La radio Plus FM Sângerei, astăzi oaspete, mâine poate casa mea

Când, la începutul anului universitar ni s-a spus că, undeva prin luna noiembrie, vom avea o săptămână de practică în studiourile unui post de radio de la noi din ţară, am fost plăcut surprinsă. Aşteptam cu nerăbdare preconizata perioadă în care urma să avem un contact direct cu presa audio. Urma să-mi testez calităţile de viitoare jurnalistă într-un studio adevărat, să lucrez sub îndrumarea unor profesionişti veritabili, de la care voi avea multe de învăţat. Săptămânile au trecut, iată-ne în pragul intervalului de timp în care urma să efectuăm practica. Mărturisesc că, spre surprinderea mea, aceasta a debutat în auspicii de amatorims. În loc să plecăm cu toţii, ca un grup organizat, însoţiti, împreună, la un post de radio, unde să urmăm un program dinainte stabilit, să avem cazarea asigurată la căminele unui liceu şi masa la una dintre cantine, ne-am răspândit fiecare pe unde ne-a tăiat capul, singuri, avântaţi în necunoscut. Norocul mi-a surâs, deoarece în localitatea mea natală, Sângerei, există radioul Plus Fm Sângerei. Am ales să-mi desfăşor practica în acest loc. Înarmată cu o simplă recomandare, o banală fiţuică, cum că ar urma sa-mi efectuez practica universitară la acest post de radio, urma să conving eu conducerea instituţiei ca să mă primeasca. Copleşită de emoţii, în dimineaţa zilei de luni, 11 noiembrie, am pornit-o spre sediul redacţiei radiofonice. Speranţele mele erau imense, pe măsura emoţiilor. Îmi închipuiam că într-o săptămână de practică într-un studio de radio adevărat, voi învăţa mai mult jurnalism ca în cei doi ani şi jumătate de facultate efectuaţi până acum. Mă şi vedeam într-un univers mirific, plutind în eter odată cu undele propagate.

Dar totul a început cu o surpriză neplăcută. În locul covorului roşu de la Holywood, m-a întâmpinat un lacăt imens, spânzurat pe uşa de la intrare. Sudioul de radio era deocamdată închis. Stupoarea mea era totală. Mă cuprinsese şi îngrijorarea. Ce se va alege oare de practica mea? Într-un târziu, îşi făcu apariţia o doamnă, nimeni alta decât soţia directorului postului de radio, care conducea redacţia revistei locale aflată în vecinătate. Am recunoscut-o şi am întrebat despre programul de la radio. Mi-a explicat că radio plus FM Sângerei se află în impas, viitorul său este incert, iar domnul director este plecat la Chişinău pentru a discuta despre soarta acetuia. Auzind că am repartiţie pentru a-mi efectua practica în acest loc, doamna mi-a spus să nu-mi fac griji, deoarece indiferent ce se va întâmpla, soţul dânsei îmi va da un atestat care să certifice prezenţa mea în aceste locuri timp de o săptămână. Iar pentru primele contacte cu domnul director, să vin după-amiază la orele 17.

Am plecat profund dezamăgită. Ma aşteptasem să găsesc  un post de radio bine ancorat în lumea presei radio, cu un colectiv puternic şi să fiu primită ca o tânără speranţă a jurnalismului, cu toţii dornici de a mă învăţa cât mai multe din tainele acestei meserii. Dar, când colo, eu nici măcar nu mai puteam fi sigură dacă voi putea efectua practica aici. Întâlnirea de la ora 5 mi-a dat însă noi speranţe. Domnul director mi-a redat încrederea cum că preconizata practică se va putea desfăşura în condiii acceptabile. Evident că întâi mi s-a plans de condiţiile vitrege în care se muncea în redacţie, din lipsă de fonduri, de personal şi de logistică. Domnia sa se erija în faţa mea într-un martir al presei audio din aceasta zonă a Moldovei, iar cadrul în care îşi desfăşura activitatea, părea că certifică acest lucru. Mobilierul era sărăcăcios, pe birou două compiutere şi o imprimantă, iar pereţii, spre stupoarea mea, erau tapetaţi cu cofraje de la ouă, fapt care m-a mirat extrem de mult si mi-a dat un frison supra-realist. Am privit interogativ la acei pereţi şi la toată precaritatea dezvoltării unei redacţii provinciale, care, iată, este nevoită să folosească ambalaje de tot felul pentru a-şi asigura un minim confort tehnic.

Dar domnul director, un om între două vârste, deosebit de amabil şi zâmbitor, s-a arătat dornic să-mi ofere sprijinul în această săptămână de practică. Şi-a exprimat această disponibilitate, nu înainte de a-mi spune că în cazul în care nu vreau să particip efectiv, pot să rămân acasă, iar dânsul îmi va da oricum o dovadă că am participat zi de zi la activitatea din redacţie. M-am exprimat categoric că am venit să acumulez, să învăţ meserie şi că, prin urmare, abia aştept să încep programul de lucru. Afirmaţia mea l-a surprins plăcut şi am simţit venind dinspre partea dânsului un val de simpatie faţă de mine.

Din ziua de marţi, am intrat, cum s-ar spune, în pâine. Încă de dimineaţă domnul Ştefan Soltan şi-a făcut timp şi pentru mine. Ne-am aşezat la biroul dânsului şi a început să mă descoase. M-a pus să-i povestesc despre cursuri, despre ce-am învăţat la facultate, ce ştiu despre jurnalism şi alte teme la această meserie. S-a arătat total surprins de lipsa noastră de pregătire, de faptul că pe băncile facultăţii nu suntem aproape deloc în contact cu munca de jurnalism, că nu avem niciun pic de experienţă şi nu ştim mare lucru despre practica acestei meserii. Pe mine însă m-a lăudat din mai multe puncte de vedere, spunând că întrezăreşte frumoase perspective în ceea ce mă priveşte. Apoi mi-a dat prima sarcină. M-a trimis pe teren să testez pulsul străzii, a trecătorilor, a cetăţenilor sângereiului într-o chestiune la alegerea mea. Am ales drept temă parerea oamenilor în legatură cu apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeana şi preconizata noastră integrare în UE. Dupa două zile de colindat prin târg, unde am luat contact cu cetăţeni de diferite categorii sociale, am realizat reportajul vox-populi. Acelea au fost de fapt momentele cele mai dificile, când a trebuit să-mi iau misiunea pe cont propriu, când nu mai eram în căldura şi confortul familiar al auditoriului, al prelegerii sau a orelor de laborator şi să ies în stradă cu ceea ce mi-a mai rămas de pe urma unor astfel de lecţii, să mă confrunt eu însămi cu realitatea unde nu mai există loc de glumă, unde nu mai exista convenţia, ci viaţa reală în desfăşurarea ei neîndurătoare. Acesta a fost marele meu examen, cel al confruntării cu realitatea, a acelei încercări de a convinge pe cutare sau cutare om să vorbească cu mine, să accepte o discuţie cu omul ţinând în mână un dictafon sau altă unealtă de înregistrare.

Cu bucurie, am întâlnit în cadrul colectivului redacţional o fostă absolventă a universităţii noastre de la sectia Jurnalism. Instantaneu am hotărât să-i iau un interviu. A acceptat cu plăcere o sumedenie de întrebări, curioasă să văd care a fost impactul integrării în societate după absolvire.

Am prezentat, impreuna cu reportajul şi acest interviu domnului director, care s-a arătat mulţumit de ambele mele realizări. Apoi mi-a dat sarcina să culeg şi să editez mai multe ştiri în legătura cu diversele evenimente care au avut loc sau erau programate în viitorul apropiat. Am redactat ştiri despre festivalul tineretului de la casa de cultură Sângerei, despre concertul lui Gabriel Dorobanţu de la Teatrul Vasile Alecsandri din Bălţi, despre şedinta consilului raional Sângerei şi despre un meci de fotbal la stadionul din localitate.

Ultimele doua zile de practica, joi si vineri, le-am petrecut, efectiv, integral, în studioul postului de radio. Am montat lucrările mele, domnul director fiind iarăşi neplăcut surprins de ceea ce am învăţat noi la universitate în acest sens, spunând că Universitatea noastră trimite la prcatică studenţi total nepregătiţi în domeniul practic. Mi-a arătat şi explicat cum se lucrează într-o redacţie, m-a pus să citesc la microfon dedicaţii ale radio-ascultătorilor, de asemenea i-am prezentat unele lucrări scrise de către mine şi s-a arătat plăcut surprins de stilul meu coerent. De asemenea mi-a cerut să-I prezint două  proiecte de emisiuni pe care le-aş întocmi eu şi, eventul, chiar prezenta în cadrul postului de radio. I-am descris două emisiuni pe care le-am conceput eu, intitulate ,,Bună seara, Moldova, oriunde te-ai afla’’, şi ,,Curierul inimilor’’. Prima ar urma să fie un dialog telefonic în direct, la orele serii, în care eu aş răspunde apelurilor, solicitărilor şi problemelor diferiţilor ascultători. Pe cea de-a doua emisiune o gândisem ca pe un dialog sentimental, prin intermediul scrisorilor, cu tinerii îndrăgostiţi din toate colţurile ţării. Domnul director s-a arătat încântat de proiectele mele, spunându-mi să aprofundez temele şi când voi avea ceva concret, să mă prezint la el şi să încercăm să materializam aceste planuri ale mele. Mi-a spus că este foarte mulţumit de mine şi că speră din toată inima că vom colabora într-un viitor apropiat.

Mi-a înmânat dovada că am efectuat practica la postul de radio pe care îl conduce, caracterizându-mă atât pe mine cât şi activitatea mea, m-a îmbrăţişat, urându-mi în continuare succes şi spunând că mă aşteaptă cât mai repede ca să continuăm cu o colaborare strânsă, adevarată şi benefică. După o săptămână în care m-am simţit ca acasă, mă reîntorc la facultate cu încredere, noi speranţe, elan şi cu o sporită poftă si forţă de muncă.  A fost, în cele din urmă, o perioadă de practică benefică în formarea mea ca viitoare jurnalistă.