Pe drumul împlinirii ca jurnalist

Când ni s-a spus că în semestrul doi vom face timp de o săptămână practica în mijlocul colectivului unei gazete basarabene, la alegere, unde vom dori fiecare, am fost fascinată. Urma să văd pe viu cum se lucrează în această uzină complexă, numită redacţie, să văd cu ochii mei cum ia fiinţă numărul unui ziar, dacă naşterea are loc în mod natural sau cu forcepsul. Ca mai fiecare dintre colegele mele, tentaţia a fost să-mi aleg unul dintre cele mai prestigioase ziare din Capitală, mai ales că aproape fiecare studentă voia la Chişinău. Abia când am inţeles că tentaţia numărul unu care le îndemna să aleagă în corpore Capitala, o reprezenta viaţa de acolo, discoteci, cluburi, mi-am zis că am venit la Facultatea de Jurnalism, pentru a învăţa carte şi meserie, nu pentru a mă distra. O analiză minuţioasă a alternativelor, m-a luminat pe deplin. Oare unde, cei în drept, jurnalişti sau dascăli, se vor ocupa pe deplin de acumulările mele, de pregătirea mea, decât în sânul colectivului profesoral şi redacţional din cadrul Universităţii noastre? De aceea am ales să-mi efectuez practica la redacţia revistei universităţii noastre, "Sintagmele", cu care am mai colaborat şi alături de care intenţionez să-mi desăvârşesc formarea mea ca jurnalistă. Urma să rămân în mediul cu care mă obişnuisem, alături de profesorii pe care îi cunoşteam şi care mă cunoşteau, despre care ştiam că se vor ocupa de mine şi de practica mea, cu seriozitate.

Prima zi de practică a fost în 22 aprilie, în zi de luni, început de săptămână. Ne-am prezentat în cabinetul redacţional, eu şi încă 5 colege şi un coleg. Am remarcat un factor care cred că n-a fost o simplă întâmplare. În afară de 1-2 studenţi reţinuti la Bălţi din cauza unor probleme personale, au ales să-şi efectueze practica studentele cu cele mai bune rezultate la învăţătură, semn că nu eram singura care consideră că aici se va desfăşura munca serioasă, elita grupei, crema, a ales "sintagmele".

Ghenadie Nicu, redactorul-şef ne-a întâmpinat şi ne-a mulţumit că am acordat încredere muncii ce se desfăşoară în cadrul revistei Universităţii, apoi ne-a expus planul de lucru pe care voia să-l pună în practică. Ne-a enumerat ce subiecte ne pregătise şi ne-a cerut să venim şi noi cu propuneri. Din păcate sugestiile noastre de teme erau lipsite de consistenţă, aşa că am fost nevoiţi să alegem fiecare din lista domnului profesor. Am hotărât să mă antrenez în două provocări serioase, de aceea am optat pentru două subiecte cu pretenţii, un interviu cu o doamnă profesoară din România, despre activitatea acesteia şi un interviu cu domnul prorector, având ca temă cazurile de plagiat în rândurile profesorilor şi studenţilor Universităţii noastre.

A doua zi, nimeni dintre noi nu se apucase de treabă, deoarece nu prea înţelesesem bine temele, aşa că ne-au fost furnizate fiecăreia în parte informaţii suplimentare. Mai luminate ca după primul impact, am pornit la muncă toate, cu un avânt sporit.

În ziua a treia ne-am intrat toate în pâine şi ne-am luat în serios rolurile de viitoare jurnaliste. Fetele au plecat fiecare pe la domnii decani şi profesori cărora au ales să le ia interviuri pe diverse teme. Unele colege au reusit să-i intervieveze de la prima încercare, fără probleme, dar pentru ca să fie primite, altele au avut nevoie de intervenţia redactorului-şef. Eu am început tatonările la prima temă, interviul online cu doamna profesoara Gina Nimigean din România, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, unde predă limba română, în anul pregătitor de însuşire a limbii, pentru studenţii străini, din România. Doamna profesoară s-a dovedit a fi foarte draguţă, amabilă, mi-a spus să-i trimit setul de întrebări, promiţând să-mi răspundă la ele.

Ziua de joi, penultima zi de practică, a început în cabinetul redactorului-şef, unde fiecare a prezentat ceea ce scrise până atunci. Domnul profesor le-a ascultat pe fiecare în parte şi le-a dat diferite indicaţii ce se impuneau. Eu scrisesem deja articolul despre plagiat, pot spune că era alcătuit în întregime, mai puţin datele şi informaţiile pe care plănuiam şi speram să mi le furnizeze domnul prorector, precum şi câteva păreri personale ale acestuia. Lăsasem spaţiu unde să înserez acest fragment şi m-am dus ca să-l caut pe domnul prorector al Universităţii. Din păcate, o experienţă similară, trăita nu cu mult timp înainte, când un alt domn profesor mi-a refuzat un interviu, avea să se repete şi de această dată. Domnul Balanici n-a dat dovadă de nici cea mai mică solicitudine, refuzandu-mă sec şi dânsul. Neavând alta soluţie, am reajustat textul despre plagiat, adaptându-l la o versiune care nu includea nici un interviu cu domnul prorector. Trimisesem deja setul de întrebări doamnei profesoare din România, însă şi aceasta m-a amânat. Într-un mod politicos, dar m-a amânat. După-amiază am primit un email de la dânsa, în care se scuza că nu-mi poate răspunde decât peste câteva zile.

În mintea mea se năşteau niste concluzii contradictorii. Ştiam că majoritatea persoanelor, ca să nu vorbesc a personalităţilor, sunt avide după publicitate, unele chiar plăteau pentru a se face tot mai cunoscute. Eu am întâlnit în ultimul timp, oameni cărora eu le pregătisem articole lauditive, fugind de publicitatea pe care le-aş fi făcut-o, precum dracul de tămâie. Dar cum interviul cu doamna Gina Nimigean era o temă pe care eu trebuia s-o duc la bun sfârşit, am imaginat un interviu cu întrebări puse, dar care încă nu căpătaseră răspuns.

Cu deosebită emoţie am aşteptat fiecare ultima zi de practică, evident că din mai multe motive. Ne bucuram că ne aştepta un binevenit weekend, se apropia şi vacanţa. De asemenea, fiind ultima zi de practică, era şi momentul în care urma să vedem cam ce roade vom  culege. Ne-am prezentat fiecare lucrările în forma lor finală, am ascultat părerile domnului profesor, care în final ne-a mulţumit pentru participarea la săptămâna de practică. Eu, personal, am considerat-o deosebit de fructuoasă. Am învăţat în aceste zile unele dintre tainele vieţii dintr-o redacţie, precum am mai căpătat un dram de experinţă în plus, în ceea ce se numeşte practica meseriei de jurnalist.

Mă gândeam că mai aveam un hop de trecut. Trebuia ca şi domnul profesor Valeriu Gorbul, să fie mulţumit de munca pe care am depus-o. Dânsul, cel care a coordonat această practică a noastră, a trecut zilnic să ne vadă, să se intereseze de cum muncim, trăia fiecare zi a noastră din redacţie, încântat de fiecare progres al nostru. Aş vrea ca noi să-l putem răsplăti cu lucrări care să corespundă aşteptărilor pe care le are de la noi.

Dar surpriza a venit în ultima zi de dinaintea vacanţei. Nu ştiu cum a reuşit domnul redactor-şef să scoată în regim de urgenţă, ca să zic aşa, un număr de revistă, alcătuit şi cu textele scrise de noi, în săptămâna de practică. Unele colege au trăit emoţia debutului şi bucuria de a-şi vedea pentru prima dată numele în paginile unei reviste. Eu mai publicasem de mai multe ori, dar a apărea alături de colegele mele, ca un grup de tinere jurnaliste, colege, capabile să susţinem un număr de revistă, mi-a produs un sentiment care m-a copleşit. Dacă încă de pe băncile studenţiei reuşim asemenea performanţe, izbânda profesională ne este asigurată. Am luat cu febrilitate exemplarul pe care l-am primit şi l-am dus ca pe un trofeu mamei mele, gândindu-mă s-o asigur că fata ei cea dragă, pe care a trimis-o să se şcolească, a nimerit într-un colectiv de profesori şi studenţi valoros, ca o sămânţă de calitate într-un sol fertil. Mamă dragă, vremea când această sămânţă va răsări, va înmuguri şi va da roade, este foarte aproape.

Plagiatorii, oile negre tot mai rare, în cadrul universităţii noastre

În lumea academică, plagiatul este un flagel devastator, o pecingine nimicitoare. Ucide valori, schimbă ierarhii, aduce în prim plan elemente dubioase, falsuri, propulsează în faţă minciuna, furtul. Şi dacă plagiatul se practică la cele mai înalte case, celebru în intreaga Europă este cazul primului-ministru român, Victor Ponta, care şi-a falsificat astfel, teza de doctorat, de ce nu ar fi o obişnuinţă şi la Universitatea "Alecu Russo", din Bălţi?

Dar, concret, ce este plagiatul şi cel care îl practică? Plagiatorul este un hoţ sadea, iar fapta sa reprezintă furt intelectual. Hoţia este hoţie, indiferent ce furi: bunuri materiale sau idei. Decât să te aşezi la masa de scris, să gândeşti şi să creezi, este mai uşor să furi munca altuia. Din cărţi, înscrisuri, lucrări, documente, de pe Internet, să înserezi pagini întregi din creaţia altor minţi, între propriile tale rânduri, apoi să te împopoţonezi cu ce ai furat şi să culegi lauri.

În cadrul Universitătii noastre, la fel ca în toate instituţiile de învăţământ, se plagiază de la nivelul cel mai de jos. Cea mai banală şi mai des întâlnită formă de plagiat, o găsim în cadrul examenelor. Studentul îşi completeză lacunele din pregătire, copiind. Iar a copia ce a scris altul şi să treci asta în propria ta lucrare, este furt, furt intelectual, plagiat. Furând, minţind, falsificând intri într-o facultate, devii student, absolvent. În hoţie te pregăteşti pentru viaţă. Pe lângă culpa din autoinstruirea intelectuală, plagiatul, copiatul, este un exemplu de taxat ca fiind dăunător şi din punct de vedere educativ, moral-volitiv. A te obişnui cu furtul, fie el şi intelectual, a te instrui şi forma în minciună, este o cangrenă devastatoare pentru oricare caracter în devenire.

Dar ce se întâmplă când plagiatorii sunt de găsit chiar în rândul profesorilor? Ce dascăl este acela care fură idei, cu riscul de a apărea în postura de plagiator chiar în faţa celora în care ar fi exemplu, adică a studenţilor? Ce îi învaţă? Să fure, să facă la fel? Sunt unii profesori care se compromit plagiind, furând, pentru un titlu în plus, pentru un loc mai în faţă în cadrul ierarhiei universitare.

Univesitatea noastră este una model, despre ea se vorbeşte în toată ţara, chiar şi peste hotare, la modul elogios, despre ea, cât şi despre cei care o slujesc, adică profesorii, dar şi despre studenţii ieşiţi de pe băncile universitare, gata să înfrunte viaţa. Dar cum nu există pădure fără uscături, şi pe la universitatea noastră s-au perindat câteva figuri rătăcite de plagiatori, puţine la număr, dar care nu ne-au făcut cinste.

Chiar dacă au existat câteva cazuri răzleţe de plagiat şi la Universitatea noastră, acestea au fost excepţiile care întăresc regula. Cinstea, corectitudinea, munca, devotamentul, sunt trăsături care caracterizează instituţia noastră şcolară, atât pe profesori, cât şi pe studenţi. Am avut şi noi câteva boabe de neghină, plagiatori, în grâul de aur academico-universitar din marea noastră familie, dar aceşti furi neruşinaţi, se autoexclud din rândurile noastre. Vor mai apărea plagiatori rătăciţi, dar tot mai puţini, iar Universitatea "Alecu Russo" îşi va consolida şi din acest punct de vedere, statutul de lăcaş de elită, în Moldova noastră iubită.

Presa occidentală, cea mai fidelă oglindă a imaginii Republicii Moldova

Ancorată puternic în viaţa geopolitică a Europei, a Uniunii Europene, Republica Moldova se bucură şi de atenţia presei europene, fiind un subiect de real interes public pentru consumatorii de mass-media europeni. Tot ceea ce interesează lumea politico-economică a Europei, masele largi de cetăţeni europeni, este firesc să intre în vizorul marilor cotidiene şi periodice din marile capitale din ţările Uniunii Europene. Este firesc ca ţara noastră să fie prezentă în primul rând în presa românească, aceasta fiind sora noastră mai mare, dar articole despre Basarabia, găsim înserate în jurnale din mai toate ţările bătrânului nostru continent.

În anii URSSului de tristă amintire, pentru Occident, Moldova nici nu exista. România vorbea prea puţin despre vechiul ei teritoriu dintre Nistru şi Prut, ca despre o entitate teritorială distinctă pentru a nu stârni "maica Rusie". Presa tătucului nostru de la Răsărit, ne învrednicea cu câte o notiţă fugară, nu Basarabia era în centrul atenţiei monstrului sovietic.

Astăzi Republica Moldova prezintă interes pentru Europa, stârneşte şi interesul presei europene. Cele mai celebre gazete ale lumii au luat Basarabia în colimator, dedicând ample articole ţării noastre. Suntem siguri că şi Uniunea Europeana are nevoie de Republica Moldova, dar noi avem mare nevoie de Europa, iar pentru a ne apropia de ea, trebuie să ne facem cunoscuţi, iar acest lucru se poate realiza doar prin presa din toate ţările europene. În presa din România, ţara noastră a fost reflectată cu precădere în ultimii 23 de ani, pe spaţii largi, în ziarele şi revistele de tot felul, de diferite coloraturi orientative, de specific social sau politic, de ştiri, oficioase de partid, sociale, economice, culturale, istorice.

Presa românească ne-a prezentat ca pe cel de-al doilea plămân prin care respiră un trup comun al aceleiaşi ţări. Relatările româneşti despre sora mai mică, Basarabia, se vor exhaustive, abordându-se cele mai variate domenii, începând cu firul istoric şi sângele din vine care ne leagă, despre podurile de flori pe care păşesc visurile noastre comune, despre nevoile şi aspiraţiile noastre, presa românească venindu-ne în ajutor. Ziarele din România le simţim ca pe propriile noastre gazete, situaţia din Republica Moldova, viaţa civică, politică, economică, cazurile sociale, învăţământul, cultura, viaţa artistă şi sportivă basarabene, toate sunt oglindite cu fidelitate în cotidiene şi periodice de pe celălalt mal al Prutului, atât în presa centrală "România liberă", "Adevărul", "Cotidianul", "Cronica românească"", în reviste literare precum "Secolul XX", "România literară". "Luceafărul", dar şi în presa locală, recte, cea judeţeană. Numeroşi jurnalişti români foarte cunoscuţi, au scris şi scriu despre Basarabia: Cristian Tudor Popescu, Ion Cristoiu, Dumitru Tinu, Petre Mihai Băcanu, Cornel Nistorescu. Corneliu Vadim Tudor în revistele sale "România Mare" (titlu semnificativ, inspirat din istoria noastră comună) şi "Tricolorul", Corneliu Vadim Tudor fiind cel care s-a implicat şi a realizat efectiv eliberarea din închisorile transnistrene a condamnatului la moarte Ilie Ilaşcu, pe care l-a făcut să ajungă senator de România. Un alt jurnalist român care a acordat spaţii largi în revista sa "Flacăra",  Republicii Moldova şi cauzei basarabene, a fost poetul Adrian Păunescu, cel legat cu multiple fire de ţinuturile noastre.

Pe uşa deschisă de România, Basarabiei, a păşit şi ţara noastră spre Uniunea Europeană şi în presa Europei. Astăzi Republica Moldova este un partener de nădejde al UE şi este tratată ca atare. Privită ca un vlăstar mai fraged european, cu înţelegere, dar şi îngăduinţă, cu simpatie, dar şi cu delicateţe, cu drag, dar şi cu autoritate, Republica moldova este apreciată pentru realizările sale, dar şi aspru criticată şi sancţionată pentru sincope şi derapaje, pentru angajamente nefinisate. Şi cine poate fi oglinda zugrăvirii fidele în Europa a ţării noastre, dacă nu presa occidentală? Marile publicaţii ale lumii civilizate, cele din Germania, Franţa, Anglia, Italia, Spania,Ţările Nordice, acordă spaţii largi prezentării în faţa cetăţenilor europeni a acestui teritoriu inedit, apărut pe harta Europei, doar de două decenii şi ceva.

 Curiozitatea europeană cu privire la apariţia din neant a Republicii Moldova, putea fi satisfacută doar prin presă. Au apărut numeroase articole în gazete importante precum  "Le Monde", "Le Figaro", "Aalemania Zeitung", "Corriere della Sera", "El Paris", "Il Messaggero", "Daily Telegraph", "Der Spiegel", "Focus", "L’adigge".

Odată cu apariţia Republicii Moldova pe harta Europei, au apărut şi moldovenii prin ţările Uniunii Europene, mai ales pe filiera paşaportului românesc, sub al cărui umbrelă, mulţi basarabeni s-au ascuns. Totuşi, reprezentanţii poporului nostru şi-au determinat identitatea proprie, iar presa din Vest, începea să facă cunoştinţă occidentalilor cu ţara noastră şi cu populaţia ei. Din punct de vedere al pitorescului basarabean, al frumuseţilor patriei noastre, am beneficiat de o publicitate prin presă adecvată şi remarcabilă. Republica Moldova este un colţ de rai, zugrăvit astfel europenilor, prin presa scrisă, ţara cu un nemaipomenit potenţial turistic, însă nevalorificat aproape deloc. Gazetele vestice au devenit adevărate ghiduri turistice pentru Basarabia, invitându-i pe cetăţenii Uniunii  să ne viziteze ţara, prezentându-le comori de vizitat, itinerare turistice. Prin intermediul presei din aceste ţări, li s-a facut cunoştinţă cetăţenilor bătrânului continent cu locuri atractive, oameni, tradiţii, folclor, bucătăria moldovenească, ospitalitate,  frumuseţea fetelor, inegalabila lor frumuseţe, dar, uneori şi prea "ospitaliere".

Adevărul este, însă, că nu întotdeauna s-a scris în ţările vestice despre Moldova şi despre moldoveni, în termenii cei mai elogioşi. Se ştie că Istoria ne-a purtat, chiar dacă doar pasager, sperăm noi, prin negura şi vâltoarea celui mai odios Imperiu, de unde am ieşit cu câteva etichete deloc onorante, lipite pe frunte, iar presa vestică le cunoaşte şi ne taxează ca atare. Suntem consideraţi, pe bună dreptate, ca şi ţara cea mai saracă din Europa, iar presa occidentală exact aşa ne prezintă. Moldova este cea mai lovită de sărăcie, ţară europeană, cu PIB-ul  cel mai precar, cu industria cea mai subdezvoltată, agricultură încă colhoznică, vulnerabilă financiar, cu o economie de piaţă în faza incipientă, instabilă politic, cu probleme sociale acute.

Din păcate, aceasta este faţa mânjită cu zoaie a oglinzii moldoveneşti, aşa cum apare ea în presa din Uniunea Europeană. Noi ştim ca U.E. nu face concesii nimănui, mai ales unei ţări ca a noastre, care aspiră sa intre în Uniune. De aceea presa vestică reproduce cu fidelitate imaginea a tot ce ţine de spaţiul basarabean, fiind unitatea de măsură cu care suntem luaţi la puricat. Multe ţări privesc încă cu reticenţă o eventuală intrare a noastră în Uniunea Europeană, din cauza unei prognozate invazii moldoveneşti în ţările europene. Presa lor relatează, dar şi alimentează şi amplifică temerile nejustificate că ai noştri concetăţeni vor crea un dezechilibru pe piaţa muncii, vor duce la escaladarea gradului de infracţionalitate pe plan european.

Numeroase gazete din ţările Europei civilizate, ne văd doar ca pe nişte rakeţi sovietici, gata de a comite infracţiuni. Destule jurnale occidentale văd Republica Moldova ca pe un teatru de operaţiuni a mafiei ruse, unde se desfăşoară valuri de fapte antisociale, spălări de bani, organizarea de reţele de prostituţie, punerea la cale a atentatelor, perfecţionarea bandelor de crimă organizată. Noi ştim că nu este aşa, că se exagerează cu rea voinţă, dar va trebui să convingem, prin faptele noastre, acea parte tendenţioasa a presei din Uniunea Europeană, reticentă şi ostilă, manifestând respingere la adresa noastră, a ţării şi a poporului, să o convertim de partea cauzei moldoveneşti, să le demonstrăm că suntem altfel de cum ne descriu ei.

Avem greutăţi şi lipsuri, ca oricare ţară la început de drum, la început de democraţie, dar suntem pe cale să devenim un adevărat stat de drept, cu principii democratice consacrate. Datoria ţării noastre şi a noastră este să lămurim această parte a presei europene ca încetul cu încetul devenim parteneri de nădejde ai Uniunii Europene. Iar presei care ne laudă şi ne descrie ca pe un paradis turisic, trebuie să-i aducem confirmări suplimentare, că Moldova este Edenul european, iar basarabenii cele mai primitoare gazde. Avem nevoie de presa europeană, fără ea, virtuţile noastre vor rămâne absconse. Laudele din presă ne vor trimite investitori străini strategici, fără de care progresul este imposibil. Prin presa din vest ni se vor deschide porţi nebănuite, spre universităţi celebre, burse, parteneriate economice, sociale, culturale.

Fără  de presă nici o entitate socială, sau teritorial-administrativă, nici un individ nu se poate afirma. Doar dacă ai de partea ta presa te poţi afirma, dacă ai câştigat graţiile presei, ai câştigat opinia publică. Putem spune că dacă Republica Moldova va cuceri  de partea sa întreaga presă occidentală, a câştigat întreg Occidentul. Societatea noastră are de luptat pentru salvgardarea tuturor valorilor de care dispunem, de a aduce corecturi acolo unde se impune, dar apoi, în cea mai mare măsura, să avem de partea noastră presa vestului, pentru că folosindu-ne de presa occidentală, să ne impunem în U.E., noi să fim ai Uniunii Euroopene, iar Uniunea Europeană a noastră.

Din culisele unui interviu pentru angajare

Când, acum câteva săptămâni, patronul publicaţiei noastre m-a numit în postul de redactor-şef, cu totale atribuţiuni manageriale, mi-a spus, urându-mi succes, că sunt prima femeie numită în acest important post, dar şi conducatorul acestei gazete, cel mai tânăr. Mi-a fixat un termen până la care trebuie să mă prezint cu un amplu plan de remaniere, iar eu mi-am intrat, cum s-ar spune, în pâine.

Pentru astăzi aveam de soluţionat o cerere de angajare, mai exact, aveam programat un interviu cu un domn care depusese cerere şi curiculum vitae, manifestându-şi dorinţa de a fi primit în cadrul colectivului nostru. Interviul era programat de la orele 11. Candidatul venise din timp şi aştepta în anticameră. Aruncând ultimele priviri peste coala cu datele personale ale jurnalistului, făcui semn secretarei să-l poftească în birou. Hotărâsem să adopt o atitudine uşor arogantă şi rece, oficială. Bărbatul care tocmai intrase în încăpere, se numea Vlad Astafei, împlinise 35 de ani şi părea un tânăr fermecător, cu mult şarm. I-am răspuns la salut cu ochii cufundaţi în hârţoage, în mod intenţionat. Voiam să-i verific reacţiile în diferite situaţii şi ipostaze. Mă interesa capacităţile sale de adaptare. Avea doar trei ani mai mult decât mine şi absolvise Facultatea de Jurnalism a Universităţii "Alecu Russo" din Bălţi, după cum reieşea din curiculum vitae.
Brusc mi-am ridicat privirile din "catastife" şi am început să-l studiez atentă, cu priviri pătrunzătoare. Nu părea stânjenit de impertinenţa ce se scurgea din ochii mei, chiar zâmbea din când în când. Era un tip înalt, şaten, îngrijit, proaspăt ras, cu priviri agere. Iam privit mâinile, degetele, unghiile. Erau de intelectual, ale unui om obişnuit cu biblioteca, prieten al cărţilor, nu ale unui jurnalist de conjunctură, reprofilat din cine ştie ce mediu de travaliu fizic. Ţinuta îi era ireproşabilă, doar tocurile pantofilor erau mânjite de noroi. Probabil călcase într-o băltoacă. Cum afară era vreme însorită şi noroaie nu prea aveau de unde să fie, se pare că domnul Astafei păşise cam neatent, dovedind că poate fi, câteodată, cu capul în nori.

Mi-a plăcut şi dezinvoltura cu care îmi răspundea la întrebări. Nu era deloc inhibat, replicile îi curgeau spontan, nu păreau ca o poezie învăţată pe de rost. Limba o stăpânea bine, mai strecura câte un "moldovenism", dar cu acest mic defect, încă mulţi dintre noi avem de luptat. Nu era căsătorit, nu avea copii, locuia singur. Asta înseamnă că timpul nu-i va fi drămuit între redacţie şi familie. Voi putea apela la el, chemându-l la servici, ori de câte ori va fi nevoie. Mi-a prezentat şi actul de studii, pentru ca să mă conving că avusese doar note de zece. Da, fiind acum în postura de concurent, este bine să se folosească de orice amănunt care îi era favorabil, dar chestia cu prezentatul notelor trecute pe diplomă, mi-a displăcut un pic. Semăna cu gestul unui şcolar fruntaş, din clasele primare, postat de mămica în faţa uşii, cu carnetul de note în mână, în scopul de a-l arăta cu fală, tuturor vecinilor ce treceau.

Experienţa în domeniu avea, lucrase în cadrul a câtorva redacţii, lucru ce reieşea din Cartea sa de muncă. Mi-a pus pe birou şi două referinţe de la vechile sale locuri de muncă, din redacţiile unde îşi desfăşurase activitatea. Caracterizările erau elogioase. Se preta muncii în echipă, era spirit creativ, inventiv, dispus să efectueze munca de teren, dar şi într-un birou redacţional, Corect, cu verticalitate, incoruptibil, nematerialist. Totuşi, erau punctate şi câteva mici defecte: uneori agitat, nerabdator, un pic impulsiv, fuma mult, cam îi fugeau ochii după femeile frumoase. Se specializase pe probleme sociale, realizase numeroase anchete şi reportaje. Era apolitic, dar simpatiza cu forţele de dreapta proeuropene. Ma interesa în mod deosebit de ce rămăsese pentru moment fără loc de muncă, de ce părăsise gazeta la care fusese angajat. M-am lamurit şi l-am aprobat. Trustul care îi patronase până atunci, vânduse toate drepturile unui concern care deţinea şi alte ziare şi reviste a căror orientări, nu corespundeau principiilor domnului  Vlad Bodrug. Pentru acesta independenţa în gândire şi concepţii era singura linie călăuzitoare în presă. 
I-am mulţumit interlocutorului meu pentru amabilitatea cu care mi-a răspuns la întrebări, şi am declarat interviul încheiat. I-am spus că vom analiza situaţia dânsului şi că voi lua o hotărâre în cursul zilei de mâine, după care se va putea interesa de rezultat.

În sinea mea luasem deja hotărârea de a-l primi în rândurile noastre, dar voiam să îndeplinim toate formalităţile de aprobare a cererii, şi abia apoi să-i dau de ştire vestea pe care, desigur o aştepta cu speranţă. Am chemat secretara care l-a condus spre ieşire. După ce am rămas doar cu aceasta, i-am cerut să-mi pregăteasca o cafea, iar eu m-am cufundat în celelalte activităţi cu care mă confruntam zi de zi, în munca mea din fruntea colectivului redacţional al gazetei noastre.