Târgul deşertăciunilor

Indiferent care este anotimpul: primăvara, vara, toamna sau iarna, la mine fascinaţia parcului există totdeauna, iar aleile sale miraculoase mă îmbie întotdeauna la plimbare. Ce poate a fi mai reconfortant decât o promenadă recreativă pe sub copacii cu frunze arămii, după o extenuantă zi la facultate. De aceea, am pornit în primele ore ale după-amiezii să-mi umplu sufletul de linişte şi noi energii prin parcul central din Bălţi. Mă aşteptam să întâlnesc un mirific peisaj de toamnă, cu imagini inedite, oferite de inegalabila desfăşurare a naturii din parcul acela. Dar pe masură ce înaintam pe alei, privirile mi-au fost atrase de către ceva pe care nu m-aş fi aşteptat să întâlnesc în acele locuri.

Nu-mi venea să cred, dar în curând m-am convins că totul era adevărat şi nu privirile mele îmi jucau feste. Mijlocul parcului fusese transformat în cel mai bizar talcioc care îmi fusese dat să văd vreodată.

Peste tot, de-a valma, pe alei, iarbă, garduri, chiar şi pe un morman de gunoi, vedeai mărfuri dintre cele mai ciudate, în marea lor majoritate vechituri, expuse spre vânzare.

Dar cine erau aceşti comercianţi de ocazie? Nişte oameni amărâţi, de pe care sărăcia se scurgea în valuri, îmbrăcaţi în straie ponosite, loviţi de nevoi şi de privaţiuni. Fiecare dintre vânzători şi-a adunat bruma de sărăcie de prin ungherele şi cotloanele propriei locuinţe, a stabilit, probabil, cu strângere de inimă, de ce s-ar putea lipsi pentru a încerca valorificarea acelor obiecte, iar cu banii primiţi să-şi mai ogoaie un pic zilele amărâte, să mai astupe găurile imense din bugetul familiei. Am constatat că obiectele de îmbrăcăminte, în general cele purtate, reprezintă marfa cea mai des întâlnită în acest târg al deşertăciunilor: vedem aici pulovere, căciuli, chiloţi, jiletci, scurte, încălţăminte. Dar ca orice piaţă de vechituri care, să zicem noi cu ironie, se respectă, printre rândurile improvizate cu marfă, întâlnim un amalgam eterogen de tot soiul de nimicuri, unele poate amintiri vagi şi nostalgice ale vânzătorilor, dar de care aceştia erau nevoiţi să se despartă pentru un leuţ în plus. Borcane, căni, veselă, detergent, ochelari, cărţi, casete, jucării, bijuterii, dolari vechi, ceasuri, medalii, acordeon, chiar şi câţiva pumni de grăunţe.

Dacă categoria socială a vânzătorilor provine din pătura cea mai săracă a cetăţenilor, nici pe cei care cumpără nu pare că bunăstarea să-i dea afară din casă. Tot lipsurile şi nevoile îi fac şi pe cumpărători să-şi facă achiziţiile în acest târg unde majoritatea mărfurilor sunt tocmai bune de aruncat la gunoi. Dar, cum fiecare bâlci trebuie să-şi aibă figura sa centrală, măscăriciul ei, am întâlnit şi în acest târg improvizat, un personaj bizar, care părea lovit cu leuca în cap, îngenunchiat în mijlocul trecătorilor, făcând mătănii şi spunând rugăciuni incoerente. Spre surprinderea mea, era destul de bine îmbrăcat, dar prezenta vădite tulburări de comportament şi discernământ.

Preconizata mea plimbare recreativă s-a transformat într-un coşmar. N-au fost nişte imagini care să-mi aducă acea destindere de care aş fi avut nevoie. Vederea acelui haos comercial, acea lume pestriţă, desprinsă parcă din tavernele lui Cehov, m-a stresat profund. Dar, dincolo de dezgustul acelor peisaje, nu pot uita şi nici nu pot să nu ma revolt, gândindu-mă la cauzele sociale care i-a făcut pe aceşti nenorociţi să-şi vândă nimicurile din casă pentru o coajă de pâine sau pentru un pumn de hrişcă. Daca protecţia socială ar funcţiona în ţara noastră, atunci n-ar trebui să mai vedem oameni în astfel de ipostaze înjositoare, iar parcurile nu s-ar transforma în focare de infecţie şi şi-ar avea rolul lor bine destinat, doar pentru plimbări. Am părăsit parcul dorindu-le o soartă mai binecuvântată atât acelor oropsiţi neajutoraţi, cât şi minunatului nostru parc în care oamenii ar trebui să intre doar pentru a se recrea şi a admira minunăţiile naturii.