădă cât
pumnul lui mic pe care i-a adus-o în dar. I-am privit cum se topeau de plâns
unul în brațele celuilalt. După ce au plecat toți, am oprit-o câteva minute pe
femeie, dornică să cunosc câte ceva din viața ei.
— Am fost condamnată la 14 ani de închisoare pentru
tentativă de omor, dintre care am executat deja 7. Bărbatul meu era un bețiv
care ne bătea pe toți. În afară de cel mic, mai am patru fete. În ziua aceea
blestemată îl luase pe băiat în brațe, care nu avea decât 5 ani, a luat cuțitul
de pe masă și a vrut să-i taie gâtul. M-am repezit, i-am zmuls cuțitul din
mână, apoi nu mai știu ce s-a întâmplat. Am fost acuzată de tentativă de omor
și am primit ani grei de închisoare. De atunci, de 7 ani, n-a venit la mine
nimeni, niciodată. A ajuns până la mine vestea că fetele nu mai vor să audă de
mine. Ziceau că am vrut să le omor tatăl. Nu știu, asta o fi in inima lor sau
așa le-a învățat soțul meu. Cel mic nu știu cum a ajuns la orfelinat, nu l-au
mai vrut sau ce s-a întâmplat. Doamnă, nu l-am văzut de 7 ani. Era o mogâldeață
de copil atunci.
Strângea la
piept lebăda cu pene albe și se îndreptă plângând către celulă.
Tot cu această ocazie am văzut într-un alt colț al curții o tânără singură
și tristă. La ea nu venise nimeni. M-am apropiat fără să-i spun nimic, fără s-o
întreb nimic. Avea o privire pierdută care parcă trecea dincolo de mine,
dincolo de ziduri. Cu glas metalic mi-a spus cu de la sine putere.
— Tată nu am,
mama a murit de când sunt în închisoare, bunica a murit, fratele meu e plecat
în Italia, sora e la soț. Cine să vină la mine?
Vocea ei, privirea ei, m-a înspăimântat. Așa că de data
aceasta am plecat eu de acolo.
Nici nu mi-aș
fi închipuit lumea Penitenciarului de la Rusca, viața de aici, atâta de complexă.
Era un univers cu totul aparte, dar cuprins de activități febrile, de o
multitudine impresionantă. Aici se muncește, se studiază, întâlnim activități
de divertisment, se trăiește intens. Mi se făcuse chiar rușine de ignoranța mea
de până atunci. Percepusem închisorile ca pe locuri în care cei care au
păcătuit stăteau închiși, izolați în cămăruțe înguste, cu pereții groși, cu uși
de fier, uneori chiar în lanțuri sau cu picioarele în apă până la genunchi. Dar
nu era așa. Lumea din închisoare era o alternativă la lumea de afară. Prelua o
parte dintre semenii noștri care au greșit și îi prelucra pentru a putea să
ni-i dea înapoi după un timp. Acum curiozitatea mea cea mai mare devenise aceea
că vroiam să mă conving dacă se și reușise acest lucru și ce se întâmpla cu cei
care treceau prin penitenciare și se întorceau la un anumit moment în
societatea noastră cea de toate zilele.
CAPITOLUL VI. Întoarcerea la
,,laguna albastră’’
6.1 Cum se face reintegrarea în societate
Cât de pregătite pentru viață se reîntorc în sânul societății fostele
pușcăriașe de la închisoarea de femei, ar trebui să le preocupe pe autorități
în primul rând. Sociologii ar trebui să fie interesați în cel mai înalt grad
cum se realizează recuperarea deținuților și de la ce nivel își reiau ei viața
în libertate. Studiile lor ar trebui să scoată în evidență în ce mod au
realizat implementarea ideilor de reeducare și să tragă semnale de alarmă acolo
unde este cazul.
Societatea civilă merge înainte, își continuă în mod ireversibil evoluția.
Femeile care au fost închise la Rusca au fost ridicate la un moment dat din
sânul societății și izolate de la aceasta. Întoarcerea s-a produs într-un alt
moment când condițiile erau cu totul altele. Ele trebuie să se adapteze din
mers dar și să revină cu un alt profil moral. Deaceea fostele deținute trebuie
să facă față unei duble evoluții. In primul rând să facă dovada propriei
schimbări dar să și asimileze toate schimbările care s-au produs în lipsa lor
în lumea din care s-au desprins o vreme.
Verdei Trauger, cea care a scris despre Autoritatea pentru Reabilitarea
Prizonierilor și care a adunat ideile lui Avraham Hoffman, menționa că: „reabilitarea
nu este o condiţie realizată după un proces finisat, dar constituie începutul
unei lupte, fără sfărşit şi fără limite. Se poate afirma că reabilitarea
constituie o luptă perpetuă. Este o ţintă ce poate fi distantă şi care depinde
de momentul de timp cînd a începuta ceastă luptă.”[26]
Fiecare dintre ele a avut pe cineva drag în libertate, pe care îl regăsește
după ispășirea pedepsei. Chiar și cele fără familie sau de care familia s-a
dezis, a avut un prieten, o tovarășă, un iubit, o cunoștință mai apropiată.
După ispășirea pedepsei se produce reîntâlnirea. De obicei emoționantă, de
multe ori lacrimogenă, dar întotdeauna benefică și stimulatoare în încărcarea
bateriilor. Femeia odată ieșită din pușcărie are nevoie de un punct de sprijin
de la care să pornească pe un nou drum în viață. Cunoștințele acumulate în
închisoare îi sunt de real folos și trebuie să ducă la cosmetizarea imaginii și
prestigiului pe care le-a avut înainte. Profilul uman compromis într-o măsură
anume, dar oricum cu pete după faptele comise, se cere a fi reabilitat. Cu cât
reîncadrarea în societate se face într-un mod firesc, cu atâta aceasta este mai
reușită. Asta depinde însă și de substratul de onestitate existent în
conștiința fiecăreia, de capacitatea cu care fosta condamnată poate trece peste
impasuri și de persimibilitatea fiecăreia de a se adapta la noi situații. Este
vorba, altfel spus, despre moralitatea fiecărei persoane. Chiar dacă această
moralitate a fost știrbită la un moment dat, căința, regretele, conștientizarea
faptelor comise, recunoașterea lor cu toată responsabilitatea și dorința de a
reveni pe calea cea dreaptă sunt factori decisivi pentru recuperarea fiecărei
foste infractoare.
Din pușcărie te reîntorci într-o colectivitate, după executarea unei
pedepse care s-a vrut a fi educativă. Se presupune că și cu multe învățăminte.
Unele de ordin moral dar și cu noi acumulări pe plan educațional, instructiv și
chiar profesional. Dacă n-ai avut nicio calificare, din pușcărie te poți
întoarce cu o meserie și poți începe un nou drum în viață. Contează foarte mult
și modul în care ai fost primit de către colectivitate. Din păcate de multe ori
reticența este prima reacție pe care o resimți. Multe deținute și deținuți sunt
refuzați când solicită o angajare. Mulți patroni sau conducători de
înterprinderi și instituții se feresc în a-și spori colectivul cu foști
condamnați. Șocul refuzului încă din start, mai ales dacă este și repetat,
provoacă drame și chiar traume sufletești.
6.2 Încercări de angajare reușite și eșuate
Persoanele eliberate din pușcării își găsesc mai greu un loc de muncă, atât
datorită mai sus pomenite reticențe a agenților economici în a-i angaja, dar și
slabei lor pregătiri profesionale și școlare. Potrivit datelor oferite de Departamentul Instituţii Penitenciare, 35,9%
din agenţii economici chestionaţi nu doresc să angajeze persoane liberate din
detenţie deoarece, în opinia lor, acestea reprezintă un pericol pentru
organizaţie. 24,9% cred că persoanele date ar putea influenţa comportamentul
celorlalţi aangajaţi, destabilizând, astfel, climatul social dinorganizaţie.
23,3% nu ar angaja astfel de persoane datorită lipsei profesionalismului.
Aceasta o confirmă şi datele statistice, deoarece din numărul total de deţinuţi
la moment peste 80% au doar studii medii generale sau studii gimnaziale. 15,9%
nu ar angaja astfel de persoane, deoarece angajaţii actuali nu ar dori acest
lucru.[27]
Unii dintre foștii deținuți eliberați din închisoare se
adresează statului pentru a obține un loc de muncă. Cerințele lor față de
organe sunt însă multiple, solicitându-se de pildă și spații locative. Același Comunicat al Departamentului Instituții
Penitenciare ne comunică următoarele: ,,Ajutorul
pe care persoanele liberate din detenţie îl solicită din partea statului este
diferit, în funcţie de problemele cu care se confruntă fiecare persoană în
parte şi de ceea ce aceasta doreşte să realizeze. Cei mai mulţi din respondenţi
solicită ajutor din partea statului în vederea obţinerii unei anumite meserii
ce i-ar permite practicarea unei activităţi - 33,8%.
O altă problemă pe care persoanele eliberate din detenţie doresc s-o
rezolve cu ajutorul statului constă în acordarea spaţiului locativ. 27,7% din
respondenţi consideră că principalul impediment pentru integrarea pe piaţa
muncii îl constituie lipsa spaţiului locativ. De aceea, ei doresc sprijin din
partea statului în vederea obţinerii spaţiului locativ. 23,3% din cei
chestionaţi consideră că dacă statul ar impune anumite cote de angajare pentru
agenţii economici, ei se vor integra mai rapid pe piaţa muncii. 15,2% din
respondenţi doresc obţinerea creditului preferenţial de la stat, moment
specific pentru categoria de persoane eliberate din detenţie care doresc
iniţierea propriei afaceri. Persoanele eliberate din detenţie reprezintă o
categorie de persoane ce întâlneşte dificultăţi destul de mari în procesul de
integrare în societate inclusiv pe piaţa muncii.’’
Dintre cei care reușesc o încadrare în câmpul muncii,
unii se stabilizează într-un loc de muncă, alții însă își schimbă o dată sau de
mai multe ori instituția în care lucrează, din mai multe domenii ale sectorului
economic. Aflăm din aceleași surse oficiale că: ,,Din
numărul persoanelor participante la sondaj, 48,1% nu au avut nici un loc de
muncă de când se află în libertate, 23,9% au avut un singur loc de muncă,
12,3%- 2 locuri de muncă, 7,5% - 3 locuri de muncă şi 8,2% mai mult de 3 locuri
de muncă. Domeniile de activitate a întreprinderilor în care activează
persoanele liberate din detenţie sunt diferite. 22,2% din persoanele
chestionate activează în întreprinderile industriale, 22,1% - în
întreprinderile agricole, 21.0%-în întreprinderile de construcţii, 11,1% în
întreprinderile din transport, 16,0% înîntreprinderile comerciale şi 7,4% în
sectorul bugetar.’’[28]
Cei care
sunt refuzați atunci când încearcă să-și găsească un loc de muncă, se alătură
foștilor deținuți care nici măcar nu intenționează să se încadreze vreodată.
Pentru mulți soarta le este pecetluită. Nu le rămâne decât să-și continue
activitatea infracțională, să recidiveze și să se întoarcă înapoi de unde au
venit. Tot de la Departamentul
Instituții Penitenciare aflăm date despre numărul acestora:,, 29,7%
din persoanele condamnate în 2012 au ajuns după gratii pentru a doua oară.
Numărul celor care au ajuns la închisoare pentru a treia oară şi chiar de mai
multe ori se menţine deja al doilea an la nivelul de 31%. Din numărul total de persoane aflate în detenţie
la 01 aprilie 2006:2341 sau 35,5% se afiau pentru prima dată;2182 sau 33,1% -
pentru a doua oară;1116 sau 16,9% - pentru a treia oară;960 sau 14,5% se aflau
pentru a patra oară şi mai mult.’’[29]
După cum am mai pomenit, unele dintre deținutele de la
Penitenciarul de femei de la Rusca, efectuează cursul de calificare înăntru, în
închisoare, care le va fi de folos în găsirea unui loc de muncă. Altele, fără
studii, sau cu studii incomplete, frecventează cursurile diferitelor școli, pornind
de la școala elementară, ajungându-se chiar la facultate. În cazul în care
perioada de detenție a fost mai scurtă decât durata necesară pentru absolvirea
școlii începută în Penitenciar, la eliberare femeile își continuă studiile
începute la pușcărie, în orașele lor de baștină. Bineînțeles că unele le mai și
abandonează, dar majoritatea continuă până la obținerea unei diplome. Cu
precădere, cele care au început în penitenciar o facultate, chiar dacă foarte
puține, continuă apoi aceste studii, în libertate, la aceeași universitate, tot
la fără frecvență, dar au fost cazuri și când s-au transferat la cursurile de
zi. Aceste cazuri sunt excepții foarte rare, dar uneori se întâmplă și acest
lucru. Alte tinere au suferit condamnări chiar în perioada studenției, iar
unele au continuat facultatea în detenție, terminând-o aici sau desăvârșind-o
și ele după eliberare.
Chiar dacă lumea penitenciarelor, implicit și cea de la
Rusca, este un univers aparte, izolat de societate, acesta adăpostește aici
femei din lumea reală, pe care încearcă să le reeduce și să le redea
societății. Pasul următor care se urmărește este reintegrarea acestora în lumea
liberă, reușita depinzând de gradul de reeducare la care s-a putut ajunge cu
fiecare deținută în parte. Dorința mea expresă când am ajuns cu studiul în
acest punct, a fost să stau de vorbă și cu o femeie, fostă deținută, aflată
acum în libertate și să aflu cum a reușit reimplimentarea în societate.
— Uite,
am eu adresa unei femei care a reușit. Câtă vreme a fost la închisoare, am
consiliat-o eu, iar de aproape un an de zile se află în libertate. Nu-ți mai
dau alte amănunte despre ea, te las să o descoperi singură, îmi spuse sora mea.
Uite adresa ei.
6.3 Reintegrarea unei foste deținute
Am vizitat-o pe Veronica la ea acasă. Locuia la etajul 2
dintr-un cartier de blocuri. Ocupa un apartament cu 3 camere, ea împreună cu
soțul și cu cei doi copii ai săi. Am sunat la ușă, mi-a deschis o femeie
zâmbitoare. Părea un pic îmbătrânită față de cei 38 ani ai săi. Stătuse la închisoare
6 ani pentru înșelătorie.
M-am
prezentat și i-am expus scopul vizitei mele. M-a invitat în bucătărie. Era mică
de dimensiuni, dar curată. Mobilierul părea vechi dar se vedea că era păstrat
cu grijă. Un dulap pentru veselă, o masă, patru scaune, chiuveta. Ca dotări
avea un aragaz și un frigider de model rusesc, Vil. Zugrăveala era proaspătă,
iar pe jos un covoraș modest. Perdeaua, geamul străluceau de curățenie. Am
început apoi să stăm de vorbă.
— Cunosc povestea dumneavoastră.
— N-aș mai vrea să vorbim
despre asta, ce-a fost a fost, nu vreau să mă mai urmărească trecutul, vreau să
mă debarasez de el.
Vorbea suprinzător de fluent.
Ca studii, făcuse liceul.
— Dar nu pentru asta am venit eu la
dumneavoastră, ca să discutăm despre fapta comisă. Sunteți o persoană care după
ispășirea pedepsei ați reușit să vă reintegrați în societate. Aș vrea să-mi
povestiți cum ați reușit acest lucru, cu ce eforturi, ce greutăți ați
întâmpinat și cine v-a ajutat.
— Normal că sprijinul cel mai
important l-am primit din partea familiei. Soțul meu a fost tot timpul alături
de mine, iar cei doi îngerași ai mei mi-au dat putere să trec peste acest impas
îngrozitor. Prima zi când i-am revăzut a fost cea mai fericită din viața mea.
În casă toate rămăseseră așa cum le-am lăsat. Parcă fusesem plecată într-un
concediu și mă întorceam după câteva săptămâni. Bine, asta nu înseamnă că anii
de pușcărie au trecut repede. Au trecut îngrozitor de încet. Mi-era dor de
familia mea, dar păstrasem totul atât de viu în minte, încât revăzându-mi casa
și pe ai mei mi se părea că abia plecasem de curând.
Vedeam pe chipul femeii cum
retrăiește și acum emoția și fericirea nemărginită a acelei zile când s-a reîntors
în sânul familiei. Reintegrarea în societate înseamnă în primul rând
reintegrarea în propria-ți familie, asta deoarece societatea reprezintă o
multitudine de familii, acestea reprezentând
celulele de bază ale unei comunități.
— Am aflat că la închisoare ați efectuat
un curs de croitorie.
— Eu am fost învățată de mică cu munca.
Dacă n-aș fi lucrat în penitenciar, n-aș fi rezistat. Ca să pot lucra în secția
de confecționat uniforme militare, trebuia să învăț meserie. Asta m-a ajutat
după ce m-am eliberat. Acuma lucrez la un atelier de croitorie unde facem
pantaloni pentru italieni. Câștig binișor, soțul la fel, ducem o viață modestă,
alături de copii, dar una cinstită. Decât să mă întorc înapoi la Rusca, mai
bine moartea.
— Înseamnă că v-a prins bine cursul
absolvit în penitenciar.
— Da, am dat și examen, am primit diploma.
Am o calificare valabilă ca și cum aș fi făcut școala în civilie.
— Povestiți-mi cum a fost, v-ați găsit
ușor un loc de muncă?
— Eii, ușor. Am bătut la multe
uși până când am reușit să mă angajez. Auzind că vin de la pușcărie, toți s-au
ferit de mine. Se temeau să nu fur sau să le creez tot felul de alte probleme.
Îmi venea să intru în pământ de rușine când îi vedeam cum mă privesc. După zile
pline de eșecuri în căutările mele, mă întorceam spre seară acasă plângând.
Copiii mă mângâiau, mă sărutau și îmi ștergeau lacrimile. Soțul mă îmbărbăta.
Așa au trecut vreo două săptămâni. Doamne, mă simțeam o povară pentru familia
mea. Mi-era rușine de bărbat, de copii. În cele din urmă m-a angajat un patron
italian care își deschisese un atelier în care confecționa pantaloni pentru
țara lui. Venise aici tentat de mâna ieftină de lucru.
Doamna Veronica mă
surprindea cu expresiile sale, mai rar întâlnite la fostele pușcăriașe.
— Pe stradă cei care mă cunoșteau se uitau
la mine chiorâș. Aproape că nu-mi strigau în față: ,,pușcăriașo!’’ Fostele
prietene mă evitau, absolut toate se fereau de mine. Toate legăturile avute
s-au destrămat, iar eu m-am retras în mine.
— V-ați închis ca într-o carapace.
— La început, mai degrabă ca un arici. Dar
apoi m-am obișnuit. Și lucrurile au intrat normal.
— Ați legat noi prietenii?
— Și noi prietenii, dar am reluat
legăturile și cu unele dintre vechile prietene. Mai greu mi-a fost din cauza
copiilor. Mi-au povestit că strigau după ei copiii la școală: ,,pușcărie’’. Iar
când m-am întors acasă, oriunde îi vedeau singuri țipau: ,,a venit
pușcariașa’’! Aș fi fost în stare de orice în clipele acelea, dar m-am
stăpânit. E adevărată vorba că timpul le vindecă pe toate. S-au potolit și
copiii, și oamenii de pe stradă, lucrurile au început să intre normal, dar
rușinea rămâne. Poate voi scăpa și de ea. Așa m-am gândit că prin muncă
cinstită îmi voi recâștiga încrederea oamenilor.
— Familia v-a fost de cel mai mare folos.
— O, da, familia. Din păcate,
însă, câtă vreme am fost închisă, a murit mama. Cred că de inimă rea. Mă simt
vinovată, am remușcări.
Și ochii i se umplură de
lacrimi. Cu privirile în pământ, continuă.
— Dar copiii mi-au dat putere. Dragostea
lor și dragostea mea față de ei m-au ajutat să trec peste toate. Soțul mi-a
fost tot timpul alături. Și așa am reușit să mă redresez. Faptul că am familia
mea, locuința mea și că mi-am găsit relativ repede un loc de muncă, au făcut să
nu mă pierd. Sper că astăzi sunt un om ca toți oamenii.
— Dar aici intervine și voința
dumneavoastră, dorința de a vă reabilita și de a vă reintegra în societate.
— Într-adevăr, dar au
intervenit și conjucturile favorabile. În ciuda opreliștilor și a reticențelor
semenilor, am beneficiat și de oportunități pozitive.
O priveam
surprinsă. Chiar dacă se declarase la început închisă în sine, părea deosebit
de volubilă. Aveam impresia că vorbește cu mine cu plăcere. Probabil că își
descărca sufletul. Iar vocabularul pe care îl folosea era peste media oamenilor
obișnuiți, se simțea că mai citise la viața ei și niște cărți.
O reintegrare nereușită...
— Vedeți dumneavoastră, domnișoară, nu
toate fostele condamnate au revenit cu succes în societate.
— Poate că nici nu au făcut eforturile
adecvate.
— Domnișoară, uitați-vă cazul
unei fete cu care m-am împrietenit la închisoare. O cunoșteam din vedere de mai
demult, din oraș. Ne-am eliberat cam deodată și am ținut legătura. Nu era
căsătorită. Fusese logodită, dar băiatul n-a mai așteptat. A plecat, a
dispărut, cine știe unde. Avea și un copil de la el, care rămăsese la mama ei,
o femeie bătrână, bolnavă, cu o pensie de mizerie. Colega mea a încercat să se
angajeze, să-și caute un loc de muncă. Colinda orașul de la un patron la altul.
Nu-și găsea nimic. Facturile veneau, copilul cerea de mâncare, mama ei avea
nevoie de medicamente. Când cerea un loc de muncă, toți se fereau de o fostă
pușcăriașă, așa că s-a apucat de furat. Până când au prins-o. Acuma e din nou
dincolo de gratii, deși a încercat să se integreze în societate, nu a reușit,
iar viața ei s-a reîntors în acel punct fatidic de unde sperase că a scăpat
pentru totdeauna.
I-am mulțumit interlocutoarei mele și m-am ridicat să
plec. Fusese o gazdă primitoare, amabilă și politicoasă. La un moment dat voise
să mă servească ba cu o cafea, ba cu dulceață, dar am refuzat-o. I-am urat
succes în viață în continuare și am plecat. Era un exemplu de fostă deținută
căreia pedeapsa îi fusese de folos. A tras învățămintele necesare și a revenit
cu succes în societate. Dar fără acel gram de noroc de care a avut parte, nu
s-ar fi pierdut oare pe drum așa cum s-a pierdut colega ei? Oamenii greșesc și
ajung la pușcărie și pentru că societatea nu știe cum să se comporte cu ei, începând
cu cei care ne conduc și terminând cu oamenii în mijlocul cărora își petrec
viața, dar în același timp după ispășirea pedepsei aceeași societate de multe
ori nu știe cum să-i primească în mijlocul ei. Și în acest domeniu, ca și în
altele, țara noastră mai are mult de învățat.
CONCLUZII
Analizând viața din interiorul Penitenciarului de femei de la Rusca, în
raport cu societatea civilă, am întâlnit aici o lume pestriță, un conglomerat
neomogen care are în componența sa persoane din întreg spectrul de categorii
sociale având în comun factorul care le-a adus pe fiecare după gratii, adică
infracțiunea. Nici eu și probabil că nici mulți alții nu aveam nici un habar
despre lumea de dincolo de gratii. Intrând în contact cu ea, mi-am dat seama că
închisoarea s-ar vrea un imens laborator în care să se reformeze caractere
umane. Intențiile ar fi generoase, dar multitudinea de personalități însumate
aici, în majoritatea covărșitoare din segmentul negativ, fac de multe ori
dificile aceste intenții.
Și la Închisoarea de la Rusca finalitatea încercărilor este variată,
mergând de la reușite la nereușite. Aici se preschimbă destine. Uneori în bine,
cum de altfel se și urmărește, dar alteori în rău. Soarta unora dintre deținute
este readusă pe făgașul normal. Ele sunt învățate că trebuie să respecte
regulile, că orice greșeală se cere a fi pedepsită, bineînțeles ținându-se cont
și de gradul de toleranță, se încearcă a fi obișnuite cu munca, cu ordinea, cu
disciplina, cu respectul față de semenii lor. Cele care adăpostesc în adâncul
ființei lor un substrat sufletesc încă nealterat, își însușesc aceste principii
și devin piloni pozitivi într-o societate care așteaptă acest lucru de la ele.
Dar pentru alții, inclusiv din rândurile femeilor încarcerate la Rusca, și aici
mă refer la infractorii înrăiți, la persoanele labile psihic, la caracterele
slabe, ușor influențabile și fără orizonturi bine definite în viață,
închisoarea reprezintă o adevărată școală de perfecționare a
infracționalității. Își împărtășesc unii altora din experiența proprie, își
vând una alteia ponturi făcând schimb de informații despre posibile viitoare
lovituri. Aceasta este lumea penitenciarelor, aceasta este lumea
Penitenciarului nr. 7 de femei de la Rusca, anticamera în care se pregătesc
cele care au greșit pentru a reveni în societate.
Prin această incursiune în lumea Penitenciarului de femei de la Rusca, am
vrut arat că aici sunt încarcerate femei aidoma celor de afară, atâta doar că e
vorba de femei cu probleme și greșeli, dar totuși oameni ca și noi, care la
momentul ispășirii pedepsei se vor întoarce în mijlocul societății, iar noi cei
de afară trebuie să le primim cu înțelegere, să le întindem o mână de ajutor,
să le facilităm reintegrarea în rândul cetățenilor. Am vrut să trag și un
semnal de alarmă autorităților care, chiar dacă în general își fac datoria, au
însă suficiente lipsuri neimplicându-se cat ar trebui în recuperarea foștilor
deținuți. Acesta a fost scopul lucrării mele și sper că mi l-am atins. Cine are
ochi de văzut, să vadă, iar cine are urechi de auzit, să audă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)