O nouă toamnă pe vechile dureri

"O nouă primăvară pe vechile dureri" spunea poetul. Realitatea cu care m-am confruntat zilele trecute în oraşul Bălţi, schimbă puţin versul lui Bacovia. Am constatat cum se aşează, nu o nouă primăvară, ci o nouă toamnă, peste vechile dureri, ale unor năpăstuiţi ai soartei.

Iniţial pornisem (cu Bacovia în gând, poetul toamnei) să-mi umplu sufletul, admirând mirifica natură în acest anotimp de basm. Am păşit pe aleile parcului din centrul oraşului, topită de fascinaţie, cu ochii ţintă la dansul magnific al frunzelor de aur, la conturul de vis al copacilor rupţi parcă din poveste, la covorul arămiu dintre trunchiurile lor.Trupul şi sufletul parcă îmi pluteau. Eram toată plină de frumuseţe şi poezie.

Şi totusi, ceva morbid, aducător de lacrimi şi durere, plutea în văzduh, prevestind şocanta revelaţie pe care urma s-o realizez în curând. În parc am întâlnit şi peisaje dezolante, natura muribundă, zone pustii, întinate de părăsire, iluzii abandonate, cuprinse de tristeţea părăsirii şi singuratăţii, asemeni semenilor noştri pe care i-am întâlnit imediat după aceea, şi despre care aş vrea să vă vorbesc în cele ce urmează.

Am părăsit aleile parcului, cu fascinaţia în suflet, pornind să caut prin oraş, alte zone îmbălsămate de mirabila aripă a toamnei, anotimp care transformă natura într-un spaţiu născut, parcă, pe alte tărâmuri.

M-am amestecat printre oameni, unii fericiţi, alţi preocupaţi, unii plini de iubire, alţii doar de egoism. Şi atunci m-am confruntat cu imaginea cea mai degradantă a condiţiei umane, coborâtă atât de jos, datorită  lipsei de responsabilitate şi interes, a celor care ar trebui să se ocupe de protecţia socială, dar şi datorită indiferenţei noastre, a tuturor.

Ne lovim de ei zilnic, la tot pasul şi trecem mai departe, fără să le acordăm vreo atenţie, fără să-i băgăm în seamă. Unii le mai strecoară în palmă doi creiţari, sau câte o bancnotă fără mare valoare, dar majoritatea nu fac nici măcar acest minim efort fizic şi financiar.

Da, aţi dedus bine, mă refer la cerşetorii care îşi duc traiul chinuit, în mijlocul unei societăţi egoiste şi hapsâne. În cazul lor, protecţia socială este aproape inexistentă. Pentru fiecare, viaţa a fost un calvar, toţi, pe rând, ascund câte o dramă, dintre cele mai felurite şi mai dureroase. Soarta, destinul, indiferenţa societăţii administrative, dar şi civile, de multe ori şi propria lor ignoranţă, delăsare, împăcare cu soarta, cât şi propriile lor vicii, i-a adus în această stare de fapt. Dar, indubitabil, nimeni din societate nu le-a sărit în ajutor, ca să le redreseze cursul vieţii şi să-i reaşeze pe linia de plutire. Atât ei, cât şi autorităţile şi semenii lor, s-au complăcut într-o totală apatie, lăsând linia destinului să le joace festele până la capăt, până in pragul prăbuşirii totale în prăpastia condiţiei umane.

Îi avem printre noi, ne lovim de ei la tot pasul. Nepăsarea clasei politice i-a exilat pe trotuare, pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. O pensie de mizerie nu poate rezolva problemele acestor năpăstuiţi ai soartei. Fiecare îşi are drama vieţii sale. Societatea ar fi trebuit să-i ajute ca să treacă peste grelele încercări, sa-i coopteze în programe de reintegrare, de socializare şi să le asigure un trai decent. Dar guvernanţii noştri au preocupări aşa zis mai "nobile", pentru a mai băga în seamă pe aceşti oameni abandonaţi la periferia societăţii.

Îi vom avea permanent printre noi, expuşi ca într-o vitrină, spre ruşinea noastră, ca naţie, dar şi ca cetăţeni. Ruşine faţă de cei care ne vizitează ţara, dar şi faţă de noi înşine. Dar, tocmai cei cărora ar trebui să le crape mai tare obrazul de ruşine, adică "distinsa" noastră clasă politică, cei care conduc această ţară, tocmai ei dau dovadă de totală indiferenţă faţă de nişte oameni de care îşi aduc aminte doar din patru în patru ani, atunci când vin să le cerşească, la rândul lor voturile, aşa cum cerşesc voturile tuturor. TOT UN FEL DE CERŞETORIE, DAR DE ALTĂ NATURĂ.