Toleranţa în mijloc de intoleranţă slavă

Una dintre valorile europene esenţiale, o reprezintă şi toleranţa. Un cetăţean cu adevărat european, trebuie să fie neapărat tolerant cu semenii săi, intransingenţa neavându-şi loc în relaţiile interumane. Toleranţa este, în acelaşi timp, în strânsă legătura şi cu democraţia. A fi democratic o reprezintă, îndeosebi, ca majoritatea să fie tolerantă în raport cu diferitele minorităţi. Dar toleranţa şi democraţia, nu exclud patriotismul, iar în Republica Moldova, patriotismul este în strânsă corelaţie cu ideea de românism.

În Municipiul Bălţi, aceste noţiuni sunt un pic mai complicate, ducând chiar la paradoxuri mai rar întâlnite. În primul rând, în această regiune, românii sunt minoritari în propria lor ţară. Chiar dacă acum aproape 100 de ani, în 1918 Sfatul Ţării de la Bălţi a fost primul care a declarat unirea Basarabiei cu România, de-a lungul secolului trecut, în Basarabia de nord, la fel ca şi în alte zone ale ţării, s-a produs o puternică rusificare, populaţia majoritară devenind cea rusofonă. Românii au devenit naţiunea minoritară, acceptaţi nu tocmai cordial de către rusofoni. Nu în puţine minţi sovietificate s-a stins total amintirea masivelor deportări de români în Siberia.

Şi în această maree profund rusofonă pe care o întâlnim în Municipiul Bălţi, Universitatea ‘’Alecu Russo’’ reprezintă un bastion de latinitate, un falanster în mijlocul sovietismului ce ne înconjoară, o oază de românitate. Dacă ruşii din Bălţi nu reprezintă chiar cea mai tolerantă naţie faţă de semenii lor latini, noi românii ne dovedim ca întotdeauna mai îngăduitori cu cei care ne calcă pragul. Gazde primitoare, ne întâmpinăm întotdeauna oaspeţii cu braţele deschise. În lăcaşul cultural românesc care este Universitatea ‘’Alecu Russo’’, oricine s-a perindat pe aici, indiferent daca a fost neam de slavi, s-a simtit ca acasă.

De curând, am fost vizitaţi de către un grup de preoţi/pelerini ruşi, întâmpinaţi de către slujitorii învăţământului românesc din Universitate, cu ospitalitate şi prietenie. Tradiţionala pâine şi sare cu care ne primim oaspeţii este prezentă de fiecare dată, chiar dacă numai ca idee şi nu ca şi gustare palpabilă. Acest gest simbolic de prietenie şi de bună ospitalitate, dovedeşte încă o dată că noi românii, inclusiv cei de la Universitatea ‘’Alecu Russo’’, suntem un popor primitor şi amabili cu oaspeţii noştri. Toţi cei care ne calcă pragul cu gânduri de prietenie sunt acceptaţi cu drag.

În cadrul Universităţii noastre, există o catedra de slavistică care îşi desfăşoara activitatea în cele mai bune condiţii, simţindu-se cu adevărat acasă. Prin toate acestea, dovedim că în această oază de românism aflată în inima Bălţiului, suntem cu adevărat toleranţi, pregătiţi pentru a intra în Europa, acolo unde ne-a fost întotdeauna, de drept, locul.

Un interviu ratat

Am primit însărcinarea domnului profesor X. de a-l intervieva pe domnul profesor Y, de la Facultatea de Drept, proaspăt doctor în domeniu, ca pe o provocare benefică, unul dintre cele mai importante exerciţii de jurnalism de-ale mele, de până acum. Gândindu-mă la titlul de doctor pe care tocmai îl dobândise, am făcut o corelaţie între acesta şi proverbul francez  "La noblesse oblige", fără să-mi dau seama că pe lângă nobleţea titlurilor, este nevoie şi de o nobleţe a caracterului.

Întrevederea cu "domnul doctor", mi-a lăsat un gust amar, făcându-mă să mă gândesc la un alt proverb, de data aceasta românesc "A fi domn e-o întâmplare, a fi OM e lucru mare". Nu am avut nici o clipă impresia că am în faţă un cadru didactic, un om a cărui menire era să modeleze caractere, persoane, personalităţi. Un dascăl aflat în fruntea unei catedre, având în faţă zeci de studenţi pe care, prin forţa exemplului propriu, să-i înveţe. Să-i înveţe, ce?? Despre infatuare, despre mult prea plinul de sine, despre dispreţul faţă de cei din jur? Mai degrabă părea o falsă vedetă de la Hollywood, plină de ifose şi aere de starletă, sau mai exact, un manelist plin de "succesuri" ( ca să citez un personaj celebru), cântând printre blocurile din cartierele bucureştene.
M-aş fi aşteptat ca un profesor de la Universitatea la care încerc şi eu să-mi conturez destinul în viaţă, drumul profesional, prodecan al unei facultăţi, proaspăt doctor, să aibă şi un caracter pe măsura titlurilor dobândite prin muncă. Domnia sa ar trebui să ştie că nu cu dânsul se termină lumea academică, ar trebui să accepte că din urmă vin alţi tineri care aşteaptă o mână de ajutor, în formarea lor, oare de la cine, în primul rând? Evident că de la profesori. Întotdeauna mi-a plăcut să cred că profesorii se aşează la catedră nu doar pentru acel amărât de salar, ci cu dragoste pentru studenţii dornici să acumuleze pe băncile şcolii, cu drag de a-i ajuta să se formeze. Oare şi distinsul domn doctor, când voia să înveţe, a întâlnit aceeaşi înţelegere de la profesorii domniei sale?
Când am sosit astăzi acasă de la facultate, m-am făcut că nu îmi auzeam maţele chiorăinde de foame, de care nu mă ocupasem toată ziua, am amânat hrănirea lor şi am alergat, flămândă, să-l caut pe domnul prodecan, proaspăt doctor, pentru a-l intervieva. Refuzul arogant al acestuia, atitudinea incalificabilă a unui cadru didactic, este o palmă usturătoare pe obrazul întregului corp profesoral, iar mie, ca viitoare jurnalistă, mi-a adus în ochi primele lacrimi ale eşecului în meseria pe care mi-am ales-o, tocmai de la un dascăl al Universităţii noastre, uns cu atâtea titluri academice.

Dresorul de hiene

Când am văzut deunăzi pe afişele cinematografice o reclamă cu filmul "Îmblânzirea scorpiei,", imaginaţia mea a găsit imediat un corespondent în lumea înconjurătoare, în realitatea imediată. Şi pentru că de prototipul uman al acestei fantasmagorii mă loveam zi de zi, am  căutat să găsesc o explicaţie logică referitor la factorii care au dus la asemenea schimbări în caracterul unei persoane cu care, în trecutul nu prea îndepărtat, eram apropiată. Gândul mi-a fugit la  maxima  "Somnul raţiunii zămisleşte monştrii". Într-adevăr, o minte odihnită inventează felurite atrocităţi cu o frecvenţă mai asiduă, decât un creier ocupat cu alte probleme cotidiene. Dimineaţa, cu capul odihnit, cei predispuşi, mai lesne născocesc monstruozitati, ce-am putea spune despre o minte aflată în stand-bay de multe luni de zile?

În mod firesc, noi, cele care ne ducem după noi anii de studenţie, când mai greu, când mai uşor şi frumos, împreună, noi, colegele, tovarăşe de suferinţă adeseori, ar trebui să fim toate un trup şi-un suflet. Fetele din grupă care sunt ocupate cu învăţătura, care şi-au direcţionat minţile şi gândirile către studiu, nu au timp de mici mizerii. Îşi văd de munca lor, de învăţătura lor. Între mine şi aceste tovarăşe de grupă, relaţiile sunt de cea mai bună colegialitate, de prietenie aş spune, ne ajutăm reciproc atunci când este cazul, învăţăm şi ne distrăm împreună. Problemele mele le am cu răbufnirile fetelor care au făcut din sălile de curs ale Universităţii, locuri de odihnă pentru creierele lor, prea puţin solicitate de cursuri şi examene.
Şi totusi, ce au ele cu mine? Am făcut ""imprudenţa" ca să dedic cei trei ani de studenţie, în exclusivitate studiului şi pregătirii mele profesionale. Evident că în atare condiţii şi rezultatele din catalog nu aveau cum să fie decât strălucite. Şi tocmai notele mele au atras invidia câtorva domnişoare-colege, care au făcut din bârfirea şi ponegrirea mea sportul lor preferat. În loc să-şi dedice timpul învăţăturii, şi-l pierd urmărindu-mi mie fiecare pas, vânându-mi greşeli, stând la cotitură, cu ciomagul pregătit. Iar dacă nu-s în stare să-mi găseasca pete în activitate, nu precupetesc nici o clipă pentru a mi le inventa cu neruşinare. Când vine câte o doamnă profesoara cu notele pentru diverse lucrări, preocuparea lor numarul unu nu este ca ele să fi luat o notă bună, ci ca eu să fi încasat una cât mai mică. Am colege în grupă care ar prefera să fie pline de restanţe, cu condiţia ca să mă număr şi eu printre restanţieri, după principiul "să moara capra vecinului". Nici una nu vrea să ţină cont de faptul ca în vreme ce ele se delectează prin cofetării şi discoteci, eu îmi pierd serile şi nopţile buchisind şi pregătind lecţiile, renunţând la distracţii, sacrificându-mi cei mai frumoşi ani ai tinereţii.
Nerobrăzarea lor nu cunoaşte limite. Nereuşind să urce la nivelul impus de către mine, încearcă să mă tragă în jos, să mă calce în picioare, acuzându-mă de furt intelectual şi de plagiat, de necinste. Toate aceste câteva colege clamează în gura mare cum că aş fi copiat lucrările de pe Internet, deşi nici una nu a putut găsi nici măcar un singur rând inspirat de acolo, iar mai mulţi domni profesori au confirmat că scrierile mele sunt total originale. Dacă mi-am însuşit un vocabular pe care încerc să fie cât mai ales, mă acuza de atitudine emfatică, de parcă a vorbi incorect este adevărata virtute în Universitatea noastră.

Insolenţa lor nu cunoaşte margini atunci, când pentru a-şi masca faptul că nu şi-au scris lecţiile, vor să mă sacrifice pe mine, pretinzându-mi să fac front comun cu ele, şi să declar şi eu că m-am prezentat la cursuri cu temele nefăcute. Conform altui principiu "Nici un bine nu rămâne nepedepsit", am remarcat că printre cele mai pornite împotriva mea sunt câteva colege (dar şi colegul), pe care i-am ajutat adeseori. Aceştia sunt campionii bârfelor, ai ponegririlor, ai denigrărilor, depăşind orice limită a faţărniciei. Adeseori se erijează în profesori, încercând să impună acordarea mie, a unor note mai mici, sugerându-le cum să mă noteze, aproape  încercând să ordone profesorilor ce note să-mi pună. Avem, ca în orice grup şi o persoană mai vocală, care latră mai tare decât celelalte, care dă întotdeauna cu pietre prima, cea care m-a făcut să realizez conexiunea cu titlul filmului despre care am pomenit la început.  Dacă ar fi călăuzită de o brumă de bun simţ, la auzul acestor rânduri, ar roşi imediat. Dar cum acest lucru îi lipseşte cu desăvârşire, priviţi-o cu câtă nonşalanţă şi "indignare patriotico-revoluţionară" priveşte înspre mine. Dragele mele colege. Daca un astfel de caracter este liderul vostru de grup, atunci grupul nu poate fi numit decât o ceată, o şleahtă. Mâna mea este întinsă spre voi, am îmbrăţişat acelaşi destin, prietenia ar trebui să ne rânduiască aceşti ani ai studenţiei, braţele mele vă aşteaptă. Eu nu am venit la facultate ca să vânez note, am venit pur şi simplu ca să învăţ şi să-mi fac o carieră. Fetele din grupă care se spetesc învăţând, cele pline de note de noua şi zece, înţeleg asta şi nu sunt roase de invidie. Ele ştiu să aprecieze  munca, atât a lor, cât şi a celor din jur. De denigrări, de acuze, de invidie, ură, sunt capabile doar persoanele mediocre, futile, cele care dacă nu ajung la struguri deoarece sunt prea sus, spun că strugurii nu sunt buni, sunt acri, adică vor să sugereze ca adevăratele virtuţi şi laude sunt nimicniciile vieţii, a fi student conştiincios şi bine pregătit, este un fapt de mare ruşine în ochii lor. Dragele mele colege! Cartea, studiul ar trebui să fie scopul trecerii voastre prin această Universitate. De asta ar trebui voi să vă preocupaţi, nu de a-mi sufla mie în fund. Ar trebui să vă puneţi cât mai grabnic cu burta pe carte, şi nu cu cartea pe burtă, aşa cum faceţi voi.

Начало формы