Aurul verde de la Bălți

Adesea, mergînd pe drumurile naţionale, între localităţi, noi, cu toţii, am admirat cîmpiile mănoase , cu holde de grîu razînd sub soare, strălucind precum aurul, sau lanurile de porumb din care un om călare nu se vedea (de înalte ce crescuseră), sau fermele legumicole.

Le priveam cu indiferenţă, cel mult cu admiraţie, dar fără a înţelege cat umanism răzbate din fiecare plantă în parte.

Nu ajungea pînă la noi percepţia că, într-o societate abrutizată, o mînă de oameni îşi aplecau sufletul asupra acestor minuni vegetale, le concepeau şi îngrijeau ca pe nişte copii. Nu este indiferent cum îngrijeşti culturile pentru ca rezultatele să fie deosebite. Iar agricultura adevărată începe nu pe cîmp, ci în laborator.

Nu întelegeam prea bine nici sintagma ’’agricultură ecologică’’. Dar este adevărat. Produsele neecologice sunt produse nocive, pline de ’’e’’-uri, dăunatoare sănătăţii.

Zilele acestea am făcut cunoştinţă cu agricultura ecologica, însuşindu-mi primele noţiuni.

La început nu ştiam ca în cadrul Universităţii noastre de la Bălti există o catedră de Ştiinte ale naturii şi Agroecologie. Aceasta a fost înfiinţată în anul 2003, graţie colaborării Universităţii cu Institutul de cercetări agronomice ’’Selecţia, de la Bălţi.

A fost înfiinţat în 1940 şi s-a ocupat de atunci de ameliorarea soiurilor şi culturilor. A colaborat, de-a lungul anilor cu institute similare din republicile surori, (Rusia, Ucraina, Bielorusia), dar şi din alte ţări STRĂINE (România, sau Germania, Ungaria, SUA).

Înfiinţarea catedrei de Ştiinte Ale Naturii şi Agroecologie în cadrul Universităţii, a fost o adevarata mană cerească atât pentru Universitate. dar şi pentru Institut. Specialiştii Institutului au putut beneficia de o încadrare universitară, iar colaborarea dintre cele doua instituţii a fost benefică, inclusiv prin formarea de noi cadre tinere, care să ducă pe mai departe munca savanţilor de la Institut.

Am vizitat intâi Catedra de Ştiinţe ale naturii si Agroecologie, a Universităţii. Situata hăt la etajul al cincelea, nu parea deloc ecologică, dar asta deja ţine de Ministerul Învăţămîntului şi nu de cel al Agriculturii.

Domnul decan ne-a întîmpinat cu un zâmbet jovial, dar se vedea pe faţa lui ca nu îi inspiram prea multa încredere. Probabil ne considera un grup de studenţi care nu avem nici în clin nici în mânecă cu agricultura, fie ea şi ecologistă.

Dar cu răbdare pedagogică ne-a explicat istoricul acestei facultăţi.

După cum am mai spus, ea a fost înfiinţată în anul 2003, cu o singura secţie, dar s-ar putea extinde dacă tinerii ar dovedi interes şi aplecare către ştiinţele agricole.

Colaborarea cu Institutul este deosebit de benefică, cele doua instituţii completîndu-se de minune. Universitatea beneficiază de un adevarat "laborator" natural, imens, cu materiale didactice la tot pasul, pregătind în acelaşi timp şi viitorii specialişti ai Institului, dar nu numai pentru acest Institut.

Domnul decan şi-ar vrea o catedră mai evoluata, cu multe secţii, fonduri de la minister sporite, apărătură modernă, studenţi mulţi. Dar o parte din lipsuri sunt suplinite de colaborarea cu Institutul.

Aşa am facut noi cunoştinţă cu întîiul segment al axei Facultatea de stiinte ale naturii-Institutul de cercetări. Urma sa vizităm şi punctul cheie, Institutul propriu-zis.

Institutul se află, de asemenea, în bătrînul nostru municipiu Bălţi. Nu mai era orasul descris de Geo Bogza înainte de al doilea război mondial, dar nu toate rănile de atunci au fost cicatrizate de-a lungul timpului. Mai păstrăm şi astăzi unele relicve.

Am urcat, pentru început, într-un troleibuz care parea el însuşi de pe vremea lui Geo Bogza.De la primii metri parcurşi cu troleibuzul, în suflet mi se cuibărise teama că, dacă va trebui sa parcurgem tot traseul, pîna la destinaţie, cu acest troleibuz, nu vom ajunge în veci la Institut. Mai degrabă, bănuiam ca vom face o oprire fortuită şi definitivă, undeva în plin câmp.

Dar pentru risipirea temerilor mele, ni s-a spus că vom schimba, la un moment dat mijlocul de locomoţie.

Ajunşi la faţa locului, troleibuzul a oprit, tusind îngrozitor, iar noi am coborît. Spre marea mea surprindere, şoferul a reuşit să repună în mişcare arhaicul mijloc de transport.

Ajunşi, în sfîrsit, am coborît în faţa unei clădiri impozante, cu mai multe caturi, ferestre mari, luminoase, proaspăt vopsită în culori vii, vesele. Spre marea mea surprindere, pe faţadă scrie cu litere mari, vizibile de la distanţă "Selecţia", în limba română. Cum de le-o fi scapat filoruşilor care se află la cîrma Bălţilor să schimbe firma în cealaltă limbă?

Evident ca doamna de la intrare ne-a salutat politicos, în neaoşa limbă rusă.

Intrînd în Institut am avut doua prime  reacţii, una vizuală şi cealaltă olfactivă. Cea vizuală se referea la portretele tuturor foştilor directori ai Institutului, opt la număr.  La loc de cinste şi Mircea Snegur. Ei, dar merita şi acest personaj istoric să figureze în aceasta categorie. Doar el este ultimul preşedinte al RSS Moldoveneşti, dar şi primul presedinte al Republicii Moldova "independente’’. N-a fost el chiar director al Institutului, dar titlul de doctor în Cultură, nu putea să-i lipsească.

Senzaţia olfactivă mă făcea să mă cred într-un lan de grîu. Mirosul de spice verzi îmi umplea nările cu primăvară, cu dor de viaţă. Îmi venea să-mi tăvălesc trupşorul prin verdele unui lan de aprilie.

Am privit cu atenţie în jur. Fotolii de nuiele împletite în culori natur, te îmbiau să te lăfăi în ele. Zeci de policioare cu eprubete, lădiţe, cutiuţe. . De pe policioare ne zîmbeau tot felul de mostre cu soiuri de grîu de toamnă, de primăvară, secară, orz, orzoaică. Soiuri înalte, soiuri pitice, lanuri în miniatură. La loc de cinste cele 17 soiuri de grîu create şi produse în laboratoarele Institutului, adaptate condiţiilor locale.

Alături , trofeele obţinute de către Institut, diplome şi medalii

În sfîrşit şi-a făcut apariţia şi ultimul clasic în viaţă de pe pereţi, adică actualul director, domnul Boris Boincean. Simpatic, zîmbitor s-a aratat binevoitor să ne vorbească despre Institut. Despre istoricul lui, când a fost fondat, raza de activitate, colaborari. A pomenit şi despre colaborarea cu Universitatea. Şi cum Institutul este, printre altele, şi un laborator experimental pentru Catedra de ştiinte ale Naturii, barul de alături, "Steluţa", este un laborator experimental pentru binefacerile culinare ale culturilor Institutului. Au fost încercate acolo produse din soia, chiftele, pîrjoale, salamuri (Celebrul salam cu soia de care azi rîde toata lumea). Din soia se pot fabrica peste o sută de produse, ea hrănind deopotrivă oameni şi animale.

Ne-a mai explicat ca fasolea este mîncarea naţională a Basarabiei .Ne-a vorbit despre "aurul verde" al Basarabiei, adică lucerna., despre culturile de leguminoase, adevărate izvoare de sănătate.

Ne-a spus ca cea mai importantă bogaţie a noastră este solul, cel mai bogat în cernoziom, peste 80%. Şi această bogăţie inestimabilă nu poate fi exportată, furată, transportată în altă ţară. Ea rămîne a pururi a Republicii Moldova şi trebuie valorificată ca atare.

Munca începe de la selectarea seminţelor. Selectarea şi ameliorarea lor. În laboratoare se crează noi hibrizi, mai productivi, mai rezistenţi, cu o perioadă de vegetaţie cât mai scurtă.Aşa au fost create 360 de soiuri de porumb dintre care 78 se cultivă pe câmpiile patriei. Institutul produce material pentru semănat de cea mai bună calitate. A comparat Institutul cu o bancă din care tot te împrumuţi, dar nu întotdeauna restitui împrumutul.

Ne vorbeşte cu mare dragoste despre plantele pe care le umanizează. Cred ca îşi introduce sufletul în fiecare bob de grâu semănat şi sufletul îi răsare de sute de miliarde de ori, cu fiecare fir verde de grîu. Noile soiuri de hibrizi create sunt copilaşii lui, orice soi ameliorat îi produce fericire. Ne vorbeşte despre Grădina Botanică pe care au creat-o. Au produs puiet pomicol, l-au sădit, apoi au găsit pomii rupţi. Parcă i-ar fi devastat sufletul. Ne spune că dacă lumea este lovită de o criză economică şi financiară, noi suntem loviţi de o criză morală.Trebuie să ne educam copiii în acest sens, să iubească pămîntul, să iubească plantele. Pămîntul este cel care ne hrăneşte. El trebuie îngrijit, nu sa ne batem joc de el. Ar trebui creată Poliţia Ecologica. Trebuie să ne păzim pămîntul, natura, de vandali. Să protejăm solul de secetă, inundaţii, eroziune şi alte intemperii.

Iar daca vrem sa mîncăm sănatos şi îndestulat, trebuie sa creăm o agricultură ecologică. Să înzestrăm ţăranii cu pămînt şi să-i învăţăm cum să-l cultive. Să evite îngraşămintele chimice, să irigheze solul, să le oferim material săditor şi seminţe de cea mai bună calitate.

Apoi domnul director ne-a propus să vizităm împreună cu el culturile de câmp. Aşteptam cuminţi sosirea vreunui modern autobuz care să ne ducă la destinaţie. Şi a apărut. Nu ştiu, părea o maşinărie de aruncat bolovani de pe vremea armatelor romane, sau vreun mijloc de locomoţie cu care Cezar a trecut elefanţii  în munţii Alpi. Mă rog, un singur elefant, și acela pui, că mai mult n-ar fi incăput. Era oare pentru noi? Da, da. Am fost invitaţi să urcăm. Pe post de elefanţi moderni, adică boi. Nu de alta da precis că această sculă mobilă servea şi la ducerea boilor la abator, pentru tăiere. Noi, boii umani ne-am înghesuit pe platforma mult prea mică ca să ne îngaduie pe toţi. Dar imediat am înteles imaginile văzute la televizor, când 150 de muncitori entuziaşti, constructori ai comunismului, reuseau sa urce dimineaţa într-un autobuz de 50 de locuri. Înghesuiţi ca vai de noi am pornit spre Institut. Singurul fericit era colegul nostru, Eugen, strivit de sâni şi pulpe feminine din toate părţile. După hurducarelile troleibuzului am suportat şi toată această înghesuială.

Ajunşi pe cîmp, soiuri productive, rezistente, viguroase ne întîmpinau la tot pasul. Harnicul nostru director ne-a mai spus ca chiar si Stalin, fost, printre multe altele, prim agricultor al Marii Ţări, a facut si lucruri bune. Fără acţiunile întreprinse de el, Republica Moldova n-ar avea astăzi nici sol, nici câmpii, nici dealuri, nici grâu, nici vii. Veşnică şi neţărmurită recunoştiinţă, Tovarăşe Stalin. Dormi în pace, vrut-ai fi dormit tot timpul, şi înainte.

Apoi domnul director a facut apologia muncii, dar o apologie de bun simţ. Ne-a spus că munca nu este o ruşine, el, chiar dacă este intelectual, nu îi este jenă să ia sapa în mîna, chiar dacă este director (îl cred ca nu îi este rusine la modul declamativ, emfatic, dar nici pita nu şi-ar câştiga-o săpînd).Aspectul său vestimentar contrasta în mod placut cu uneltele agricole din mîna domniei sale. Ne vorbea cu entuziasm şi cu convingere despre muncă atît cea din laborator cît şi cea de pe cîmp. Toate argumentele erau de bun simţ, prezentate la modul pedagogic. Dînsul consideră, pe bună dreptate, munca pentru asigurarea hranei omenirii drept o misiune a conştiinţei umane.

Omul acesta ne-a ţinut o lecţie de viaţă, de educaţie, de responsabilitate. Nu ne-a facut o simplă descriere a activităţii Institutului ci ne-a învatat să iubim pămîntul, natura, plantele.

Seara am ajuns acasă. Un boboc târziu de trandafir profitase de vremea calduroasă şi îşi rasfăţa petalele la soare. Era alb, pur, pur ca dragostea domnului director pentru pămînt. Am întins mîna să rup bobocul şi să-mi împodobesc vaza cu el. În aceeaşi clipă am avut o revelaţie şi mi-am retras mîna ruşinată. Aveam impresia ca acel boboc de trandafir este unul dintre copilaşii domnului Boris si ca rupîndu-l de la tulpină, aş mutila, aş ucide un copil al acestui om demn de tot respectul.