Universul liric in poezia lui George Bacovia

Unul dintre numele cele mai cunoscute pe firmamentul poeziei romanești, este cel al lui George Bacovia. Pe lângă talentul său deosebit, Bacovia se remarcă printr-o originalitate distinctă, el promovând, de la primul său volum "Plumb", un simbolism genuin, care îl deosebește de alte nume ale curentului literar. Prin versurile sale, acesta creează un univers cu totul specific, pe bună dreptate numit "universul bacovian", patrunzând și conducându-ne într-o lume cu totul deosebită. La fel ca și  alte mari nume ale simbolismului românesc, cum ar fi Ion Minulescu, sau Alexandru Macedonski și Bacovia este tot un poet citadin. Dar, în vreme ce Minulescu ne propune o lume exotică, iar Macedonski una fantasmagorică, adesea luxuriantă, George Bacovia ne conduce printr-o lume comună. Este un poet al provincialelor târguri, sărăcacioase, murdare, ne poartă prin piețe pustii, pe unde vârtejuri eoliene vântura hârtii și alte reziduuri, ne plimbă prin "parcuri devastate", "roase de cancer si ftizie".

A debutat cu poezia "Plumb", iar în volum, cu tomul cu același nume, în 1916.. Intrăm într-o lume greoaie, apăsătoare, cu un cer plumburiu, adică cenușiu și greu, care amenință să ni se prabușească pe creștete și umeri, să ne strivească. Bacovia este un poet al toamnei, anotimpul bolnav al morții.

Provine dintr-o familie bună, de magistrați, intelectuali, dar, fire nonconformistă, după ce absolvește liceul ca pe o povară, numindu-l "liceu-cimitir al tinereții mele", după o tentativă de a urma școala militară, renunță la cariera armelor. Are mai multe încercări de a urma dreptul, la București și Iași, îl termină, în cele din urmă, devine avocat, se înscrie în Baroul de Bacau, dar nu va profesa niciodată.

Cu o sănătate precară, suferința  sa se transmite și în poezii, culorile bolnave, cum ar fi galbenul, reci, adica movul, violetul, sau ale morții, griul, cenușiul, plumburiul, sunt peste tot întâlnite în universul său liric. Plumbul ne copleșește, ca și culoare și consistență, greutate. Ne apasă, ne strivește, ne sufocă, în viață, dar și dincolo de ea. Adesea, totul este de plumb, atmosfera, sicriele, coroanele mortuare, iubirea ("Dormea întors amorul meu de plumb"), până și morții "îi atarnau aripele de plumb".

Poetul descrie adesea un "amurg de toamnă violet", o urbe în culori stranii, ( "Orașul tot e violet"), "mulțimea toată pare violetă".

Galbenul pal domină, alături de cenușiu, universul liric al lui Bacovia. palidul fiind adesea asociat cu tristul, "luna este "palidă și tristă", galbenul sugerând paloarea morții, "o palidă față tristă, iată am și murit". Chiar și atunci când descrie primăvara, nu o prezintă ca pe un anotimp al speranțelor "O nouă primăvară pe vechile dureri".

Precum majoritatea autorilor simboliști, Bacovia este și un poet al ploii. Dar, adesea, pentru el ploaia este un pretext ca să apeleze la viciul său de căpătâi, alcoolul (Plouă, plouă, plouă / Vreme de beție). Da, Bacovia s-a lasat adesea pradă zeului Bachus, adoptându-i, chiar numele, ca și pseudonim, Calea lui Bachus  Baco - via, mai ales că prezenta similitudini și cu numele orașului său natal.

Alteori, ploaia invocată se transformă într-un adevărat potop. Bacovia, dezavuând lumea în care trăia, căuta un refrugiu în vremurile preistorice (Un gol istoric se întinde"), ("Sunt singur și mă poartă-un gând,  Spre locuințele lacustre").

Pe un cer veșnic noros, cenușiu, plumburiu, soarele răzbate arareori, așteptat de poet ca pe un balsam pentru corpul său bolnav ("Ah, puncteaza cu-al tău foc,   Soare, soare,    Corpul ce întreg mă doare,  Sub al vremurilor joc").  Dar soarele, când, totuși, strălucește cu putere, poate fi un fenomen distructiv, de dezintegrare, catalizator al putrefacției ("Sunt câțiva morți în oraș, iubito,  Chiar pentru asta am venit să-ți spun.     Pe catafalc, de caldură-n oraș,   Încet cadavrele se descompun)".

George Bacovia, poetul târgurilor provinciale, cu parcuri singuratice, cu copaci bolnavi mușcati de cancer și atacați de ftizie, plini de frunze moarte, de toamnă, Un solitar al piețelor pustii, pline de gunoaie  ("Sunt solitarul pustiilor piețe,  Tovarăș mi-i râsul hidos și cu umbra,  Ce sperie cainii pribegi prin canale" ). Cu sânge de animale sacrificate la abatoare mânjind decorul, cu corbi negri, rotindu-se în zbor, întregind un peisaj dezolant.

Iubirea pentru Bacovia este la fel de bolnavă precum întreaga sa existență. Fete palide, deloc cochete, tușind uscat, amoruri desfășurate în camere igrasioase ("Odaia mea mă înspăimântă,    Aici n-ar sta nici o iubită").

Uneori găsește câte un refugiu la domiciliul iubitei, în iernile lungi de "decembre", când "zăpada-i cât gardul" izolându-l de lumea pe care o vituperă.

Bacovia, un poet "ce-a râs amar și-a plâns mereu", a avut propriul său univers în care s-a izolat. Dar din acea izolare s-a impus, la început mai timid, dar apoi tot mai autoritar, ca unul dintre cele mai ilustre nume pe frontispiciul poezii românești. Multe generații care au venit dupa George Bacovia, și vor veni de-acum încolo, și-au adapat cugetul la izvorul cu apă vie care curge lin din esența universului liric al poeziei marelui poet.