Parcul
întreg freamătă de poezie și de dragoste. Iubite, ia-mă
de mână și să privim amândoi valsul nebun al frunzelor.
O frunză ca de aur pur, a poposit pe umărul
tau. O culeg cu buzele mele fierbinți. Pare un autograf pe care ni-l trimite
toamna, iar eu ți-l restitui ca pe un prelung sărut
al meu, al toamnei, al frunzelor....
“Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de-a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost.”
luni, 22 octombrie 2012
Autograf pe frunza care cade...
E toamnă
iarăși pe alei. Frunzele arămii
plutesc printre visele mele, sau poate că visele-mi se contopesc cu zborul de fluturi
ca de aur, al fruzelor, înainte ca acestea să poposeasca și să se odihnească
în iarba pârlită de brumă a parcului. Mi-am așezat
inima pe o frunză de arțar și o las sa se preumble printre crengile
poleite cu lucirea părului meu.
duminică, 21 octombrie 2012
Parada modei și a prostiei la Universitatea ''Alecu Russo''
Nu știu cât este de valabil proverbul că ’’Nu haina îl face pe om’’, dar în orice
caz, scoate în evidență poziția socială a majorității indivizilor. Și cum în
Universitatea noastră întâlnim un amalgam de studenți, de pe diferite trepte
ale societății, și vestimentația acestora este dintre cele mai variate. Întâlnim
de la ținute extravagante, pâna la îmbrăcămintea cea mai modestă. Evident că
vestimentația cea mai des întâlnită, este una decentă, dar totuși în pas cu
moda.
Zilele trecute, mi-am urmărit colegii și colegele de
universitate cum se îmbracă. M-a impresionat în mod plăcut bunul gust al unora,
însă această categorie de studenți, care se îmbracă elegant și cu bun-simț,
este destul de rar intalnită pe culoarele Universității noastre. Snobismul
inoculat în mințile celor din generația mea, este afișat adeseori cu ostentație
și prin îmbrăcămintea lor. Aș putea spune că prostia și incultura sunt direct
proporționale cu extravaganța din vestimentație. Dacă pe vremuri era de
actualitate proverbul ’’Cum e turcul, și pistolul’’, astăzi am putea parafraza
și spune ’’Cum e haina, și studentul.’’
Pornind de la grupul de colege care vin la
Universitate mai mult nu pentru a învăța, ci pentru a face parada modei și a
epata, dacă căutam notele lor din catalog, se confirmă că nu studiul este
preocuparea lor de căpătâi în acest
lăcaș de învățământ. Și pentru a dovedi
că ele cu adevărat nu sunt decât niște gâsculițe, le vezi tot în cârduri
pe coridoarele Universitatii, precum sunt și gâștele din ograda țăranului
moldovean. Dar dacă, mai celebrele
surate din antichitate ale domesticelor păsări, cel puțin au salvat Capitoliul
prin gălăgie, corespondentele lor umane
din Universitatea noastră, nu reușesc altceva decât să accentueze poluarea
fonică de pe culoare. Glasul lor ar fi
acoperit până și zgomotul făcut de străbunele gâște romane. Singurul lucru de
remarcat la aceste colege, ar putea fi costul deosebit de ridicat al
vestimentației, dacă aceasta nu s-ar dovedi lipsită de bun gust. Încercarea lor
de a imita vedetele showbizului, nu este întotdeauna încununată de succes, ele
fiind doar niște palide și nereușite copii a celora văzute pe ecran. Sunt și
fete îmbrăcate în haine scumpe, dar cu bun-simț, înțolite cu gust și la
modă. Vajnicii noștri colegi,
împopoțonați ca niște cocoșei, cu mintea așișjderea acestora, dau însă târcoale
primei categorii de fete, confirmând că cine se aseamăna, se adună.
Marea majoritate a studentelor noastre, și din această
categorie îmi place să cred ca fac parte și eu, se îmbracă cu decență, fară a
neglija însă moda, o vestimentație dichisită, curată, haine mereu noi, variate
și îngrijite.
E plăcut să fii băiat la Universitatea noastră, si
probabil, la toate universitățile. Poți admira minijupele colegelor,
picioare și talii sexy, pantaloni și
fuste strânse pe fund, bluze decoltate, care le pun în valoare sânii. În
contrapondere, pentru a nu rămâne mai prejos, băieții îmbracă pantaloni care îi
avantajează, adică le scot în evidență pungile, celora care au cu ce se lăuda. Fie
îmbrăcate snob, fie modern, fie modest, toate fetele din Universitate vor să-și
etaleze farmecele, spre deliciul colegilor. Din punt de vedere coloristic, dacă
am realiza un tot unitar al toaletelor feminine, am obține un adevărat papagal
viu colorat. Toate culorile, toate nuanțele, le regăsim pe culoarele Universității,
pe trupurile studentelor. De la cele mai reușite îmbinări de culori, până la
alte combinații coloristice frizând ridicolul.
În ceea ce mă privește, m-am străduit să mă îmbrac
decent, cu gust și bun-simț, modern dar nu deplasat, în culori plăcute pentru
cei din jur. Mărturisesc că în privința culorilor alese, o am drept model pe
doamna profesoară Aurelia Codreanu. Îmi place în mod deosebit verdele dânsei,
care îmi sugerează renașterea naturii în primăvară, trezirea la viață, viața în
sine, speranță.
Dacă toaletele colegelor diferă de la categorie
socială, la categorie socială, pornind de la cele mai elegante, ajungându-se în
unele cazuri la o îmbrăcăminte modestă, diferența este și mai pregnantă în
cazul parfumurilor, sprayurilor și cosmeticelor folosite. Evident că prostul
gust își face și aici de multe ori simțită prezența, mai ales în cazul
vopselelor, fardurilor și rujurilor. Întâlnim unele fete care parcă și-au
turnat în cap și pe față cerneluri colorate. Altele, din contră, sunt machiate
cu discreție și bun-simț. Întâlnim și colege care, din diferite motive,
neglijează cosmetizarea feței lor.
Putem spune deci, că pe coridoarele Universității
noastre, întâlnim zilnic o adevărată paradă a modei, cu exponate pentru toate
buzunarele și gusturile, care pot fi mai
mult sau mai puțin decente. De la o adevărată, așa-zisă aroganță a toaletelor
și a cosmeticelor folosite, până la decență și bun-simț, uneori chiar până la o
modestie totală. Asta după ideea că de la ridicol până la sublim, nu este decât
un pas.
Universul liric in poezia lui George Bacovia
Unul dintre numele cele mai cunoscute pe firmamentul
poeziei romanești, este cel al lui George Bacovia. Pe lângă talentul său
deosebit, Bacovia se remarcă printr-o originalitate distinctă, el promovând, de
la primul său volum "Plumb", un simbolism genuin, care îl deosebește
de alte nume ale curentului literar. Prin versurile sale, acesta creează un univers
cu totul specific, pe bună dreptate numit "universul bacovian",
patrunzând și conducându-ne într-o lume cu totul deosebită. La fel ca și alte mari nume ale simbolismului românesc,
cum ar fi Ion Minulescu, sau Alexandru Macedonski și Bacovia este tot un poet
citadin. Dar, în vreme ce Minulescu ne propune o lume exotică, iar Macedonski
una fantasmagorică, adesea luxuriantă, George Bacovia ne conduce printr-o lume
comună. Este un poet al provincialelor târguri, sărăcacioase, murdare, ne
poartă prin piețe pustii, pe unde vârtejuri eoliene vântura hârtii și alte
reziduuri, ne plimbă prin "parcuri devastate", "roase de cancer
si ftizie".
A debutat cu poezia "Plumb", iar în volum,
cu tomul cu același nume, în 1916.. Intrăm într-o lume greoaie, apăsătoare, cu
un cer plumburiu, adică cenușiu și greu, care amenință să ni se prabușească pe
creștete și umeri, să ne strivească. Bacovia este un poet al toamnei, anotimpul
bolnav al morții.
Provine dintr-o familie bună, de magistrați, intelectuali,
dar, fire nonconformistă, după ce absolvește liceul ca pe o povară, numindu-l
"liceu-cimitir al tinereții mele", după o tentativă de a urma școala
militară, renunță la cariera armelor. Are mai multe încercări de a urma
dreptul, la București și Iași, îl termină, în cele din urmă, devine avocat, se
înscrie în Baroul de Bacau, dar nu va profesa niciodată.
Cu o sănătate precară, suferința
sa se transmite și în poezii, culorile bolnave, cum ar fi galbenul,
reci, adica movul, violetul, sau ale morții, griul, cenușiul, plumburiul, sunt
peste tot întâlnite în universul său liric. Plumbul ne copleșește, ca și
culoare și consistență, greutate. Ne apasă, ne strivește, ne sufocă, în viață,
dar și dincolo de ea. Adesea, totul este de plumb, atmosfera, sicriele, coroanele
mortuare, iubirea ("Dormea întors amorul meu de plumb"), până și
morții "îi atarnau aripele de plumb".
Poetul descrie adesea un "amurg de toamnă
violet", o urbe în culori stranii, ( "Orașul tot e violet"),
"mulțimea toată pare violetă".
Galbenul pal domină, alături de cenușiu, universul
liric al lui Bacovia. palidul fiind adesea asociat cu tristul, "luna este
"palidă și tristă", galbenul sugerând paloarea morții, "o palidă
față tristă, iată am și murit". Chiar și atunci când descrie primăvara, nu
o prezintă ca pe un anotimp al speranțelor "O nouă primăvară pe vechile
dureri".
Precum majoritatea autorilor simboliști, Bacovia este
și un poet al ploii. Dar, adesea, pentru el ploaia este un pretext ca să
apeleze la viciul său de căpătâi, alcoolul (Plouă, plouă, plouă / Vreme de beție).
Da, Bacovia s-a lasat adesea pradă zeului Bachus, adoptându-i, chiar numele, ca
și pseudonim, Calea lui Bachus Baco -
via, mai ales că prezenta similitudini și cu numele orașului său natal.
Alteori, ploaia invocată se transformă într-un
adevărat potop. Bacovia, dezavuând lumea în care trăia, căuta un refrugiu în
vremurile preistorice (Un gol istoric se întinde"), ("Sunt singur și
mă poartă-un gând, Spre locuințele
lacustre").
Pe un cer veșnic noros, cenușiu, plumburiu, soarele
răzbate arareori, așteptat de poet ca pe un balsam pentru corpul său bolnav
("Ah, puncteaza cu-al tău foc,
Soare, soare, Corpul ce întreg
mă doare, Sub al vremurilor joc"). Dar soarele, când, totuși, strălucește cu
putere, poate fi un fenomen distructiv, de dezintegrare, catalizator al
putrefacției ("Sunt câțiva morți în oraș, iubito, Chiar pentru asta am venit să-ți spun. Pe catafalc, de caldură-n oraș, Încet cadavrele se descompun)".
George Bacovia, poetul târgurilor provinciale, cu
parcuri singuratice, cu copaci bolnavi mușcati de cancer și atacați de ftizie,
plini de frunze moarte, de toamnă, Un solitar al piețelor pustii, pline de
gunoaie ("Sunt solitarul pustiilor
piețe, Tovarăș mi-i râsul hidos și cu
umbra, Ce sperie cainii pribegi prin
canale" ). Cu sânge de animale sacrificate la abatoare mânjind decorul, cu
corbi negri, rotindu-se în zbor, întregind un peisaj dezolant.
Iubirea pentru Bacovia este la fel de bolnavă precum
întreaga sa existență. Fete palide, deloc cochete, tușind uscat, amoruri
desfășurate în camere igrasioase ("Odaia mea mă înspăimântă, Aici n-ar sta nici o iubită").
Uneori găsește câte un refugiu la domiciliul iubitei,
în iernile lungi de "decembre", când "zăpada-i cât gardul"
izolându-l de lumea pe care o vituperă.
Bacovia, un poet "ce-a râs amar și-a plâns
mereu", a avut propriul său univers în care s-a izolat. Dar din acea
izolare s-a impus, la început mai timid, dar apoi tot mai autoritar, ca unul
dintre cele mai ilustre nume pe frontispiciul poezii românești. Multe generații
care au venit dupa George Bacovia, și vor veni de-acum încolo, și-au adapat
cugetul la izvorul cu apă vie care curge lin din esența universului liric al
poeziei marelui poet.
miercuri, 10 octombrie 2012
Iubirile tomnatice din versurile domnului profesor
Auzisem încă din anul trecut, ca domnul Leahu,
decanul nostru, este un nume ilustru între poeții Republicii Moldova, dar
trebuie să mărturisesc că nu citisem nici o poezie de-a dumnealui. De aceea,
cand mi s-a ivit prilejul de a achiziționa un volum de versuri, scris de către
domnia sa, am profitat de o ocazie și l-am cumpărat imediat. Dar, ale vieții
valuri și probleme m-au făcut să nu citesc imediat poeziile din volum. Zilele
trecute, l-am revăzut printre cărțile din biblioteca mea. Cu vădită emoție,
l-am scos dintre celelalte tomuri ale mele, privindu-l admirativ, profund
impresionată de coperțile și grafica acestuia. Coperțile și paginile erau din
hârtie fină, de calitate. Pe coperta întâi apărea un desen modern, cu linii
îndrăznețe, sugerând un erotism carnal, plin de tinerețe.
Am deschis
volumul și m-am oprit la prima poezie, care dădea titlul volumului. La început curiozitatea, dar pe masură ce
parcurgeam paginile și poeziile volumului, interesul față de versuri, m-au
făcut să-mi petrec pâna târziu în noapte, citind și recitând poemele din volum.
Referindu-mă la titlul volumului ,,Alungarea muzelor
din cetate’’, mi-aș permite să fac o sugestie autorului: ,,Izgonirea muzelor
din cetate’’ parândumi-se a suna mai poetic.
De asemenea,
volumul mi se pare un pic lispit de consistență cantitativă, poetul
rezumându-se în a-și exprima gândurile și
ideile doar ]n trei poeme. Evident, conciziunea este o calitate, la fel ca și
concentrarea de idei, dar, având în vedere faptul ca volumul se adresează unei
mase largi de cititori, ar trebui să li se ofere o mai mare posibilitate de
selecție. Dacă vrei să încânți un număr cât mai mare de cititori, trebuie să le
oferi posibilitatea de a alege ceea ce le place, dintr-o gamă mai variată.
Linia principală
a volumului de versuri este tema iubirii, dar o iubire modernă, o iubire mai
puțin romantică, o iubire a secolului XXI. Protagoniștii sunt îndragostiții
erei calculatoarelor, nesemănând deloc cu clasici, precum Tristan și Isolda.
Lipsesc
elementele unei iubiri romantice, sentimentul
dragostei se consumă și este devorat de o lume modernă, în continuă mișcare, în
mare viteză, universul acesta hulpav, mistuind sentimentele romantice. Poeziile
fascinează, impresionează, dar niciodată un tânar îndrăgostit nu va șopti la
urechea iubitei sale aceste versuri. Pare o iubire nu între doi îndrăgostiți,
ci între doi amanți, preambulul unui viitor dezmăț erotic, și nu înfiriparea
unei iubiri inocente.
‘’Epistola Sextină’’, este vădit și provocator
eminesciană ca metru și ritm: un conținut aiuritor ironic pe structura Scrisoarii
V. Începând chiar cu titlul poemului, ‘’Epistola sextină’’, ni se sugerează o
iubire vinovată, un act de amor care poate că s-a petrecut chiar în altarul
celebrei Capele Sixtine, în acest loc sacru, având loc oare un act pagan?..
Poeziile domnului
Leahu mi l-au redescoperit așa cum am apucat să-l cunosc: carismatic,
fermecător în exprimare deși un pic prea savant pentru cei cărora li se
adresează: câteodată bolovănoase, versurile
domniei sale, alteori lunecând ca o apa
curgătoare; aici liniștite ca un râu de câmpie, dincolo tumultoase ca o apă de
munte, dar instructive de fiecare dată.
Când spun
‘’instructive’’, mă refer la proba de mare virtuozitate
stilistică pe care o prezintă aceste poezii. Nu știu dacă ar mai avea cineva
dintre poeții noștri răbdarea și o credință atât de nestrămutată în puterea
calofiliei pentru a relua post-modern ritmurile clasice.
Am adormit gândindu-mă
la poemele domnului profesor, iar zorii
zilei m-au deșteptat cu aceleași versuri în minte. Se spune că acele lucrări de
artă în general , și poezii în special, sunt cu adevărat valoroase, care te
marchează și se lipesc de creierul tau precum un scai de pulpana hainei.
marți, 2 octombrie 2012
Împărțind cărți și gânduri...
Zilele trecute, am aflat că a a vut loc o lansare de
carte. Mi-am adus aminte, că prin
iarnă-primăvară, am participat și eu la un astfel de eveniment. Acesta s-a
petrecut în data de de 22 februarie, la Biblioteca Universitară din Bălți, din
strada Pușkin 38, când a avut loc emoționanta festivitate. Este vorba despre
lansarea jurnalului ‘’Realitatea cu amănuntul la Europa Liberă’’ al lui Iulian
Ciocan.Ceremonia a avut loc în prezența tinerilor de la facultatea de Filologie
de la Universitatea ‘’Alecu Russo’’, din localitate, precum și a unui numeros
public.Ca invitați de onoare au fost scriitorii Andrei Burac, Emilian Galaicu
Păun și jurnalista Valentina Ursu.Evenimentul a fost organizat de către
autoritățile locale, prezente și ele, în corpore.Autorul, Iulian Ciocan, a
împărțit autografe cu dedicație, pe volumele vândute ca pâinea caldă. De
asemenea multe alte alte exemplare au fost dăruite participanților. Despre
valoarea și semnificația acestei cărți ne-a vorbit Vladimir Beșleagă.Au mai
luat cuvântul Maria Șleahtițchi, iar în final, însuși autorul, domnul Iulian
Ciocan.Un moment emoționant a fost intervievarea tinerei, Ana Tinica, studentă
la Jurnalism, după care, autorul și oaspeții de onoare, au fost invitați la o
minirecepție unde s-au servit diferite antreuri, fructe, alune.Totul s-a
desfășurat sub cele mai bune auspicii, într-o atmosferă destinsă, de voie bună
și relaxare.În jurul orelor 16:00, lansarea de carte, inclusiv recepția care a
avut loc după lansare, s-au încheiat,
cei participanți mergând spre casele lor, cu sufletele mai curate, cu
setea de cultură sporită, și cu amintiri de neuitat pentru multă vreme.
luni, 1 octombrie 2012
Repartizarea burselor, mai ceva decât repartizarea bugetului țării
După ce fiorii emoției primelor zile ale noului an
universitar s-au risipit încetișor, în prim planul atenției noastre s-a
instalat preocuparea față de acordarea burselor. Nu e vorba că părinții noștri
nu ne-ar fi susținut financiar, sau că nu s-ar fi străduit să nu ne lipsească
nimic, dar un ban în plus este
întotdeauna cu satisfacție primit, atît pentru bugetul familiei, cît și în
buzunarul studentului. Ba chiar, în unele cazuri, sumele acordate ca și burse,
deveniseră vitale. Fiecare dintre noi ar fi vrut o încadrare bursieră mai
favorabilă, orice sumă primită în plus, fiindu-ne de real folos.
Ne-am fi așteptat ca listele de bursieri să fie
afișate cât mai repede, noi pîndind zilnic (
afișierul ) pentru a vedea dacă nu au apărut. În sfârșit, miercuri o
veste a făcut înconjorul Universității. Apăruseră tabelele cu bursieri la
Facultatea de economie (parcă).
Nerabdarea noastră devenise și mai mare. Din oră în oră cineva se repede
pentru a se documenta dacă nu aparuseră și în cadrul Facultății noastre.
Decepționați, vedeam cu resemnare că mult așteptatele liste, se lăsau așteptate
la noi. N-au aparut nici miercuri, nici joi, abia vineri, au fost afișate.
Eram cu mai mulți colegi de-ai mei, în pauză, pe
coridor, cînd vestea cea mare s-a raspîndit. Vorba lui Topârceanu:
"A trecut așa o boare, pe deasupra viilor".
"TABELELEEEEE" Ne-am repezit cu toții înspre afișier creîndu-se pe culuar o busculadă, mai
ceva ca la mitingurile politice. Ajunsă cu chiu cu vai în fața listelor, mi-am
căutat cu înfrigurare numele în tabel. Știam că, împreună cu alte colege, aveam
cea mai mare notă din an, și că, practic nu mă pot aștepta la surprize
neplăcute, totuși, pînă ce nu-mi vedeam numele acolo unde speram ca îi este
locul, nu puteam fi liniștită pe deplin.
Am rasuflat ușurată. Mă regăseam în listă, împreună cu încă ** colegi. Avînd în vedere ca eu știam că la media pe
care o aveam eu, mi ce cuvenea bursă de categoria a doua, eram mulțumită cu încadrarea.
Banii pe care urma să-i primesc, vor fi bineveniti, , ajutîndu-mă să-mi umplu
unele goluri financiare, din viața mea de studentă. În general, în jurul meu,
auzeam exclamații de mulțumire. Erau bursele la care majoritatea colegilor mei
se așteptau.
Totusi, au existat și nemulțumiri. De pildă, Irina
Burcovschi, de la grupa 22, specialitatea română-engleză, poate mai mult ca sa
atraga atenția tuturor că ea avea media cea mai ridicată 9, medie egală cu a
mea, explica înciudată că ei i se cuvenea cea mai mare bursă, deși era clar că
nu atinsese plafonul de medie care se impunea pentru o bursă de categoria întîia.
Ba chiar propunea criterii de diferențiere fantasmagorice, mediile de la
examene cazînd în plan secundar, în detrimentul unor concursuri pe care nici măcar
cea care le propunea nu le putea explica sensul. Au mai existat și alți nemulțumiți, cum ar fi
Irina Iliev, din aceeași grupă, exprimandu-și indignarea că, în
primul an avut bursă de același grad cu studenții care aveau medii mult mai
mici.
Clopoțelul anunțase de multe minute că pauza se terminase. Multumiți și nemulțumiți ne-am
îndreptat laolaltă spre sala de curs, unde domnul nostru profesor ne aștepta cu
întelegere și îngăduință. Ce s-ar mai putea adăuga? Modul de acordare al
burselor o fi fost unul corect? În orice caz, criteriile după care s-au
stabilit categoriile de burse, criterii bune sau rele, cum or fi fost, au fost
respectate. Poate ne-ar trebui alte reguli, mai bune, dar deocamdată după
acestea ne-am ghidat. Nici un regulament nu se schimbă în timpul jocului.
Pentru îmbunătățiri în domeniul burselor ne trebuiesc nu numai regulamente
școlare noi, ci și legi noi. Parlamentarii ar trebui, în primul rand să acorde
un procentaj din PIB mai mare, pentru Învățămînt. Iar guvernantii, în speța
Ministerul Învățămîntului, să gestioneze mai bine acești bani. Stimulente
salariale sporite, pentru profesori, burse mai mari elevilor și studenților, dotare
și logistică superioare în unitățile de învățămînt, în genere, condiții mai
bune.
Dar, multe schimbari în bine, ar trebui aduse în
țara asta, în toate domeniile, nu doar în cadrul Ministerului Învățămîntului.
Interviu cu un scriitor semicentenar
Zilele
trecute mi-a căzut în mână un interviu luat de către jurnalista Valentina Tăzlăuanu, luat cunoscutului poet,
scriitor, publicist Vasile Gârneț, director al revistei "Contrafort",
cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, a distinsului director. Interviul a
apărut în februarie 2008, în publicația "Sud-est cultural".
Autoarea
interviului abordează diferite aspecte din activitatea profesională a celui
intervievat, interesandu-se ce trăiri
are cu ocazia împlinirii acestei jumătăți de veac, de simțămintele acestuia vis-a-vis de
cum i s-a parut a fi mai realizat, ca poet, ca scriitor, ca publicist, sau ca
director de revistă. Întrebările au fost echilibrate, iar raspunsurile de mult
bun simț.
În
legătură cu propria sa aniversare, Vasile Gârneț face divagații filozofice
despre tinerețea sufletului său, apoi pomenește despre nesecata-i putere de
muncă, despre energiile de care este cuprins. Evenimentul în sine, nu îl privește
ca pe o sărbătorire a propriei sale persoane, ci ca un pretext de noi începuturi.
Vasile Gainat ne apare ca un luptător neobosit, neînfricat, plin de putere de
muncă.
Întrebat
daca ego-ul scriitorului este o fortăreață enexpugnabilă, Gârneț răspunde că
''Egoul scriitorului este o rană dezgolită mereu... o tendintă irepresabilă spre libertate''. Ne
vorbește apoi, despre criza mare de minţi luminate, de oameni de caracter şi de
profesionişti adevăraţi în toate domeniile.
Referinduse
la calitățile, dar și la lipsurile celei mai tinere generații de scriitori,
Vasile Gârneț spune că apreciază
dezinvoltura, tupeul, dezinhibarea, curajul şi revolta lor, dar ii displace
propensiunea lor pentru spectacol – uşurinţa cu care se dau în spectacol – şi
slaba cunoaştere, la unii dintre ei, a limbii române, limba în care scriu.
Întrebările
la care a răspuns, sunt un prilej, pentru Vasile Gârneț de a reitera propriile concepții despre
filozofia vieții, despre slăvirea muncii, despre punerea energiilor în slujba
omului. Interviul realizat de catre
Valentina Tăzlăuanu cu omul de
litere Vasile Gârneț, îmbracă formele unei șuete amicale, jurnalista conducând
discuția de parcă am asista la dialogul dintre doi vechi prieteni. Sentimentul
principal care răzbătea din întrebari era cel de stimă față de cariera unui profesionist care nu și-a
mintit niciodată menirea.
Analizând
acest interviu, din vorbele celui sărbătorit, eu, personal, îl văd pe Vasile
Gârneț, ca ca pe un mentor printre tinerii scriitori, o persoană echilibrată,
un profesionist desăvârșit, pragmatic, dar și vizionar, fără îndoială un
exemplu demn de urmat pentru cei care vor să-i calce pe urme.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)