Vizită de suflet la Casa de copii

Una dintre cele mai emoţionante vizite pe care le-am întreprins în timpul anilor de studenţie, a fost cea de ieri, la casa de copii din Bălţi. Aici am făcut cunostinţă cu o lume despre care nu ştiam mai nimic. Obişnuită cu copilăria mea fericită în sânul familiei, precum şi cele ale colegilor şi prietenilor mei, toţi crescând alături de părinţi şi de cei dragi, nu cunoşteam amănunte despre viaţa acestor oropsiţi ai soartei. Auzisem doar vag despre o astfel de instituţie şi despre copiii internaţi în acest loc.

Pentru ora de jurnalism online de ieri, domnul profesor Ghenadie Nicu ne-a rezervat o surpriză care ne-a dezvăluit măreţia sufletului său, vrând să ne introducă în lumea mirifică a celor mai mici, mai gingaşi dar şi mai vulnerabili locuitori ai urbei noastre, programându-ne o vizită la mai sus pomenita casa de copii din Bălţi. Spunându-ni-se că aici vom întâlni doar copii năpăstuiţi, nerăsfăţati cu jucării şi dulciuri, am hotărât ca vizita noastră să le aducă un strop de bucurie şi de aceea ne-am aprovizionat cu dulciuri, fructe, albume, creioane colorate, pe care le-am dus cadou micuţilor de acolo.

La intrare ne-a întâmpinat însuşi directorul instituţiei împreună cu câteva educatoare. Pentru a contracara epidemia de gripă existentă în oraş, a trebuit să ne punem echipament de protecţie sub forma unor măşti de tifon, pentru a nu aduce cu noi microbi. Pe micuţii internaţi la casa de copii i-am întâlnit în sala mare, unde stăteau aşezaţi cuminţi la măsuţe, unde se jucau şi îşi desfăşurau activitatea zilnică. Vizita noastră a însemnat pentru ei un eveniment marcant care le-a înveselit un pic nefericita existenţă. Momentul în care le-am împărţit pentru început doar albumele şi creioanele colorate, a fost unul care le-a pricinuit o satisfacţie şi bucurie deosebite. Tocmai desenau cu creioanele lor pe nişte coli de hârtie case şi diferite peisaje. Puteau de-acuma desena cu noile creioane primite în dar. Ne-am aşezat alături de ei, înconjurându-i cu multă atenţie. I-am mângâiat, i-am luat în braţe, le-am vorbit cu deosebită căldură. Într-un cuvânt, ne-am împrietenit imediat cu ei.

Eu mă aşezasem lângă o fetiţă şatenă, fermecătoare, de o frumuseţe inocentă şi seducătoare. Am aflat că o cheamă Olea şi că avea şase anişori, deşi nu părea să fi împlinit mai mult de trei. M-a impresionat chipul ei luminos, ochii ei mari şi limpezi în care se răsfrângea cerul albastru, dar din adâncurile lor răzbătea o tristeţe iremediabilă, copleşitoare. Mi s-a părut din prima clipă a fi cel mai trist copil din acea sală plina de prichindei şi de jucării. Ne-am povestit una alteia mici nimicuri, ne-am jucat, eu ţinând-o permanent în braţe. La solicitarea fetiţei, i-am desenat cum m-am priceput eu mai bine, păpuşi şi personaje din desene animate.

 Doamna directoare planificase cu micuţii săi năzdrăvani o surpriză pentru noi, punându-i să ne prezinte un aşa-numit program artistic. Pe fondul unei melodii ruseşti, prichindeii s-au pornit să danseze, unduindu-şi trupşoarele cu mişcări moderne. Ne-a surprins vitalitatea lor şi pofta de viaţă, ne-au amuzat gesturile şi mimica acestora, atmosfera creată fiind una de totală destindere şi voioşie.

Timpul petrecut în compania acestor copii, a trecut în mod plăcut, dar foarte repede. Pentru a nu le perturba programul zilei, doamnele educatoare ne-au explicat că vizita noastră se cam apropie de sfârşit. Am lăsat dulciurile pentru ca micuţii să le consume după ce vor fi servit masa, am făcut fotografii dimpreună cu ei, ne-am luat rămas bun, i-am sărutat şi cu aceasta vizita noastră la Casa de copii din Bălţi a luat sfârşit.

Pe drumul de întoarcere la Universitate, n-am discutat între noi despre altceva decât despre impresiile cu care am rămas de acolo. Am cunoscut şi această categorie de copii, practic ai nimănui, prigoniţi ai soartei, crescând, practic, din mila statului, deşi în mod surprinzător, aproape fiecare dintre ei aveau părinţi. Ar fi simplu de spus că soarta potrivnică, nenorocul i-a adus în această situaţie.

Cauzele sociale, ostile existenţei lor care le-a hărăzit un astfel de destin, sunt mult mai complexe. Provenienţa din familii dezorganizate, cu o educaţie a părinţilor precară, în care domină sărăcia, promiscuitatea, egoismul părinţilor preocupaţi doar de viaţa lor personală, a făcut din micuţii pui de oameni adevăratele victime ale dramelor familiale. Întotdeauna cei sacrificaţi sunt copiii, niciodată viaţa lor, soarta lor nu contează în ochii acestei categorii de părinţi. Nu s-ar putea spune că părinţii, fraţii, surorii, rudele celor internaţi la casa copiilor nu i-ar iubi. După spusele educatoarelor, aceştia primesc dese vizite din partea aparţinatorilor de familie. Teoretic, şi aceşti părinţi ţin la copiii lor, doar că egoismul lor făra margini i-a făcut să sacrifice copilăria şi chiar destinul acestor pui de îngeri.

Ajunşi în aceste instituţii, prin străduinţa statului moldovean, copiilor nu le lipseşte nimic din punct de vedere material. În schimb, le lipseşte cel mai de preţ lucru al inocenţei vârstei lor, şi anume dragostea părintească, căldura sufletească a mamei şi a tatălui. Asistenţii maternali, chiar dacă îmboldiţi de către dragoste faţă de copii, nu pot înlocui iubirea părintească. Copilaşii cresc mutilaţi sufleteşte, cu ochii trişti, cu inimile zdrobite, tânjind dupa sânul şi mângâierile mamei, după vocea blândă a tatălui, după un cămin liniştit alături de famile, după dragostea aceea fierbinte pe care doar o legătura sanguină ţi-o poate oferi.

Pe mine personal, vizita aceasta, întâlnirea cu aceşti copii minunaţi, dar nefericiţi şi loviţi de soartă, m-a impresionat teribil. O parte din inima mea a rămas acolo, printre micuţii mei prieteni. Puntea care a legat inimile noastre, a mea şi a micuţei orfeline Olea, m-a apropiat totalmente de sufletul ei. N-am să uit niciodată ochii aceia de limpezimea cerului senin, dar cu o tristeţe tumultoasă ce izbucnea ca două vulcane nestinse, zâmbetul ei cald dar trist în acelaşi timp, căldura palmelor ei, fierbinţeala obrazului şi arsura buzelor ei roze ca nişte petale de trandafir, nostalgia cu care m-a condus la plecare şi regretul imens presimţind că nu mă va mai vedea niciodată, dar i-am promis că o voi vizita-o deseori. Impactul pe care l-a avut asupra mea îmi conferă certitudinea că mă voi ţine de cuvânt. Şi mi-am jurat că în viitoarea mea calitate de jurnalistă, voi milita prin toate mijloacele pe care le voi avea la îndemână, ca în Basarabia noastră, astfel de cazuri să fie cât mai rare, tot mai rare, daca se poate, să dispară cu desăvârşire. Fiecare copil are dreptul la o existenţă normală, are dreptul să-şi trăiască viaţa, şi trebuie să şi-o trăiască după principii egale pentru toţi copiii acestei ţări.