Din culisele unui interviu pentru angajare

Când, acum câteva săptămâni, patronul publicaţiei noastre m-a numit în postul de redactor-şef, cu totale atribuţiuni manageriale, mi-a spus, urându-mi succes, că sunt prima femeie numită în acest important post, dar şi conducatorul acestei gazete, cel mai tânăr. Mi-a fixat un termen până la care trebuie să mă prezint cu un amplu plan de remaniere, iar eu mi-am intrat, cum s-ar spune, în pâine.

Pentru astăzi aveam de soluţionat o cerere de angajare, mai exact, aveam programat un interviu cu un domn care depusese cerere şi curiculum vitae, manifestându-şi dorinţa de a fi primit în cadrul colectivului nostru. Interviul era programat de la orele 11. Candidatul venise din timp şi aştepta în anticameră. Aruncând ultimele priviri peste coala cu datele personale ale jurnalistului, făcui semn secretarei să-l poftească în birou. Hotărâsem să adopt o atitudine uşor arogantă şi rece, oficială. Bărbatul care tocmai intrase în încăpere, se numea Vlad Astafei, împlinise 35 de ani şi părea un tânăr fermecător, cu mult şarm. I-am răspuns la salut cu ochii cufundaţi în hârţoage, în mod intenţionat. Voiam să-i verific reacţiile în diferite situaţii şi ipostaze. Mă interesa capacităţile sale de adaptare. Avea doar trei ani mai mult decât mine şi absolvise Facultatea de Jurnalism a Universităţii "Alecu Russo" din Bălţi, după cum reieşea din curiculum vitae.
Brusc mi-am ridicat privirile din "catastife" şi am început să-l studiez atentă, cu priviri pătrunzătoare. Nu părea stânjenit de impertinenţa ce se scurgea din ochii mei, chiar zâmbea din când în când. Era un tip înalt, şaten, îngrijit, proaspăt ras, cu priviri agere. Iam privit mâinile, degetele, unghiile. Erau de intelectual, ale unui om obişnuit cu biblioteca, prieten al cărţilor, nu ale unui jurnalist de conjunctură, reprofilat din cine ştie ce mediu de travaliu fizic. Ţinuta îi era ireproşabilă, doar tocurile pantofilor erau mânjite de noroi. Probabil călcase într-o băltoacă. Cum afară era vreme însorită şi noroaie nu prea aveau de unde să fie, se pare că domnul Astafei păşise cam neatent, dovedind că poate fi, câteodată, cu capul în nori.

Mi-a plăcut şi dezinvoltura cu care îmi răspundea la întrebări. Nu era deloc inhibat, replicile îi curgeau spontan, nu păreau ca o poezie învăţată pe de rost. Limba o stăpânea bine, mai strecura câte un "moldovenism", dar cu acest mic defect, încă mulţi dintre noi avem de luptat. Nu era căsătorit, nu avea copii, locuia singur. Asta înseamnă că timpul nu-i va fi drămuit între redacţie şi familie. Voi putea apela la el, chemându-l la servici, ori de câte ori va fi nevoie. Mi-a prezentat şi actul de studii, pentru ca să mă conving că avusese doar note de zece. Da, fiind acum în postura de concurent, este bine să se folosească de orice amănunt care îi era favorabil, dar chestia cu prezentatul notelor trecute pe diplomă, mi-a displăcut un pic. Semăna cu gestul unui şcolar fruntaş, din clasele primare, postat de mămica în faţa uşii, cu carnetul de note în mână, în scopul de a-l arăta cu fală, tuturor vecinilor ce treceau.

Experienţa în domeniu avea, lucrase în cadrul a câtorva redacţii, lucru ce reieşea din Cartea sa de muncă. Mi-a pus pe birou şi două referinţe de la vechile sale locuri de muncă, din redacţiile unde îşi desfăşurase activitatea. Caracterizările erau elogioase. Se preta muncii în echipă, era spirit creativ, inventiv, dispus să efectueze munca de teren, dar şi într-un birou redacţional, Corect, cu verticalitate, incoruptibil, nematerialist. Totuşi, erau punctate şi câteva mici defecte: uneori agitat, nerabdator, un pic impulsiv, fuma mult, cam îi fugeau ochii după femeile frumoase. Se specializase pe probleme sociale, realizase numeroase anchete şi reportaje. Era apolitic, dar simpatiza cu forţele de dreapta proeuropene. Ma interesa în mod deosebit de ce rămăsese pentru moment fără loc de muncă, de ce părăsise gazeta la care fusese angajat. M-am lamurit şi l-am aprobat. Trustul care îi patronase până atunci, vânduse toate drepturile unui concern care deţinea şi alte ziare şi reviste a căror orientări, nu corespundeau principiilor domnului  Vlad Bodrug. Pentru acesta independenţa în gândire şi concepţii era singura linie călăuzitoare în presă. 
I-am mulţumit interlocutorului meu pentru amabilitatea cu care mi-a răspuns la întrebări, şi am declarat interviul încheiat. I-am spus că vom analiza situaţia dânsului şi că voi lua o hotărâre în cursul zilei de mâine, după care se va putea interesa de rezultat.

În sinea mea luasem deja hotărârea de a-l primi în rândurile noastre, dar voiam să îndeplinim toate formalităţile de aprobare a cererii, şi abia apoi să-i dau de ştire vestea pe care, desigur o aştepta cu speranţă. Am chemat secretara care l-a condus spre ieşire. După ce am rămas doar cu aceasta, i-am cerut să-mi pregăteasca o cafea, iar eu m-am cufundat în celelalte activităţi cu care mă confruntam zi de zi, în munca mea din fruntea colectivului redacţional al gazetei noastre.