Gazeta din imaginaţia mea

Acum, în anul doi de facultate, mi-a fost dat mie, dar şi colegelor pe care le am, să ne confruntăm cu cea mai surprinzătoare, dar şi cea mai îndrăzneaţă propunere, pe care am fi putut s-o primim. Acum câteva săptămâni, într-o dimineaţă, gâtuit de emoţie, domnul profesor Anatol Moraru, a intrat la noi în clasă, la prima oră de curs, însoţit de doi domni eleganţi, unul mai tânăr, celălalt mai vârstnic şi care semănau izbitor unul cu celălalt. Păreau a fi tată şi fiu. După ce ne-au fost prezentaţi, s-a dovedit că între cei doi, exact aceasta era relaţia de rudenie. Cel care era fiul, fusese în urmă cu aproape 15 ani student la Universitatea noastră, dar, imediat dupa absolvire, întreaga lor familie plecase cu afaceri, definitiv, în SUA, unde s-au realizat excelent, din punct de vedere material. Veniseră în vizită, la Bălţi, dar cel mai tânăr rămăsese neplăcut surprins, deoarece nu găsise nici un ziar local de limbă română. Om de acţiune, nu s-a mulţumit ca doar să se lamenteze, ci a luat imediat primele măsuri. L-a căutat pe domnul profesor Moraru, care îi fusese, pe vremuri diriginte şi pe care îl aprecia în mod deosebit, spunându-i că, împreună cu tatăl său, doreşte să contribuie la înfiinţarea primului ziar de limbă română din Bălţi. Familia dânşilor se vor ocupa în totalitate de finanţarea gazetei, domnul profesor Moraru, să rezolve problema jurnaliştilor care vor scoate viitorul ziar, sau revistă, ce va fi să fie.

În următoarele două ore am pus, cum s-ar spune, "ţara  la cale". Cei doi domni din America au declarat, sus şi tare, că nu se pot ocupa în legătură cu gazeta decât cu finanţarea ei, e adevărat în totalitate, dar elaborarea, redactarea şi tipărirea ei rămâne numai în seama celor de la Bălţi. Erau de definitivat şi pus în aplicare numeroase probleme organizatorice, era nevoie de o persoană cu experienţă în fruntea gazetei, astfel încât s-a hotărât ca toate prerogativele, în acest sens, să fie transferate domnului profesor Moraru.

Ne-a spus că s-a gândit să scoatem noi acest ziar, să venim cu propuneri şi idei. Viitorii noştri finanţatori şi-au exprimat intenţia, dar şi capacitatea de a putea susţine un cotidian, deci, este cazul să pornim de la această idee. Domnul Moraru ne-a declarat pe toate cele prezente, drept viitoarele redactore ale ziarului, noi şi finanţatorii l-am numit directorul publicaţiei, am convenit cu toţii că vom munci doar din entuziasm, fără pretenţii salariale, domnul profesor ne-a atenţionat că noi ne vom ocupa în exclusivitate de întreaga muncă din viitoarea redacţie, dânsul doar ne va ajuta când va trebui intervenit pe la unele foruri de specialitate, sau tutelare. Ne-am reîntâlnit în formula completă, dar fără domnul profesor şi fără finanţatori, după-amiază, în amfiteatru. Trebuia să ne hotărâm, în primul rând, ce orientare va avea jurnalul nostru. Fiecare a venit măcar cu câte o propunere, care de care mai generoasă. Ziar de informaţie, de investigaţii, gazeta de cultură. Toate ideile erau binevenite, dar mie mi se părea că parcă le lipseşte ceva. Nu de conţinutul lor era vorba, ci mă gândeam la un sâmbure de atractivitate, care să facă publicaţia noastră irezistibilă în ochii cititorilor din Bălţi, atractivă, fascinantă, inedită. De informaţii, consumatorii de Mass-Media sunt plini. Le găsesc în toate gazetele, în toate fiţuicile. Voiam ceva original, ceva să-i facă pe cititori să savureze şi să devoreze toate  toate articolele. Dacă ne bazăm doar pe finanţarea venita din SUA, soarta ziarului nostru va fi pecetluită. Va sucomba dupa câteva numere, finanţatorii se vor trezi din reverie, nu vor mai fi dispuşi să lucreze în pierdere şi vor renunţa la proiect. Va trebui ca noi să facem gazeta noastră rentabilă din punct de vedere financiar, încă de la primul ei număr. Da, aşa am spus, rentabilă. Trebuie să vindem un numar cât mai mare de exemplare, la un preţ adecvat, astfel încât să ne scoatem toate costurile de publicaţie, ba chiar, în cel mai scurt timp să realizăm şi profit.

Trebuie, însă, să venim cu ceva atractiv, ceva care să fie primit cu savoare de către cititori. Societatea noastră, la fel ca fiecare pe lumea asta, este un conglomerat de personaje, idei şi fapte diverse. Oamenii vor să se recunoască pe ei înşisi, în fiecare personaj pus pe frontispiciu. Iar când apar fapte deosebite ce le sunt prezentate, cititorii să vadă cum trăiesc alţii, altfel decât cei de rând. Viaţa, lumea este un tom uriaş de fapte diverse, cititorii vor să aibă în faţa lor cartea deschisa a vieţii fiecărei vedete. Sunt interesaţi să ştie ce iubită şi-a mai schimbat nu ştiu care fotbalist celebru, ce toalete au îmbrăcat doamnele la nu ştiu ce serată a oamenilor de afaceri, cum a petrecut prima noapte în arest nu ştiu ce politician corupt, prins şi dovedit, ce meniu a fost la nunta fiicei nu ştiu cărui ministru. Omul de rând se va cruci când va vedea cu ce bunătăti îşi îmbuibă burdihanele aleşii neamului. Sau când vor vedea câte mii de dolari costă rochia purtată de către doamna X, sau setul de cristale Swarowski al doamnei Y. Să ne minunăm când vedem că poseta nu ştiu cărei fufe din lumea bună, costă cât căsuţa unei familii amărâte.

Da, suntem si noi un  popor de bârfe, asta se cere, asta vrea moldoveanul de rând să consume din Mass-Media. Nu asta aş intenţiona eu să prezint eu cititorilor, dar, dacă intenţionez să apar cu un proiect viabil, dar şi serios, va trebuia să aduc, pentru început, ceva ce se cumpără şi ne va aduce bani, pentru planurile viitoare. Când vom putea aduce fonduri, când munca noastră va fi şi fructuoasă financiar, vom putea scoate şi pagini serioase, nu doar produse publicistice de fapt divers. Una dintre noi va trebui să pregătească celorlalte un catalog cu evenimente cotidiene, de unde să fie culese, fetele să se deplaseze la faţa locului, de unde să vină cu informaţii. În anii de liceu, chiar am vrut să scoatem o revistă de acest gen, cu o colegă. Subiecte aveam suficiente, puteam umple suficiente pagini. Ne gândeam să scriem pe pagini dublu A4, să le multiplicăm la xerox, fotografii nu ştiam cum să realizam, dar plănuiam să înserăm caricaturi, colega mea era o excelentă desenatoare. Am calculat cât ne-ar costa paginile de xerox, câte exemplare să scoatem, cu cât să le vindem, unde, cum. Proiectul era generos, dar naiv, aşa că a rămas doar proiect. Astăzi condiţiile sunt altele, avem şi noi acces la apărătura modernă, putem angaja contracte cu tipografii. Unele dintre colegele noastre sunt specialiste în fotografiere, asta nu va mai reprezenta nici un impediment. Comanda o putem da la tipografia care scoate "Sintagmele" Universităţii, formatul poate fi asemănător, cât şi numărul de pagini. Urma să ne alcătuim colectivul redacţional, structurile de conducere ale redacţiei. Am făcut şi primele propruneri pentru titlul ziarului. Se vehicula denumiri precum "Jurnalul de Bălti", "Gazeta Nordului". "Zigzag moldovenesc", "Mozaic monden". Evident că nu ne-am oprit încă la nici un titlu, o hotărâre atât de importantă nu se ia din prima zi.

Mai sunt încă multe lucruri de pus la punct. Revista noastră s-a născut, deocamdată în mintea mea, sper că şi a multor colege şi a domnului profesor. Multe se mai pot întâmpla până să devină o gazetă palpabilă. Avem nevoie de aprobări, de energie, se pot răzgândi potenţialii finanţatori, putem da noi chix. Important este însă că s-a născut un proiect. Astăzi, domnul profesor Moraru ne-a propus ceva ca un joc, sau ceva foarte serios. Important este faptul ca fiecare dintre noi să conştientizăm  că acest plan este perfect posibil. Important este să vrem şi să realizăm că putem, iar atunci orice proiect urnit din loc, nu mai poate fi oprit de anumite piedici neavenite. Nu ne poate împiedica nimeni. Domnule profesor Moraru. Nu ştiu cât de real este imboldul dumneavoastră, dar ne-aţi făcut să ne dorim asta cu ardoare şi să nu mai vrem să dăm înapoi. Ceea ce ne-aţi cerut, noi putem. Pregătiţi-vă, noi vom face negreşit, în curând, ceea ce ţine de noi. Apoi va fi rândul dumneavoastră. Nu carecumva să ne spuneţi că a fost un simplu exerciţiu!!

Se vrea presa a fi cu adevărat bastonul unui nevoiaş?

Un segment bine definit al societăţii moldoveneşti, deloc de neglijat ca şi număr, îl reprezintă persoanele cu handicap. Acestea reprezintă un grup social care se confruntă cu multiple probleme, nu doar din punct de vedere al stării de sănătate, dar aceste sunt lăsate de izbelişte de către statul republicii noastre, marginalizate şi împinse spre periferia societăţii. Aceşti oropsiţi ai sorţii, speră să-şi găsească un aliat care să-i sprijine în lupta cu birocraţia şi indiferenţa, în persoana presei, asteptăm ca jurnaliştii să încerce, prin articolele lor, să le apere drepturile. Dar, oare din partea mass-mediei le vine acel ajutor mult aşteptat, le-or fi gazetele acel reazăm în lupta cu un sistem medical şi de asistenţă medicală, putred de corupt, insensibil şi indiferent. Uneori interventia presei le este de real folos, alteori această intervenţie este ineficientă, datorită lipsei ei de consistenţă. Una peste alta, se aşteaptă mult mai mult de la jurnaliştii dedicaţi cauzelor de asistenţă socială.

Nu negăm, există slujitori ai presei care şi-au pus puterea de muncă, în folosul acestor amărâţi, prigoniţi din toate părţile. Cazuri sociale au fost descrise în paginile jurnalelor în amănunt. A fost descrisă situaţia lor mizerabilă. Sprijinul material, financiar şi de altă natură, derizoriu, oferit de către statul moldovenesc, a fost înfierat adeseori de gazete şi de către audio-vizual. Mulţi ziarişti au blamat dezinteresul total faţă de cei mai oropsiti moldoveni, au sancţionat prin articole, iar redactorii radio-TV prin emisiuni, legislaţia în vigoare, încercând să pună presiune pe politicieni, pentru a lua măsurile ce se impun.

Dar problemele cu care se confrunta persoanele cu dizabilitati, sunt dintre cele mai multiple, iar semnalarea acestora ramane tot in seama presei. Uneori, jurnalistii se achita de aceasta sarcina ce ar parea a fi nobilă, alteori eforturile acestora lasă de dorit. Pentru societate, semenii noştri cu handicap, reprezintă, în ochii unora un balast, dar să nu uităm că au ajuns în situaţia de asistaţi sociali, tot datorită sacrificiilor aduse pe altarul ţării. Dacă au ajuns în situaţia de a fi inutili, ei nu trebuiesc marginalizaţi, iar noi, cu toţii, nu trebuie să ne precupetim eforturile de a-i reda societăţii. Există modalităţi de reintegrare socială, programe speciale, insuficient prezentate celor interesaţi. În acest caz, presa trebuie să se erijeze într-un factor de publicitate, aducând în vizorul fiecărei persoane cu handicap, ce posibilităţi are de a reveni în mijlocul societăţii conduse de normalitate. Mulţi dintre concetăţenii noştri cu handicap îşi doresc să desfăşoare activităţi care să le redobândească încrederea şi spiritul de utilitate, să-şi poată câştiga un trai decent, să nu mai aştepte mila societăţii, să-şi recâştige spiritul uman, să se simta utili. Posibilităţi există multiple. Presa este aceea care are menirea de a le populariza şi să ajute persoanele cu handicap să aleagă cea mai potrivită reconversie profesională.

Tot presa trebuie să fie cea care să le semnaleze posibilităţile de petrecere a timpului liber, să îi informeze despre existenţa cluburilor specializate pentru nevăzători, pentru handicapaţi somatici, cei locomotor, sau de altă natură, pentru cei cu boli congenitale, sau incurabile dobândite. Jurnaliştii trebuie să someze autorităţile să le asigure facilităţile la care au dreptul, cum ar fi rampele de urcare pentru cărucioare şi scune rulante, drepturile garantate prin lege, cum ar fi dreptul la însoţitor, pentru cazurile mai grave, dreptul la gratuităţile legale, de natură medicală şi socială. Presa trebuie să semnaleze toate încălcările ale acestor drepturi, să fie ca o călăuză pentru cei cu dizabilităţi. Trebuie să scrie despre toate abuzurile, atâta vreme cât este vorba despre o categorie socială oropsită şi lipsită de prea mari posibilităţi materiale.

Nu contest faptul că jurnaliştii nu sar în ajutorul concetăţenilor noştri cu handicap. Dar ceea ce fac pentru ei, este încă prea puţin. Într-adevăr, nu oferă subiecte de presă savuroase, dar chiar şi aşa, merită mai multă atenţie. Mai multă atenţie din partea societăţii, din partea guvernanţilor, dar şi din partea presei. Presa trebuie să fie, ca întotdeauna vârful de lance care să lupte pentru purificarea societăţii civile, pentru uşurarea existenţei celora care nu se descurcă fără sprijin, pentru apărarea drepturilor tuturor şi rezolvarea delicatelor cazuri sociale.

Presa, liantul dintre naţionalităţile poporului moldovenesc

Pe plaiurile de vis cuprinse între Nistru şi Prut, adică pe teritoriul legendarei noastre Basarabii, sunt răspândite un număr impresionant de naţii, adică de minorităţi naţionale. Zona fiind mirifică, fiecare grup naţional, ajuns pe meleaguri moldave, şi-a înfipt adanc radacinile în solul patriei noastre. Moldova i-a primit cu generozitate, noi, băştinaşii am încercat să trăim în bună vecinătare cu fiecare minoritate etnică, ne-am străduit ca fiecare entitate naţională să se simtă ca la mama lor acasă, până când, în unele perioade, am ajuns noi oaspeţi în propria noastră ţară, majoritarii priviţi ca şi nişte minoritari toleraţi. În zilele noastre, lucrurile s-au mai aşezat pe făgaşul lor normal, în general, reuşim să trăim cu toţii în deplină înţelegere, pe aceste plaiuri.

Evident că această coloratură etnică nu putea să scape presei autohtone, nu putea trece nemenţionată, caracteristicile socio-etnice ale fiecărui grup naţional fiind aduse în lumină de numeroasele publicaţii răsărite în anii din urmă, precum ciupercile după ploaie. Dacă împărţim acelaşi teritoriu, dacă udăm cu sudoarea frunţii fiecăruia, dealurile şi câmpiile noastre mănaoase, este firesc să ne cunoaştem unii pe ceilalţi fiecare grup de naţionalitate conlocuitoare să-şi etaleze valorile, tradiţiile, folclorul, caracteristicile. Şi ce mijloc mai facil avem noi la îndemână, pentru a se face fiecare cunoscut printre celelalte naţii ce compun poporul moldav, decât presa, acest mijloc de comunicare, accesibil tuturor.

Nu vreau să fac acum apologia presei şi să-i arog nişte merite înca necuvenite deplin. Mass-media are încă multe de făcut pe drumul aproprierii între noi ca naţii moldoveneşti, dar, trebuie să recunoaştem că nici o altă instituţie nu a făcut atâtea câte a făcut presa, în acest sens.

Suntem un singur popor, mai multe culturi, culturi adunate în jurul bunului cel mai de preţ al fiecărui neam, limba sa strămoşească. Presa, atâta cât a putut, ne-a făcut cunoştinţă cu o multitudine de limbi care dăinuiesc de veacuri pe aceste meleaguri. Minorităţile naţionale şi religioase şi-au găsit reflectarea în presa de diferite limbi, de pe teritoriul basarabean. Religia naţională este catalizatorul fiecărui popor, iar prin intermediul presei, noi facem cunoştinţă cu conceptele religioase, cu tradiţii, dogme, concepte, principii etice, estetice, ale fiecărei naţii moldoveneşti, ale fiecărei religii în parte. Avem pe teritoriul basarabean o mulţime de religii reflectate în ziarele de diferite limbi, sau în postorile radio-TV, de diferite orientări naţionalo-religioase. 

Întâlnim pe stradă, dar şi zugrăviţi în presă, ortodocşi de ambele stiluri, catolici, reformaţi, mozaici, musulmani, neoprotestanţi, adică baptişti, penticostali şi altii. Fără presă n-am şti mai nimic despre mulţi dintre aceştia, dar aşa, mass-media ne ajută să-i cunoaştem, să-i înţelegem şi să ne apropiem de ei. Tot cu ajutorul presei, cunoaştem tot mai multe despre grupurile etnice de pe teritoriul ţării noastre, despre limbile lor, unele de sorginte latină, altele slavă, germanică, cu cultură, tradiţii, folclor, artă culinara, port. Presa este iarăşi prezentă la datorie. E drept că ziarele şi audio-vizualul de limba română reprezintă  portrapelul românismului, iar cele de limba rusă, portdrapelul slavismului, dar ele fac şi referiri depre celelalte naţii.

Din păcate, de multe ori sunt prea pătimaşe aceste ziare naţionale, unele chiar cultivă vrajba, sau sunt părtinitoare, în general, nu se face cât ar trebui, pe linia minorităţilor, dar, aşa cum în toate suntem la început de drum, iar presa noastra creşte în valoare şi consistenţă, pe zi ce trece, şi în abordarea problematicii minorităţilor, va deveni o oglindă fidelă a societăţii basarabene. Această familie mare a jurnaliştilor, din care şi eu sper că voi face parte în curând, îşi are menirea să contribuie, dupa rolul ce îi este predestinat, la propăşirea societăţii moldoveneşti, inclusiv din punct de vedere al minorităţilor religioase şi naţionale, la a căror cunoaştere reciproca şi bună înţelegere, pot contribui şi pune umărul.

Pe drumul împlinirii ca jurnalist

Când ni s-a spus că în semestrul doi vom face timp de o săptămână practica în mijlocul colectivului unei gazete basarabene, la alegere, unde vom dori fiecare, am fost fascinată. Urma să văd pe viu cum se lucrează în această uzină complexă, numită redacţie, să văd cu ochii mei cum ia fiinţă numărul unui ziar, dacă naşterea are loc în mod natural sau cu forcepsul. Ca mai fiecare dintre colegele mele, tentaţia a fost să-mi aleg unul dintre cele mai prestigioase ziare din Capitală, mai ales că aproape fiecare studentă voia la Chişinău. Abia când am inţeles că tentaţia numărul unu care le îndemna să aleagă în corpore Capitala, o reprezenta viaţa de acolo, discoteci, cluburi, mi-am zis că am venit la Facultatea de Jurnalism, pentru a învăţa carte şi meserie, nu pentru a mă distra. O analiză minuţioasă a alternativelor, m-a luminat pe deplin. Oare unde, cei în drept, jurnalişti sau dascăli, se vor ocupa pe deplin de acumulările mele, de pregătirea mea, decât în sânul colectivului profesoral şi redacţional din cadrul Universităţii noastre? De aceea am ales să-mi efectuez practica la redacţia revistei universităţii noastre, "Sintagmele", cu care am mai colaborat şi alături de care intenţionez să-mi desăvârşesc formarea mea ca jurnalistă. Urma să rămân în mediul cu care mă obişnuisem, alături de profesorii pe care îi cunoşteam şi care mă cunoşteau, despre care ştiam că se vor ocupa de mine şi de practica mea, cu seriozitate.

Prima zi de practică a fost în 22 aprilie, în zi de luni, început de săptămână. Ne-am prezentat în cabinetul redacţional, eu şi încă 5 colege şi un coleg. Am remarcat un factor care cred că n-a fost o simplă întâmplare. În afară de 1-2 studenţi reţinuti la Bălţi din cauza unor probleme personale, au ales să-şi efectueze practica studentele cu cele mai bune rezultate la învăţătură, semn că nu eram singura care consideră că aici se va desfăşura munca serioasă, elita grupei, crema, a ales "sintagmele".

Ghenadie Nicu, redactorul-şef ne-a întâmpinat şi ne-a mulţumit că am acordat încredere muncii ce se desfăşoară în cadrul revistei Universităţii, apoi ne-a expus planul de lucru pe care voia să-l pună în practică. Ne-a enumerat ce subiecte ne pregătise şi ne-a cerut să venim şi noi cu propuneri. Din păcate sugestiile noastre de teme erau lipsite de consistenţă, aşa că am fost nevoiţi să alegem fiecare din lista domnului profesor. Am hotărât să mă antrenez în două provocări serioase, de aceea am optat pentru două subiecte cu pretenţii, un interviu cu o doamnă profesoară din România, despre activitatea acesteia şi un interviu cu domnul prorector, având ca temă cazurile de plagiat în rândurile profesorilor şi studenţilor Universităţii noastre.

A doua zi, nimeni dintre noi nu se apucase de treabă, deoarece nu prea înţelesesem bine temele, aşa că ne-au fost furnizate fiecăreia în parte informaţii suplimentare. Mai luminate ca după primul impact, am pornit la muncă toate, cu un avânt sporit.

În ziua a treia ne-am intrat toate în pâine şi ne-am luat în serios rolurile de viitoare jurnaliste. Fetele au plecat fiecare pe la domnii decani şi profesori cărora au ales să le ia interviuri pe diverse teme. Unele colege au reusit să-i intervieveze de la prima încercare, fără probleme, dar pentru ca să fie primite, altele au avut nevoie de intervenţia redactorului-şef. Eu am început tatonările la prima temă, interviul online cu doamna profesoara Gina Nimigean din România, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, unde predă limba română, în anul pregătitor de însuşire a limbii, pentru studenţii străini, din România. Doamna profesoară s-a dovedit a fi foarte draguţă, amabilă, mi-a spus să-i trimit setul de întrebări, promiţând să-mi răspundă la ele.

Ziua de joi, penultima zi de practică, a început în cabinetul redactorului-şef, unde fiecare a prezentat ceea ce scrise până atunci. Domnul profesor le-a ascultat pe fiecare în parte şi le-a dat diferite indicaţii ce se impuneau. Eu scrisesem deja articolul despre plagiat, pot spune că era alcătuit în întregime, mai puţin datele şi informaţiile pe care plănuiam şi speram să mi le furnizeze domnul prorector, precum şi câteva păreri personale ale acestuia. Lăsasem spaţiu unde să înserez acest fragment şi m-am dus ca să-l caut pe domnul prorector al Universităţii. Din păcate, o experienţă similară, trăita nu cu mult timp înainte, când un alt domn profesor mi-a refuzat un interviu, avea să se repete şi de această dată. Domnul Balanici n-a dat dovadă de nici cea mai mică solicitudine, refuzandu-mă sec şi dânsul. Neavând alta soluţie, am reajustat textul despre plagiat, adaptându-l la o versiune care nu includea nici un interviu cu domnul prorector. Trimisesem deja setul de întrebări doamnei profesoare din România, însă şi aceasta m-a amânat. Într-un mod politicos, dar m-a amânat. După-amiază am primit un email de la dânsa, în care se scuza că nu-mi poate răspunde decât peste câteva zile.

În mintea mea se năşteau niste concluzii contradictorii. Ştiam că majoritatea persoanelor, ca să nu vorbesc a personalităţilor, sunt avide după publicitate, unele chiar plăteau pentru a se face tot mai cunoscute. Eu am întâlnit în ultimul timp, oameni cărora eu le pregătisem articole lauditive, fugind de publicitatea pe care le-aş fi făcut-o, precum dracul de tămâie. Dar cum interviul cu doamna Gina Nimigean era o temă pe care eu trebuia s-o duc la bun sfârşit, am imaginat un interviu cu întrebări puse, dar care încă nu căpătaseră răspuns.

Cu deosebită emoţie am aşteptat fiecare ultima zi de practică, evident că din mai multe motive. Ne bucuram că ne aştepta un binevenit weekend, se apropia şi vacanţa. De asemenea, fiind ultima zi de practică, era şi momentul în care urma să vedem cam ce roade vom  culege. Ne-am prezentat fiecare lucrările în forma lor finală, am ascultat părerile domnului profesor, care în final ne-a mulţumit pentru participarea la săptămâna de practică. Eu, personal, am considerat-o deosebit de fructuoasă. Am învăţat în aceste zile unele dintre tainele vieţii dintr-o redacţie, precum am mai căpătat un dram de experinţă în plus, în ceea ce se numeşte practica meseriei de jurnalist.

Mă gândeam că mai aveam un hop de trecut. Trebuia ca şi domnul profesor Valeriu Gorbul, să fie mulţumit de munca pe care am depus-o. Dânsul, cel care a coordonat această practică a noastră, a trecut zilnic să ne vadă, să se intereseze de cum muncim, trăia fiecare zi a noastră din redacţie, încântat de fiecare progres al nostru. Aş vrea ca noi să-l putem răsplăti cu lucrări care să corespundă aşteptărilor pe care le are de la noi.

Dar surpriza a venit în ultima zi de dinaintea vacanţei. Nu ştiu cum a reuşit domnul redactor-şef să scoată în regim de urgenţă, ca să zic aşa, un număr de revistă, alcătuit şi cu textele scrise de noi, în săptămâna de practică. Unele colege au trăit emoţia debutului şi bucuria de a-şi vedea pentru prima dată numele în paginile unei reviste. Eu mai publicasem de mai multe ori, dar a apărea alături de colegele mele, ca un grup de tinere jurnaliste, colege, capabile să susţinem un număr de revistă, mi-a produs un sentiment care m-a copleşit. Dacă încă de pe băncile studenţiei reuşim asemenea performanţe, izbânda profesională ne este asigurată. Am luat cu febrilitate exemplarul pe care l-am primit şi l-am dus ca pe un trofeu mamei mele, gândindu-mă s-o asigur că fata ei cea dragă, pe care a trimis-o să se şcolească, a nimerit într-un colectiv de profesori şi studenţi valoros, ca o sămânţă de calitate într-un sol fertil. Mamă dragă, vremea când această sămânţă va răsări, va înmuguri şi va da roade, este foarte aproape.

Plagiatorii, oile negre tot mai rare, în cadrul universităţii noastre

În lumea academică, plagiatul este un flagel devastator, o pecingine nimicitoare. Ucide valori, schimbă ierarhii, aduce în prim plan elemente dubioase, falsuri, propulsează în faţă minciuna, furtul. Şi dacă plagiatul se practică la cele mai înalte case, celebru în intreaga Europă este cazul primului-ministru român, Victor Ponta, care şi-a falsificat astfel, teza de doctorat, de ce nu ar fi o obişnuinţă şi la Universitatea "Alecu Russo", din Bălţi?

Dar, concret, ce este plagiatul şi cel care îl practică? Plagiatorul este un hoţ sadea, iar fapta sa reprezintă furt intelectual. Hoţia este hoţie, indiferent ce furi: bunuri materiale sau idei. Decât să te aşezi la masa de scris, să gândeşti şi să creezi, este mai uşor să furi munca altuia. Din cărţi, înscrisuri, lucrări, documente, de pe Internet, să înserezi pagini întregi din creaţia altor minţi, între propriile tale rânduri, apoi să te împopoţonezi cu ce ai furat şi să culegi lauri.

În cadrul Universitătii noastre, la fel ca în toate instituţiile de învăţământ, se plagiază de la nivelul cel mai de jos. Cea mai banală şi mai des întâlnită formă de plagiat, o găsim în cadrul examenelor. Studentul îşi completeză lacunele din pregătire, copiind. Iar a copia ce a scris altul şi să treci asta în propria ta lucrare, este furt, furt intelectual, plagiat. Furând, minţind, falsificând intri într-o facultate, devii student, absolvent. În hoţie te pregăteşti pentru viaţă. Pe lângă culpa din autoinstruirea intelectuală, plagiatul, copiatul, este un exemplu de taxat ca fiind dăunător şi din punct de vedere educativ, moral-volitiv. A te obişnui cu furtul, fie el şi intelectual, a te instrui şi forma în minciună, este o cangrenă devastatoare pentru oricare caracter în devenire.

Dar ce se întâmplă când plagiatorii sunt de găsit chiar în rândul profesorilor? Ce dascăl este acela care fură idei, cu riscul de a apărea în postura de plagiator chiar în faţa celora în care ar fi exemplu, adică a studenţilor? Ce îi învaţă? Să fure, să facă la fel? Sunt unii profesori care se compromit plagiind, furând, pentru un titlu în plus, pentru un loc mai în faţă în cadrul ierarhiei universitare.

Univesitatea noastră este una model, despre ea se vorbeşte în toată ţara, chiar şi peste hotare, la modul elogios, despre ea, cât şi despre cei care o slujesc, adică profesorii, dar şi despre studenţii ieşiţi de pe băncile universitare, gata să înfrunte viaţa. Dar cum nu există pădure fără uscături, şi pe la universitatea noastră s-au perindat câteva figuri rătăcite de plagiatori, puţine la număr, dar care nu ne-au făcut cinste.

Chiar dacă au existat câteva cazuri răzleţe de plagiat şi la Universitatea noastră, acestea au fost excepţiile care întăresc regula. Cinstea, corectitudinea, munca, devotamentul, sunt trăsături care caracterizează instituţia noastră şcolară, atât pe profesori, cât şi pe studenţi. Am avut şi noi câteva boabe de neghină, plagiatori, în grâul de aur academico-universitar din marea noastră familie, dar aceşti furi neruşinaţi, se autoexclud din rândurile noastre. Vor mai apărea plagiatori rătăciţi, dar tot mai puţini, iar Universitatea "Alecu Russo" îşi va consolida şi din acest punct de vedere, statutul de lăcaş de elită, în Moldova noastră iubită.

Presa occidentală, cea mai fidelă oglindă a imaginii Republicii Moldova

Ancorată puternic în viaţa geopolitică a Europei, a Uniunii Europene, Republica Moldova se bucură şi de atenţia presei europene, fiind un subiect de real interes public pentru consumatorii de mass-media europeni. Tot ceea ce interesează lumea politico-economică a Europei, masele largi de cetăţeni europeni, este firesc să intre în vizorul marilor cotidiene şi periodice din marile capitale din ţările Uniunii Europene. Este firesc ca ţara noastră să fie prezentă în primul rând în presa românească, aceasta fiind sora noastră mai mare, dar articole despre Basarabia, găsim înserate în jurnale din mai toate ţările bătrânului nostru continent.

În anii URSSului de tristă amintire, pentru Occident, Moldova nici nu exista. România vorbea prea puţin despre vechiul ei teritoriu dintre Nistru şi Prut, ca despre o entitate teritorială distinctă pentru a nu stârni "maica Rusie". Presa tătucului nostru de la Răsărit, ne învrednicea cu câte o notiţă fugară, nu Basarabia era în centrul atenţiei monstrului sovietic.

Astăzi Republica Moldova prezintă interes pentru Europa, stârneşte şi interesul presei europene. Cele mai celebre gazete ale lumii au luat Basarabia în colimator, dedicând ample articole ţării noastre. Suntem siguri că şi Uniunea Europeana are nevoie de Republica Moldova, dar noi avem mare nevoie de Europa, iar pentru a ne apropia de ea, trebuie să ne facem cunoscuţi, iar acest lucru se poate realiza doar prin presa din toate ţările europene. În presa din România, ţara noastră a fost reflectată cu precădere în ultimii 23 de ani, pe spaţii largi, în ziarele şi revistele de tot felul, de diferite coloraturi orientative, de specific social sau politic, de ştiri, oficioase de partid, sociale, economice, culturale, istorice.

Presa românească ne-a prezentat ca pe cel de-al doilea plămân prin care respiră un trup comun al aceleiaşi ţări. Relatările româneşti despre sora mai mică, Basarabia, se vor exhaustive, abordându-se cele mai variate domenii, începând cu firul istoric şi sângele din vine care ne leagă, despre podurile de flori pe care păşesc visurile noastre comune, despre nevoile şi aspiraţiile noastre, presa românească venindu-ne în ajutor. Ziarele din România le simţim ca pe propriile noastre gazete, situaţia din Republica Moldova, viaţa civică, politică, economică, cazurile sociale, învăţământul, cultura, viaţa artistă şi sportivă basarabene, toate sunt oglindite cu fidelitate în cotidiene şi periodice de pe celălalt mal al Prutului, atât în presa centrală "România liberă", "Adevărul", "Cotidianul", "Cronica românească"", în reviste literare precum "Secolul XX", "România literară". "Luceafărul", dar şi în presa locală, recte, cea judeţeană. Numeroşi jurnalişti români foarte cunoscuţi, au scris şi scriu despre Basarabia: Cristian Tudor Popescu, Ion Cristoiu, Dumitru Tinu, Petre Mihai Băcanu, Cornel Nistorescu. Corneliu Vadim Tudor în revistele sale "România Mare" (titlu semnificativ, inspirat din istoria noastră comună) şi "Tricolorul", Corneliu Vadim Tudor fiind cel care s-a implicat şi a realizat efectiv eliberarea din închisorile transnistrene a condamnatului la moarte Ilie Ilaşcu, pe care l-a făcut să ajungă senator de România. Un alt jurnalist român care a acordat spaţii largi în revista sa "Flacăra",  Republicii Moldova şi cauzei basarabene, a fost poetul Adrian Păunescu, cel legat cu multiple fire de ţinuturile noastre.

Pe uşa deschisă de România, Basarabiei, a păşit şi ţara noastră spre Uniunea Europeană şi în presa Europei. Astăzi Republica Moldova este un partener de nădejde al UE şi este tratată ca atare. Privită ca un vlăstar mai fraged european, cu înţelegere, dar şi îngăduinţă, cu simpatie, dar şi cu delicateţe, cu drag, dar şi cu autoritate, Republica moldova este apreciată pentru realizările sale, dar şi aspru criticată şi sancţionată pentru sincope şi derapaje, pentru angajamente nefinisate. Şi cine poate fi oglinda zugrăvirii fidele în Europa a ţării noastre, dacă nu presa occidentală? Marile publicaţii ale lumii civilizate, cele din Germania, Franţa, Anglia, Italia, Spania,Ţările Nordice, acordă spaţii largi prezentării în faţa cetăţenilor europeni a acestui teritoriu inedit, apărut pe harta Europei, doar de două decenii şi ceva.

 Curiozitatea europeană cu privire la apariţia din neant a Republicii Moldova, putea fi satisfacută doar prin presă. Au apărut numeroase articole în gazete importante precum  "Le Monde", "Le Figaro", "Aalemania Zeitung", "Corriere della Sera", "El Paris", "Il Messaggero", "Daily Telegraph", "Der Spiegel", "Focus", "L’adigge".

Odată cu apariţia Republicii Moldova pe harta Europei, au apărut şi moldovenii prin ţările Uniunii Europene, mai ales pe filiera paşaportului românesc, sub al cărui umbrelă, mulţi basarabeni s-au ascuns. Totuşi, reprezentanţii poporului nostru şi-au determinat identitatea proprie, iar presa din Vest, începea să facă cunoştinţă occidentalilor cu ţara noastră şi cu populaţia ei. Din punct de vedere al pitorescului basarabean, al frumuseţilor patriei noastre, am beneficiat de o publicitate prin presă adecvată şi remarcabilă. Republica Moldova este un colţ de rai, zugrăvit astfel europenilor, prin presa scrisă, ţara cu un nemaipomenit potenţial turistic, însă nevalorificat aproape deloc. Gazetele vestice au devenit adevărate ghiduri turistice pentru Basarabia, invitându-i pe cetăţenii Uniunii  să ne viziteze ţara, prezentându-le comori de vizitat, itinerare turistice. Prin intermediul presei din aceste ţări, li s-a facut cunoştinţă cetăţenilor bătrânului continent cu locuri atractive, oameni, tradiţii, folclor, bucătăria moldovenească, ospitalitate,  frumuseţea fetelor, inegalabila lor frumuseţe, dar, uneori şi prea "ospitaliere".

Adevărul este, însă, că nu întotdeauna s-a scris în ţările vestice despre Moldova şi despre moldoveni, în termenii cei mai elogioşi. Se ştie că Istoria ne-a purtat, chiar dacă doar pasager, sperăm noi, prin negura şi vâltoarea celui mai odios Imperiu, de unde am ieşit cu câteva etichete deloc onorante, lipite pe frunte, iar presa vestică le cunoaşte şi ne taxează ca atare. Suntem consideraţi, pe bună dreptate, ca şi ţara cea mai saracă din Europa, iar presa occidentală exact aşa ne prezintă. Moldova este cea mai lovită de sărăcie, ţară europeană, cu PIB-ul  cel mai precar, cu industria cea mai subdezvoltată, agricultură încă colhoznică, vulnerabilă financiar, cu o economie de piaţă în faza incipientă, instabilă politic, cu probleme sociale acute.

Din păcate, aceasta este faţa mânjită cu zoaie a oglinzii moldoveneşti, aşa cum apare ea în presa din Uniunea Europeană. Noi ştim ca U.E. nu face concesii nimănui, mai ales unei ţări ca a noastre, care aspiră sa intre în Uniune. De aceea presa vestică reproduce cu fidelitate imaginea a tot ce ţine de spaţiul basarabean, fiind unitatea de măsură cu care suntem luaţi la puricat. Multe ţări privesc încă cu reticenţă o eventuală intrare a noastră în Uniunea Europeană, din cauza unei prognozate invazii moldoveneşti în ţările europene. Presa lor relatează, dar şi alimentează şi amplifică temerile nejustificate că ai noştri concetăţeni vor crea un dezechilibru pe piaţa muncii, vor duce la escaladarea gradului de infracţionalitate pe plan european.

Numeroase gazete din ţările Europei civilizate, ne văd doar ca pe nişte rakeţi sovietici, gata de a comite infracţiuni. Destule jurnale occidentale văd Republica Moldova ca pe un teatru de operaţiuni a mafiei ruse, unde se desfăşoară valuri de fapte antisociale, spălări de bani, organizarea de reţele de prostituţie, punerea la cale a atentatelor, perfecţionarea bandelor de crimă organizată. Noi ştim că nu este aşa, că se exagerează cu rea voinţă, dar va trebui să convingem, prin faptele noastre, acea parte tendenţioasa a presei din Uniunea Europeană, reticentă şi ostilă, manifestând respingere la adresa noastră, a ţării şi a poporului, să o convertim de partea cauzei moldoveneşti, să le demonstrăm că suntem altfel de cum ne descriu ei.

Avem greutăţi şi lipsuri, ca oricare ţară la început de drum, la început de democraţie, dar suntem pe cale să devenim un adevărat stat de drept, cu principii democratice consacrate. Datoria ţării noastre şi a noastră este să lămurim această parte a presei europene ca încetul cu încetul devenim parteneri de nădejde ai Uniunii Europene. Iar presei care ne laudă şi ne descrie ca pe un paradis turisic, trebuie să-i aducem confirmări suplimentare, că Moldova este Edenul european, iar basarabenii cele mai primitoare gazde. Avem nevoie de presa europeană, fără ea, virtuţile noastre vor rămâne absconse. Laudele din presă ne vor trimite investitori străini strategici, fără de care progresul este imposibil. Prin presa din vest ni se vor deschide porţi nebănuite, spre universităţi celebre, burse, parteneriate economice, sociale, culturale.

Fără  de presă nici o entitate socială, sau teritorial-administrativă, nici un individ nu se poate afirma. Doar dacă ai de partea ta presa te poţi afirma, dacă ai câştigat graţiile presei, ai câştigat opinia publică. Putem spune că dacă Republica Moldova va cuceri  de partea sa întreaga presă occidentală, a câştigat întreg Occidentul. Societatea noastră are de luptat pentru salvgardarea tuturor valorilor de care dispunem, de a aduce corecturi acolo unde se impune, dar apoi, în cea mai mare măsura, să avem de partea noastră presa vestului, pentru că folosindu-ne de presa occidentală, să ne impunem în U.E., noi să fim ai Uniunii Euroopene, iar Uniunea Europeană a noastră.