Un interviu ratat

Am primit însărcinarea domnului profesor X. de a-l intervieva pe domnul profesor Y, de la Facultatea de Drept, proaspăt doctor în domeniu, ca pe o provocare benefică, unul dintre cele mai importante exerciţii de jurnalism de-ale mele, de până acum. Gândindu-mă la titlul de doctor pe care tocmai îl dobândise, am făcut o corelaţie între acesta şi proverbul francez  "La noblesse oblige", fără să-mi dau seama că pe lângă nobleţea titlurilor, este nevoie şi de o nobleţe a caracterului.

Întrevederea cu "domnul doctor", mi-a lăsat un gust amar, făcându-mă să mă gândesc la un alt proverb, de data aceasta românesc "A fi domn e-o întâmplare, a fi OM e lucru mare". Nu am avut nici o clipă impresia că am în faţă un cadru didactic, un om a cărui menire era să modeleze caractere, persoane, personalităţi. Un dascăl aflat în fruntea unei catedre, având în faţă zeci de studenţi pe care, prin forţa exemplului propriu, să-i înveţe. Să-i înveţe, ce?? Despre infatuare, despre mult prea plinul de sine, despre dispreţul faţă de cei din jur? Mai degrabă părea o falsă vedetă de la Hollywood, plină de ifose şi aere de starletă, sau mai exact, un manelist plin de "succesuri" ( ca să citez un personaj celebru), cântând printre blocurile din cartierele bucureştene.
M-aş fi aşteptat ca un profesor de la Universitatea la care încerc şi eu să-mi conturez destinul în viaţă, drumul profesional, prodecan al unei facultăţi, proaspăt doctor, să aibă şi un caracter pe măsura titlurilor dobândite prin muncă. Domnia sa ar trebui să ştie că nu cu dânsul se termină lumea academică, ar trebui să accepte că din urmă vin alţi tineri care aşteaptă o mână de ajutor, în formarea lor, oare de la cine, în primul rând? Evident că de la profesori. Întotdeauna mi-a plăcut să cred că profesorii se aşează la catedră nu doar pentru acel amărât de salar, ci cu dragoste pentru studenţii dornici să acumuleze pe băncile şcolii, cu drag de a-i ajuta să se formeze. Oare şi distinsul domn doctor, când voia să înveţe, a întâlnit aceeaşi înţelegere de la profesorii domniei sale?
Când am sosit astăzi acasă de la facultate, m-am făcut că nu îmi auzeam maţele chiorăinde de foame, de care nu mă ocupasem toată ziua, am amânat hrănirea lor şi am alergat, flămândă, să-l caut pe domnul prodecan, proaspăt doctor, pentru a-l intervieva. Refuzul arogant al acestuia, atitudinea incalificabilă a unui cadru didactic, este o palmă usturătoare pe obrazul întregului corp profesoral, iar mie, ca viitoare jurnalistă, mi-a adus în ochi primele lacrimi ale eşecului în meseria pe care mi-am ales-o, tocmai de la un dascăl al Universităţii noastre, uns cu atâtea titluri academice.