Măgarul moldovean și morcovul European

Uniunea Europeană, este visul fiecărei țări nemembre de a se integra în această comuniune de state, cu democrații avansate. Evident că și Republica Moldova tinde spre acest țel, chiar face, zi de zi, pași către acest deziderat. Doar că îi face în ritm de tango. Adică, un pas înainte, doi pași înapoi.

Acesta este ritmul de înaintare a țării noastre catre U.E, sau altfel spus, suntem un fel de Meșterul Manole, împreună cu echipa lui de zidari. La fel, cum și aceia, ce zideau ziua, noaptea se surpa, tot așa și Republica Moldova, cu cât s-a apropiat într-o anumită perioadă de Uniunea Europeană, în perioada urmatoare de timp se îndepărtează, în salturi repezi.

Tot așa cum Meșterul Manole a trebuit să și-o zidească pe Ana, propria lui soție, pentru a realiza o construcție trainică, tot așa și noi, pentru a putea face pași fermi în direcția Uniunii, mai întâi va trebui să ne zidim propriile noastre mentalități comuniste, într-un mormânt imens, mentalități care există în însăși structura statală moldovenească.

Țin minte că am vazut un film cu marele actor de comedie francez, Louis de Funes, în care acesta, călare pe un magar, își făcuse dintr-un băț de care legase o sfoară, un fel de undiță de pescuit. La capătul improvizatei undițe, legase un morcov pe care îl ținea, cu ajutorul "undiței" la10 cm , înaintea nasului măgarului. Bietul asin, simțind mirosul de morcov la câțiva cm de propriul nas, înainta într-una pentru a ajunge la morcov, fără să reușească acest lucru. Morcovul înainta odată cu măgarul.

Așa suntem și noi, un măgar uriaș, iar Uniunea Europeana un "morcov" mult visat, care, pe măsură ce ne atropiem de el, fuge de noi, în același ritm. Asta deoarece, visăm noi la"morcovul european", cătăm înspre el cu un ochi, dar cu coada celuilalt ochi, aruncăm ochiade și spre  "păstârnacul sovietic"

Dar, hai să fim sinceri. Este oare gata Republica Moldova să intre în Uniunea Europeană? Avem dinaintea noastră, exemplul a destule țări, care, intrând in UE, au dat cu capul de pragul de sus, lovindu-se și amețind de-a binelea: Grecia, Portugalia, Irlanda, Ungaria. Altele , precum și România, chiar dacă nu au avut de pierdut, nici mari realizări n-au avut, grăbindu-se să intre în UE, când încă nu erau pregatite s-o facă.

Așa că, și pentru țara noastră, este un deziderat a intra în UE, dar trebuie să ne alegem momentul în care suntem pregătiți. A te repezi cu capul înainte, ca un berbec, ar fi o gafă. Vom intra cu coarnele în gardul Uniunii și ni le vom frânge. Vom ajunge ca un berbec ciunt, cu unul, sau ambele coarne frânte, iar atunci, nici măcar cu ce să împungem nu vom mai avea. Măcar plăcerea aceasta să ne-o rezervăm. Să luăm în coarne tot ce ne cade în cale. Se spunea că unui popor sărac, pentru a-și potoli foamea, să i se ofere pâine și circ. Dacă "pâine", simbolic spunând, nu avem suficientă, măcar de circ să avem parte din abundență.

Yeti, uriașul Om al Zăpezilor, din grupa 24

Frumosule, lunganule, lung cât o zi de vară, cât bârna de la fântână, lung da’ prost, cum spune filozoful. Mă uit la tine în sus și văd că nu te mai termini niciodată. Dacă m-aș încumeta să mă cațăr pe trupul tău în sus, cred c-aș ajunge până la nori. Ce cauți tu la noi în clasă? Când te văd ridicându-te din bancă, mă trec fiorii spaimei. Aștept cu înfrigurare momentul când, cu bostanul pe care-l porți pe umeri, vei sparge tavanul și toată clădirea se va prăbuși ca un joc de domino. Stai naibii în banca ta, nu ne periclita viețile ridicându-te în picioare.

Spune-ne drept, cine, mama ta sau tatăl tău a fost girafa? Cred că te-a făcut Gulliver cu o girafă. Sau dacă și tu ești creația lui Dumnezeu, ești un specimen căruia Creatorul i-a pierdut măsura. Noroc că a uitat să-ți pună și cap. Dacă te mai împopoțona și cu ăla, cu adevărat că făceai gaură în cer. Dar așa, fără cap fiind, gândești cu curul. Asta se vede după răspunsurile pe care le dai când ești ascultat. Ce cauți măi omule la Universitate, vii doar ca să joci cărți la cantină? Normal. Pe cât ești de lungan, le vezi de sus tuturora cărțile. Dar nici așa nu ești bun să câștigi măcar o partidă. Am auzit că ești ciuca bătăilor. Ai pierdut la cărți toți banii din casă, până și chiloții mamei tale ți i-a câștigat unul.

Dacă am vrea să-ți îngropăm picioarele în pământ, cred că am străbate întreg globul pământesc, iar vârful pantofilor ți-ar ieși pe cealaltă parte a Terrei, undeva prin Argentina. Asta ar fi pentru noi o adevărată binecuvântare. Să-ți mai miroase și argentinienii picioarele împuțite, că noi am vomitat destul din cauza lor. Da’ spune-ne și nouă, cum naiba ajungi cu degetele de la mâini, între degetele de la picioare, să ți le scarpini? Nu spune că nu faci asta, deoarece îți miros și mâinile a picioare. Abia acuma văd că pentru a nu sparge tavanul din clasă, ți-ai luat bostanul și ți l-ai pus pe bancă.

Ce naiba faci cu buzele alea late de o palmă? Le muști în loc de carne când mănânci hrișcă? Vai, ce păr frumos ai. Cred că prin nas și prin urechi ți-l coafezi. Probabil că ți-ai făcut transplant din zonele intime ale tale. Mă uit la ochii tăi bulbucați. Cred că i-ai împrumutat de la Zimbrul moldovenesc. Ești adorabil când te holbezi cu ei la fiecare poartă nouă. Păsărilă din poveștile populare e un mic copil pe lângă tine. Dar pe cât de mare ești tu, pe atâta de mici îți sunt notele din registru. Cel mai sus la înălțime, dar cel mai jos la învățătură. Între atâtea fete, ești ultimul. Ultima fată sau ultimul băiat? Dacă n-ai fi tu să ne strici aspectul, am putea spune că suntem o clasă de fete, dar, cine știe, poate chiar suntem o clasă de fete. După reacțiile tale, nu prea pari bărbat.

La început m-a mirat profund ce te face să părăsești cantina și jocul de cărți și să mai dai câte o raită și prin sala de clasă. Dar acuma, mi-am dat seama. Nicidecum nu lecțiile te atrăgeau încoace, tu veneai doar să ceri colegelor tale câte un leu-doi, poate chiar și mai mult. Bineînțeles, nu cu intenția de a-i mai înapoia vreodată. Am mai văzut unul care făcea același lucru, adică cerea bani, în fața bisericii din centru, însă acela nu era așa de lungan ca tine.

La începutului noului an școlar, ai venit să ne tâmpești pe toate cu periplul tău din România de astă vară. Erai tare încântat că acolo lumea nu se holbează la tine ca în Republica Moldova. Probabil te holbai tu la ei și de-atunci ai rămas așa. Te mai lăudai ca în România te băga lumea în seamă. Te-or fi băgat deoarece nu te cunoșteau, nu știau ce hram porți. Dacă te-ar fi cunoscut, te băgau nu în seamă ci în altă parte. Cred că și pe-acolo umblai ca și prin Universitate, cu mâna întinsă, să-ți admire toți ceasul de aur, adus de către tatăl tău din Portugalia. Într-o zi nu-l aveai la mână. Cred că-l uitaseși acasă, dar eu m-am speriat că l-ai pierdut la cărți. Apoi mi-am dat seamă că acest lucru era imposibil, câtă vreme te vedeam viu. Dacă ți s-ar fi întâmplat o asemenea catastrofă, cred că te-ai fi aruncat de pe acoperișul Universității, la cât de mult te fălești cu el.

Noroc că nu ești o mare celebritate, să-ți toarne cineva o statuie în bronz, în mărime naturală. Toată rezerva de bronz a Republicii Moldova s-ar duce pe statuia ta.Dar cel mai mult la tine, îmi place diminutivul numelui cu care te prezinți, Jenea, Jenel, Jenică. Nume de bebeluș pentru o namilă de doi metri. La cât ești de frumos, dacă ai fi fată, cred că ai muri virgină. Nu te-ar vrea niciun bărbat. Când cizmarul ți-a făcut ciubotele, cred că a trebuit să sacrifice doi boi. Nici așa nu sunt prea convinsă ca pieile lor i-au ajuns pentru încălțările tale. În loc de ciorapi, cred că ți-ai tras doi saci pe picioare. Când faci imprudența să-i speli în Prut, înnegrești apele Prutului, alertând garda de mediu din România. Am auzit că au vrut să te ducă la grădina zoologică, ca pe o curiozitate a naturii, dar n-au avut la Chișinău atâta fier încât să-ți poată face zăbrelile cuștii.

Așa că ai rămas printre noi, să ne fericești pe noi, colegele tale, cu prezența ta Don Quijotică. Cred că dacă Ministrul Învățământului ar fi știut că te vei înscrie la Jurnalism, la ,,Alecu Russo’’, ar fi desființat secția și grupa 24. Rămâneam și noi fără facultate, dar, măcar scăpam de coșmarurile din nopțile în care ne visăm cu tine. Vom depune cu toții o cerere, ca ție să-ți dea diploma după doi ani de studiu, ca să fim scutiți de calvarul prezenței tale încă un an printre noi.

Ce înseamnă a fi european

În zilele noastre, ideea de a fi european este asociată cu ideea de a fi modern. Europa, cu civilizațiile ei  reprezintă în sine un factor de modernism. Dacă atunci când ne referim la Asia, ne gândim la un continent reticent la tot ce este nou, Europa este considerat drept un continent al prezentului, dar mai degrabă al viitorului. Pentru fiecare țară din zonă, dacă este considerată ca fiind europeană, acest lucru este considerat drept o apreciere deosebită la adresa ei. Astăzi Europa se prezintă ca un conglomerat de țări unite, strânse sub stindardul acelorași idealuri. Țări unite politic, economic, militar. Principalul obiectiv al Uniunii Europene si al NATO este menținerea păcii.

Platon a fost primul gânditor care a susținut ideea păcii prin organizarea de confederații, dar o contribuție importantă a avut și Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman. Ideea lui Platon s-a concretizat doar în a doua jumatate al secolului XX. Ideea de unitate europeană nu este însa ceva nou, o creație a noii gândiri europene, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent și prin consecință pentru o viațaă mai bună a populației. Astfel s-a creat ceea ce numim Uniunea Europeană. Ea a fost inițiată în anul 1958, avand 6 țări fondatoare.  Apoi, acestora li s-au adaugat  încă zece. Un val masiv de integrari în UE, zece la număr, avut loc în anul 2004. Romania a aderat la UE în anul 2007, odată cu Bulgaria. Astăzi Uniunea Europeana numără 27 de state, lor urmând să li se alature în urmatorii doi ani și Croația. Pe lista de așteptare este înscrisă și Turcia. Și Republica Moldova se străduiește să îndeplinească condițiile de a fi acceptată în Uniunea Europeană.

Dar ce inseamnă sa fii european? Europa reprezintă secole de cultură și civilizație. Vechii europeni au preluat de la alte popoare antice din Orientul Apropiat și Asia, multe realizări tehnice și culturale, punând bazele unor civilizații noi, în continuă dezvoltare. Modernismul a fost cuvântul de ordine în Europa. Aici au apărut mari descoperiri științifice, mari realizări culturale, arhitectonice. Au existat de-a lungul istoriei, importante instituții de invățământ, mari gânditori, artiști remarcabili.

Cele mai înalte standarde ale vieții le intâlnim, alături de Lumea Noua, Statele Unite, în Europa. Aici întâlnim țări dezvoltate economic, social, cultural, sportiv. Oamenii cei mai instruiți, vizionari, moderni. Evident că și în alte zone ale globului progresul este la el acasă, dar avangarda a fost întotdeauna Europa. Țările membre ale UE, cele actuale, dar și cele ce aspiră la această cinste, vor o legătură tot mai strânsă între ele și după modelul  Statelor Unite ale Americii, se intenționează crearea Statelor Unite ale Europei.

A fi european reprezintă o mare cinste. Dar a trăi în Europa nu înseamna neapărat a fii european în sensul admirativ al cuvântului, după cum nu toate țările situate în Europa sunt considerate state europene. Ca să merite această caracteristică, trebuiesc îndeplinite anumite standarde. Cinstea, moralitatea, educația, cultura sunt atribute fără de care un ins în Europa nu poate fi considerat cu adevărat european.

Saltul Silviei Caloianu de pe Internet-în paginile primului ei volum

Silvia Caloianu, chiar dacă nu se numără printre numele ilustre ale poeziei românești dintre Prut și Nistru, trebuie menționată ca fiind o reprezentantă în lumea postmodernismului moldovenesc. Postmodernismul, născut ca o reacție de negare a valorilor artistice de până atunci, o adoptă făra rezerve pe Silvia Caloianu, o introduce în lumea versului din țara noastră, poeta, la rândul ei, slujindu-i cauzele cu devotament.
Prea puțin cunoscută în lumea muzelor, autoarea este practic, un produs al siteurilor literare de pe Intern, fără de care numele său nu ar fi ajuns să fie cunoscut în rândurie iubitorilor de poezie. Născută la Chișinau, în 1960, încearcăîn câteva rânduri, fără succes, să debuteze în volum. Abia după  ce se face cunoscută printre cititorii siteurilor, reușeste să publice volumul "Niciodată pe nume".
Citindu-i volumul, ne putem da seama că poeta, din multitudinea textelor publicate pe Internet, a adunat tot ce i se părea publicabil, un amalgam, poate lipsit de coeziune, un fel de salată poetică, un ghiveci literar, încropind un volum cu care a făcut la vârsta de 45 de  ani marele său pas la care visase, debutul editorial.
Încercând să-și încadreze poemele tematic Silvia Caloianu își împarte unicul volum tipărit "Niciodata pe nume" în trei părți distincte:"Plâns înainte", a doua secțiune "De culori de tine", iar a treia "Hypnos".
În prima treime a volumului, autoarea se confesează cititorilor cu privire la viziunile sale erotice, prezentându-ne bărbatul ideal în viziunea sa " bărbatul acesta deosebit se declară vinovat/ se retrage/ își spune gill/ îmi explica foarte serios ca pîndea o lumină/ una specială/ care sa îl repună în circuitul său calendaristic/ îmi descrie mai cu seamă toamna/ caligrafiind-o cu majusculă/ ploile reci din adîncurile firii".  Iubirea pentru Silvia Caloianu este o binefacere a repaosului total, a unei hibernări de-a dreptul letargice.  "Sentimentul de umilință/ crepuscul/ resemnarea în așteptarea somnului hibernal/ eu îmi mușc buzele/ aud cum i se sparg scoicile sub greutatea pașilor/ îmi șopteste că e un zgomot care îi înfierbîntă amintirile/".
Doar împlinirile iubirii îi sunt surse de inspirație pentru versurile sale, incertitudinile sentimentale blocându-i muzele."eu mă opresc pe albul paginii mele/ observ că nu îmi mai desenează nici o poezie/ nici o tentativă de zîmbet/".

În partea a doua a volumului, "De culori de tine", Silvia Caloianu își exteriorizează mai profund sentimente, dând frâu liber unei avalanșe de trăiri, cu mult mai intense decât în prima parte. Cochetează cu nemărginirile, eternitatea mărilor și a valurilor, cu miturile biblice despre apocalipsele pluviale ale oceanului planetar.   "În rosul acesta rectiliniu s-a facut multă liniște/ dumnezeu cu certitudine întîrzie/ ca întotdeauna/ ma gîndesc oare cu ce ar mai începe o lume/ va fi oare mulțumit cînd va ajunge la ape/ și la vietuitoarele sale repartizate prin mituri/ femeia albastră spune că mările ei nu au țărmuri/ că a inventat înca o poezie despre potop". Poeta vede potopul ca pe o izbăvire de păcate, subjugând cuvintelepentru a  înălța oda ploilor eterne, dar și a cerurilor uscate de sentimente și de ploi   "„Alinatul cuvintelor/ iată-l/ traversează pe roșu/ strada sîngelui meu decolrat// uimește-mă/ îi spun/ sînt plictisită sînt imună/ ca un cer făra emoții/ din care veacuri nu a mai plouat// alinatul cuvintelor/ tace/ își ascunde ochii/ prin semafoare ce tupeu/ ce tupeu// are capul într-un fel de nori/ din care posibil să plouă/ iar mîinile în buzunarele somnului meu”.   Imaginile sînt mai clare aici, uneori mai plastice, ceea ce conferă mai multă viață textelor. Feminismul accentuat nu fragilizează poemele, ci le încarcă de un mister cald, pe care-l cauți de la text la text.

Hypnos, cea de-a treia parte a volumului, continuă pe aceeași linie, încununând întreaga-i operă   „ Își săvîrșise opera într-un joc de limbaj/ el ne făcea să credem că existăm în somn/ dorințele noastre erau atît cît sa avem nevoie/ el ne spunea ca tot ce atingem e simbol/ de aceea păstrăm distanța pe muchii de ore/ în plînsul culorilor/"

Remarcabilă este ușurinta în versificație a poetei, dexteritatea în  exprimare, lejeritatea în mânuirea verbului poetic.

 Având în vedere faptul că Silvia Caloianu a pătruns cu greutate din categoria de poezie a maselor largi, în cea a poemelor consacrate, trebuie să privim cu îngăduință încercările ei nu tocmai reușite de a pătrunde în esența lucrurilor, în profunzimea ideilor. Cultivând o poezie de suprafață, adeseori diluată, lipsită de esențele pure ale logoului poetic, erupția lirică a Silviei Caloianu se lasă încă așteptată. Totuși, având în vedere promisiunile de până acum,  o așteptăm în anii următori, chiar dacă de cele mai multe ori, poeta nu știe ce să faca prea bine, cu talentul pe care îl are din abundență.

Ana Tinica, între lumea filmului și realitate

Perioada studenției reprezintă pentru fiecare tânăr, probabil, anii cei mai frumoși din viața sa, în orice caz ei lasă amintiri de neuitat, care îl vor marca  în timp. Cunoștiințele acumulate în această perioadă, formarea pe plan profesional , decisivă pentru tot anii maturității, dar și trăirile extrașcolărești sunt, pentru fiecare, un viitor nesecat izvor de amintiri.

Viața noastră, pentru oricare dintre noi, este strâns legată în acești ani de colegii noștri cu care ne intersectăm existența zi de zi. Dacă unii dintre tovarașii mei de grupa îmi par figuri mai șterse, alții, dimpotrivă, mă impresionează cu personalitatea lor. Din grupul celor a căror figură imi va rămâne vie în memorie toată viața, se numără și colega mea, Ana Tinica.

În primul rând, trebuie să spun din capul locului, că este una dintre cele mai bune prietene ale mele, împreună cu ea și cu Vica Bagrin formăm un grup în care relațiile interumane care domină între noi, sunt unele de coeziune și de deplină înțelegere.

Rare au fost momentele născătoare de divergențe, iar, atunci când au fost, noi am trecut cu ușurință peste ele.

Cu Ana Tinica, nici nu poți avea alte relații decât de prietenie sinceră, relații cordiale, uneori aproape afectuoase. De când am cunoscut-o, m-au atras ochii ei limpezi, privirea de căprioară blândă, trădând un suflet curat.

Ana Tinica emană de pe întreg chipul sau puritatea unor sentimente de prietenie, dezvăluind o inimă mare, a unei ființe pe care te poți baza când ai nevoie. Colegă ireproșabilă, săritoare la nevoie, dominată de un altruism dus adesea, când situația o cere, până la sacrificiu, Ana Tinica dezvăluie celor care știu să se apropie de ea, un caracter puternic.

Pentru că îi plac mult filmele, dramele, aș asemui-o cu una dintre eroinele sale preferate, Scarlett O'Hara din "Pe aripile vantului", personaj celebru din filmotefiecareca universală. Le apropie pe cele două dârzenia cu care lupta în viață fiecare, spiritul combatant care le face de neînfrânt, speranța că prin muncă și curaj, țelul final, care de fapt este întotdeauna izbândă în viață, va fi atins.

Privindu-i chipul frumos, chiar am adeseori iluzia ca în fața mea nu o am pe colega noastră și prietena mea Ana Tinica, ci pe însăși actrița Vivien Leigh, celebra interpretă a lui Scarlett O'Hara, sau mai  bine zis  pe însăși eroina filmului.

Căutând similitudini, cred că rolul jucat de către superba Vivien i-a punctat viața prietenei mele, făcând-o  o luptătoare perseverentă, care prin muncă și abnegație va învinge mereu în final. Abnegația Tinicăi este fără îndoială împrumutată de la acest personaj.

Dar Ana Tinica este și o personalitate impunătoare, având ceva din măreția Cleopatrei, interpretată de către fenomenala regină a Hallywodului, Elizabeth Taylor, o altă preferată a colegei mele.

Am auzit-o că se vrea o femeie de succes, care să facă o carieră deosebită în viață, având ca model și pe starul de televiziune Andreea Marin. Vrea să rămână mereu generoasă, ca și aceasta, zâmbetul să-i inunde și ei permanent fața, să împartă mereu celor din jur, binele. Toate astea izvorăsc din sufletul nobil al prietenei mele. A fi de ajutor cuiva este o mare bucurie pentru Ana Tinica, iar singura răsplată pe care o acceptă pentru fapta sa, este un surâs de mulțumire.

Fire romantică, îi plac poeziile de dragoste, îi place să fie iubită, îi place viața. Uneori încerc să mi-o închipui cum i-ar fi stat ca și iubita unui mare poet care să și-o întruchipeze ca pe o muză, sursă de inspirație și să-i cânte farmecele.

I-ar fi stat bine și ca iubita lui Leonardo di Capriu din filmul "Titanic". Un alt personaj, o altă actriță care a marcat-o. Tinica și-a ales întotdeauna drept modele, femei luptătoare, dârze, neînfricate.

Ea este și cea mai veselă ființă din lume. Exuberanța ei te copleșeste, te cuprinde, te antrenează. Lângă ea nu poți fi decât veselă. Îi plac comediile, îi place să râdă, să se distreze. Îl urmărește cu mare plăcere pe Mister Bean, filmele cu acesta îi înseninează viața.

Este atrasă de lectură. De fapt eu întotdeauna mi-am închipuit-o ca pe o eroină ruptă dintr-un roman de mare succes. Dacă una dintre marile figuri ale literaturii universale, un scriitor celebru, ar fi cunoscut-o, în mod sigur că ar fi imortalizat-o în paginile unui roman.

Îi place "Enigma Otiliei" a lui George Călinescu, Otilia din roman, un alt model care i-a atras atenția. Eu o vad și ca pe o Anna Karenina a timpurilor moderne.

I-ar fi stat bine și în lumea plină de voiosie a tinerilor din "Liceenii", serie de filme pe care le urmărește cu plăcere. Mi-a spus adesea, că ar vrea să trăiască o poveste de dragoste ca în filme, să iubească cu pasiune și să fie iubită cu intenstatea cu care iubesc acei eroi. Firea ei romantică și-a alimentat sufletul cu tot ce este frumos, cu arta pură. A adunat din filme, din romane prototipuri demne de urmat.

Dar dacă este o visătoare, Ana Tinica nu este o naivă. Știe că lumea filmelor este un univers iluzoriu, în care fabulația este fenomenul dominant, iar acele povești din filme sunt doar fantasmagorii, de multe ori. De aceea prietena mea vrea să împrumute de pe marele ecran în primul rând trăsăturile pozitive ale eroinelor, cât și farmecul personal al actrițelor.

Viața tumultoasă, plină de trăiri și de farmec a marilor actrițe o atrage ca un magnet pe Tinica. I-ar place și ei o astfel de existență și de carieră. I-ar plăcea să trăiască într-un loc exotic, ar vrea și ea să aibă o"lagună albastră", peisaj mirific din cunoscutul film pe care îl revede mereu cu plăcere, o "lagună albastră" numai a ei, unde să se reîntoarcă oride câte ori sufletul ei simte nevoia de recreere.

I-am făcut adeseori Tinicăi recomandări să nu fie atâta de visătoare, să nu se transpună prea tare în lumea eroinelor ei, deoarece aceasta o pot face să traiască într-o lume ireală. Fire receptivă, colega mea, a luat act de sfaturile mele. Îi plac filmele, dramele, comediile, îi place literatura, dar Ana Tinica este, în primul rând un om cu picioarele pe pământ. Nu se lasă furată de mirajul lumii personajelor ei preferate. Se inspiră din natura lor, dar nu o copleșesc.Tiparele ei reale sunt din viața reală. Femei de mare succes din lumea înconjurătoare, modele de cinste, ambiție, perseverentă. Primele modele și le-a luat chiar din familie. Dascălii care i-au călăuzit copilăria, adolescența, tinerețea sunt alte exemple de la care Ana Tinica a cules tot ce este bun.

Prietena mea este și o persoană care are o permanentă preocupare de modul în care arată. Deosebit de frumoasă, mereu îngrijită, pusă la punct, frapează prin eleganță, bun gust, modestie, simplitate. Toaletele sale sunt întodeauna impecabile, perfecțiunea este cuvântul de ordine, obiectivul ei de atins, atunci cand iese în public.

Meticulozitatea cu care se pregătește, trădează o fire încăpățânată, dar o încăpățânare pozitive, născută din firea și natura unei moldovence adevărate, născuta din seva acestor meleaguri.

Într-un viitor nu prea îndepartat, o văd întemeindu-și o familie fericită. Mare iubitoare de copii, Ana Tinica va fi cea mai bună și grijulie mămică din lume. Îi place să fie mereu înconjurată de râsete curate, juvenile, ca niște clinchete cristaline. O văd într-o casă mare, spațioasa, plină de lumină și de voioșie, plină de viață.

Dar anii care vor urma vor fi, în primul rând, o probă a timpului care va dovedi că alegerea mea în persoana Tinicăi, drept una dintre cele mai bune prietene ale mele, a fost un lucru înțelept.  Sunt convinsă că atașarea mea față de ea în anii studenției, este una trainică, ea va dăinui peste ani și ani. Vreau ca prietenia ei să-mi însenineze existența, până departe, în negura timpului. Prezența ei în viața mea va fi permanent de bun augur. Voioșia ei va avea și în anii ce vor urma darul de a mă face să trec mai ușor peste încercările ce vor veni. Sunt convinsă că Ana Tinica îmi va fi alături mulți ani de-acum încolo, iar prietenia noastră, unul dintre cele mai frumoase evenimente de care m-am bucurat până acum, nu va fi un fenomen pasager, și că mă voi bucura de ea toată viața.

Nora Sau O Casă de Păpuși

Unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai literaturii universale este norvegianul Henrik Ibsen, iar capodopera sa Nora( Casa de păpuși), reprezintă o piesă cu adevărat celebră în dramaturgia europeană și mondială. Autorul a scris această dramă în timpul unei călătorii în Italia, în ultimele decenii ale secolului al XIX lea, când încă curentul romantic domina literatura universală. Piesele lui Ibsen, un nou curent, cel realist, s-au impus imediat pe scenele teatrelor europene. "O casă de păpuși" reprezintă opera de căpătâi a lui Ibsen. Tradusă în multe limbi și jucată în toate marile teatre, piesa s-a nascut inspirată din realitățile vieții unei cunoștiinte de-a lui Ibsen, a cărei poveste a fost sursă de inspiratie.
Drama scrisă de autorul norvegian, tratează tema personalității feminine, care inițial a fost închisă ca într-o colivie, iar în momentul în care existența zilnică îi este zguduită de un eveniment, erupe ca un vulcan, rasturnând în conștiința eroinei, toate valorile și principiile după care își călăuzise viața până atunci. Da, Nora trăise până atunci într-o adevărată "casă de păpuși", printre păpuși, ea însăși fiind păpușa principală. Și după cum păpușile sunt făcute pentru a fi ținute pe palme, dar și mânuite după bunul plac al păpușarului, tot așa și Nora și-a trăit întreaga viață, ca o papușă, îngrijită, rasfățată, adulată, întâi de către tatăl său, apoi de către soț. Ajunsă într-un moment al vieții în care trebuie să ia singură hotărâri, acțiunile sale sunt contradictorii, naște intrigi capitale, care o fac să-și schimbe concepțiile despre viață și să ia hotărâri decisive.

Dupa o copilărie și o adolescență în care tatăl său o ținuse ca pe o papușă, fără griji, dar și fără personalitate, Nora își continua același mod de viață, alături de soțul sau, Torvald. Încă tânără, ea a fost condusă și mânuită de către acest soț ceva mai în vârstă, care o ținea ca pe un obiect în vitrină, cu care să se mândrească, ca pe o marionetă. Educată în spiritul unor relații de familie patriarhale, respectate pana la slavă, cu personalitatea înăbușită întâi de către tata, apoi de către soțul Torvald, principiile sale etice despre familie, îi sunt puternic zguduite, atunci când căsnicia ei trece prin momente ieșite din tiparurile de până atunci.
În momentul izbucnirii intrigii, care va declanșa conflictul ulterior, situația financiară a celor doi soți nu era una stralucită, chiar dacă Torvald este funcționar la bancă. În acel moment, soțul Norei avea sănătatea șubrezită și, pentru a-l salva, aceasta hotărăște să-l ducă într-o călătorie în Italia, unde clima este mai blândă. Neavând bani pentru periplul italian, ea împrumută acești bani de la Krogstad, uzând de niște falsuri în acte. Soțul Torvald nu află despre demersurile financiare ale Norei, crezând că banii provin de la tatăl acesteia.
Întorși din Italia, soțul cu sănătatea refăcută, Nora trebuia să găsească acum modalitățile de returnare a banilor. Se ivește o perspectivă în momentul în care Torvald este anunțat că va fi promovat într-o funcție de conducere la Bancă, urmând a avea un salar fabulos, care va permite returnarea datoriei. Deci, pentru Nora se întrezăresc speranțe de a ieși din impas, după ce Torvald va încasa salarii uriașe, Nora va putea să restituie banii împrumutați, fără ca soțul ei să afle vreodată de împrumut.
Lucrurile capătă însă o turnură neașteptată. Krogstad, cel de la care Nora împrumutase banii, era și el funcționar al băncii în care Torvald devenise director general, dar Krogstad era un funcționar corupt, de care Torvald hotărăște să se debaraseze și să-l concedieze.
Pentu a-și păstra postul, Krogstad apelează la șantaj, cerându-i Norei să intervină pe lângă soțul ei ca să nu-l concedieze, altel îi va divulga acestuia despre împrumut. Evident că Nora nu dorea să știe Torvald că ea împrumutase bani, folosindu-se chiar, de inscrisuri false, și încearcă să-și convingă soțul să nu-l concedieze pe Krogstad. Dar Torvald părea ferm pe poziție.

Krogstad o amenința permanent pe Nora că îi va devălui soțului acesteia totul, iar tânăra femeie devine tot mai îngrijorată. Tensiunea ei psihică din acele zile, emoțiile ei sufletești, presiunile, sunt trăite la paroxism, tânara femeie luând în calcul chiar și varianta sinuciderii.
Ea își iubea mult soțul, pentru el făcuse și acest gest compromițător, și ar fi vrut ca totul să se termine cu bine. Dar Torvald deja emisese decizia de concediere a lui Krogstad, iar Nora se temea de reacțiile acestuia din urmă. La un moment dat se gândește să împrumute banii de la un medic care era indragostit de ea, ar renunța la ideea, nedorind alte complicații intime.
Cum Krogstad scrisese deja lui Trodvald o scrisoare de santaj, pe care soțul Norei urma să o primească, ea cochetează tot mai tare cu gândul sinuciderii, pentru a salva onoarea soțului ei.
Torvald citește între timp scrisoarea lui Krogstad și se înfurie pe Nora. Între cei doi izbucnește un scandal monstru, Tordvald își acuza soția că i-a distrus cariera, reputația, viitorul. O amenința că o alunga, că va divorța de ea. Nora este distrusă de cele auzite, de faptul că dragostea pe care o purta soțului ei este astel rasplatită, ea vazând că în ochii sotului ei nu valora mare lucru, nu era decât o păpușă.
Dar, foarte curând, cei doi soți primesc o nouă scrisoare de la Krogstad, prin care acesta îi anunță că situația lui financiară și profesională s-a rezolvat, că nu mai are nevoie de postul de la bancă, și că nu mai vrea să le facă nici un rău, că nu va mai da în vileag episodul cu împrumutul, ba chiar le trimite celor doi polița cu împrumutul, ca Trondvald s-o distrugă.

Scăpat de amenințarea lui Krogstad, Trovald își recapătă tonusul și sentimentele pacifiste față de soția sa. Îi spune că o iartă și că nu mai divorțează, vor rămâne împreună. Dar ultimele evenimente au avut darul de a o deștepta pe Nora. Ea își dă seama de adevăratele sentimente ale soțului ei, îi reproșează ca el n-o iubește, spunându-i că nici ea nu-l va mai putea iubi, că nu mai poate trăi lângă un asemenea om, și că, în consecință, îl va părăsi ea. De-acum încolo dorește să fie independentă, să-și trăiasca viața conform propriilor principii, să nu mai fie o simplă păpuță manipulată de către alții. Nora nu exclude posibilitatea că, după ce își va fi recăpăta fiecare propria identitate, Trogvald și Nora să se reîntâlnească și să se reunească într-o altă căsnicie, dar, de data aceasta, călăuzită după alte principii, fiecare având propria sa personalitate.
Finalul este unul de meditație pentru fiecare cititor sau spectator, unul interactiv, în care suntem invitați la interpretări și supoziții.
Nora este un personaj feminin controversat, cu prozeliți, dar și contestatari, cu păreri despre acțiunile și caracterul ei, pro și contra. Până atunci, doar o simplă marionetă, mânuită de către sforarii vieții ei, întâi tatăl său, apoi Trogvald, cu personalitatea înăbușită, fără inițiative, făra conștiința liberă, ajunge în punctul în care are prima confruntare directă cu viața, când trebuie să ia de una singură prima hotărâre majora. Atunci are loc prima ei deșteptare din letargia în care trăise, marea ei revelație fiind eul său personal.Păpușa de până atunci, închisă într-o casă de păpuși se autodescoperă, pentru întâia oara, ca pe o ființă umană, cu propria ei conștiință și personalitate, dotată cu suflet propriu și cu capacitate de a discerne. În acel moment, ea își reneagă întreaga existență de până atunci, refuzând postura de locatară a unei case de păpuși, dorind un nou mod de viață. Practic nu modul de viață propriu-zis îl dorea schimbat, deoarece nu excludea o reînodare a relațiilor cu soțul său, pe care tocmai îl părăsea. Ea vroia un alt concept despre viață, alte principii care să-i călăuzească existența, care să-i permită să-și dezvolte și să-și desfășoare personalitatea.
Prin întorsatura de mentalitate din final, Nora precede femeia modernă a zilelor noastre, care nu se mulțumește să fie doar o umbră în spatele unui bărbat, ci își dorește să devină o femeie de succes, cu propria ei personalitate, cu propriile ei aspirații, cu cariera ei personală. Dacă pentru secolul al XIX lea, o eroină eminină ca și Nora era o "rara avis", privită cu intrigă și curiozitate, la începutul nostru de veac, al XXi lea, lumea este plină de Nore, fiecare mai independente, cu caractere tot mai puternice, tot mai reticente la compromisuri care să le înăbușe viețile în mediocritate.

Cazinoul din cantina Universității

Universitatea Alecu Russo este locul unde ne întâlnim în fiecare zi sute de tineri. Majoritatea vin aici pentru a acumula cunoștințe, pentru a se pregăti în profesiunea pe care și-au ales-o. Mai sunt și alții care vin zilnic la școală doar pentru că s-au înscris la o facultate și trebuie să-i urmeze cursurile. Unele colege vin doar pentru a epata cu ținuta lor vestimentară. iar alții sunt doar în trecere în unele zile.

Avem și o categorie formată dintr-un grup de băieți, care vin la Universitate cu cea mai mare plăcere. Dar această plăcere nu rezultă din dorința lor de frecventare a cursurilor, ci izvorăște dintr-un viciu ridicat de către ei la rangul de pasiune. Sălile de curs nu reprezintă nicidecum motivul venirii lor la Universitate, locul în care își stabilesc ei zilnic cartierul general, este cantina Universității.

Bravii noștri colegi, ocolesc cu dibăcie sălile de curs, adunându-se cu toții în sala de mese a cantinei, unde încing pasionante jocuri de cărți, mai ceva ca în cazinourile din Monte Carlo sau Las Vegas. Dragii noștrii studenți, mă rog, grupul respectiv, pun stăpânire pe cantină, ca niște adevărați combatanți, și, de la primele ore ale dimineții, până mult după-amiază, transformă incinta într-o veritabilă sală de jocuri.

În primul rând, remarcăm grupul dur al jucătorilor, cei nelipsiți în niciuna dintre zile. Ca niște adevărați căpitani, ocupă locurile centrale, de la improvizatele mese de joc, adunând în jurul lor pe mai puțin versații învățăcei. Aceștia din urmă, își privesc cu admirație mentorii, erijându-se în niște epigoni dornici să-și egaleze ,,maeștrii’’.

De când au început așa-zisele competiții ale jocului de cărți, în cantină nesimțirea a ajuns, aici, la ea acasă. Avem de-a face cu niște adevărați troglodiți, lipsiți de educație, cu obrazul cât talpa pantofului, lipsiți total de bun-simț. Cei șapte ani de acasă, poate că au fost adunați de către toți competitorii la un loc, educația elementară, la ei nu se mai măsoară în șapte ani, ci poate în luni sau chiar săptămâni, de acasă. Pe acești colegi ai noștri, nu îi mai interesează nimic altceva decât jocul lor. Nu are nicio importanță că această cantină are un alt rol în Universitate. Patima jocului de cărți, cu toată atmosfera ce se creează în timpul acelei partide, deranjează vădit pe cei care ar vrea să servească în liniște masa. Vacarmul, dezordinea, haosul, chiar grotescul, prin desfășurarea unei astfel de activități într-o cantină, domnesc în acest loc, care ar putea fi curat și civilizat.

Studenții cu preocupări normale, intră cu sfială și dezgust în cantină. Înfrângându-și repulsia la auzul limbajului cartoforilor, încearcă să se așeze cât mai departe de aceștia. A servi micul dejun sau prânzul la cantina Universității ,,Alecu Russo'', este o utopie. Cei care îndrăznesc să intre aici, ingurgitează în mare grabă ceva, apoi părăsesc la repezeală sala de mese decepționați. Un loc unde altădată se adunau studenții pentru a-și mai potoli foamea , pentru a mai sta de vorbă și schimba impresii, pentru a bea un suc sau o cafea, într-un cuvânt, pentru a-și reincărca bateriile pentru a căpăta noi forțe, s-a transformat într-un local obositor, stresant, gălăgios, enervant.

Acuma, ce să spunem noi? Dacă Universitatea este un univers al cărților, bunii noștri colegi cartofori, tot cu cărțile se delectează în cantină. E drept că nu cu cărțile-cursuri universitare, ci cu cărțile de joc, dar hai, să fim înțelegători cu ei, tot cărți se numesc. E drept că studierea pachetului de cărți de joc nu-și conferă o diplomă universitară, dar ce nevoie mai au ei de diplome, când au lipite pe frunțile lor, eticheta de nesimțiți.

Alții vin la Universitate pentru a se realiza pe plan profesional. În schimb, "eroii" noștri au devenit mari specialiști la jocul de cărți, ași precum așii pe care îi țin în mână. Cultura pe care ar trebui să și-o însușească la Universitate, nu are nicio importanță. Pentru ei, contează doar ,,cultura’’ de cartofor. Orice intrus de grupul lor, care pătrunde în cantină, este fixat cu un aer de superioritate, privirile lor iritate parcă ar vrea să te scoată afară din sala de mese. Aici este teritoriul lor, aici se desfășoară jocuri de cărți. Parcă ar întreba de ce vin să-i deranjeze din joc cei care ar vrea să servească masa, sau să se destindă câteva zeci de minute.

Ei au pus stăpânire pe cantină, cantina este a lor, ei sunt șefii și stăpânii aici. Ceilalți ar face bine să iasă afară și să nu-i mai deranjeze. Impertinența cartoforilor este totală. Îi întâmpină cu priviri sfidătoare până și pe profesorii Universității. Când unul sau mai mulți profesori se încumetă să intre în cantină, iritarea jucătorilor de cărți ajunge la apogeu. După privirile ucigătoare pe care le aruncă profesorilor, aproape că te aștepți să izbucnească în huiduieli, sau pur și simplu să-i scoată cu forța pe dascăli afară.

Atitudinea cartoforilor, în mod normal ne surprinde. Ei ar trebui să profite când intră câte un profesor în sala de mese. Este singurul loc în care ei își mai întâlnesc profesorii. Cu această ocazie, chiar ar putea să facă cunoștință cu unii dintre ei, pe care nu i-au văzut, probabil niciodată, asta deoarece pe la cursuri nu prea au dat anul acesta.

Mă gândesc cu milă la părinții jucătorilor de cărți, care își trimit odraslele la studiu, pentru a le face viața mai ușoară. Își rup de la gură, fac economii forțate în viața familială, pentru a putea oferi copiilor lor cele mai bune condiții. Sunt multe privațiuni pentru părinți, dar ei sunt fericiți, deoarece își știu progeniturile la Universitate. Și iată, răsplata pe care le-o aducc acești draci de copii. Băieții lui ,,mami'' și ,,tati'', își petrec anii de studiu nu în sălile de curs, ci în cantina Universității, iar studiul lor se rezumă la filarea cărților.

Banii puși de către părinți la bătaie pentru desăvârșirea studiilor acestor nenorociți de cartofori, se duc, iată, pe apa Sâmbetei. Învățătura le este complet străină, jocul de cărți este pentru ei totul. Probabil că dacă s-ar înființa o facultate de pocker sau de șeptic, ei ar fi studenți eminenți. Dar, deoarece așa ceva nu există, ca stundeți au rămas rușinea Universității, răpindu-ne, în același timp,cantina, pe care au transformat-o într-o sală de jocuri. Încă puțin și vom avea în locul ei, un veritabil cazinou. Jocurile de noroc amenință, încetul cu încetul, că vor lua amploare, deocamdată nimeni neputându-le stopa. Așa că nu m-ar mira, ca în curând să văd în mass-media o știre că în incinta cantinei Universității bălțene, s-a deschis un cazinou.