Toamnă și comunicare

S-a asternut peste blândul meu Pământ, o nouă toamnă. Admirând frumusețile și bogățiile mirificului anotimp, mă simt parcă într-o lume miraculoasă a comunicării. Trecând prin parc, îmi inchipui că de pe ramurile sutelor de copaci, s-au pornit în zbor, mii și mii de scrisori îngălbenite, care îmi aduc vești, din toate colțurile lumii. Îmi înfund picioarele în covorul de epistole din iarba ofilită și mă gândesc că prin aceste frunze-scrisori, sau scrisori, ca niște frunze, toți cei dragi, comunică cu mine, îmi trimit vești, frunze de stejar, scrisori din România, cele de tei îmi aduc vești de la Eminescu, frunzele de mesteacăn de la Esenin. Mi-au căzut pe umeri și frunze de arțar, cu rânduri pentru mine din Canada. Comunic, prin intermediul lor, cu toate colțurile Terrei.

Comunicarea, bunul cel mai de preț al relațiilor interumane, ne ajută sa luăm legătura unii cu alții, să ne transmitem și celorlalți gândurile noastre, trăirile, sentimentele, planurile, speranțele. Fără comunicare, am fi ca și acest copac găunos din fața mea, plin de scorburi, învins de zecile de toamne care au trecut peste el.

Sufletul îmi este cuprins de o superbă simfonie a toamnei. Anotimpul acesta, atât de drag mie, îmi comunică prin sunete măiastre, toată măreția naturii, din aceste luni ale toamnei. Aș vrea să pot să compun o rapsodie pe acorduri de toamnă și s-o transmit prin comunicare, semenilor mei.

Mă plimb printre frunze îngălbenite și trunchiuri de copaci maronii, tinând în mână cel mai la îndemână instrument de comunicare, adică telefonul mobil. Pe deasupra capului, în aer, plutesc cei dintâi soli ai comunicării, porumbeii. Între vechii porumbei călători, care purtau cu secole în urma scrisorile, și telefonul din palma mea, sunt secole de comunicare. Comunicare constructivă, dar și distructivă. Comunicare uneori afectuoasă sau cordială, alteori comunicare defectuoasă, agresivă, care a înroșit de sânge veacurile și istoria popoarelor.

Din noianul de fluturi de frunze ce înoată prin văzduh, frunzele înroșite îmi sugerează comunicarea defectuoasă care a dus la vărsări de sânge ce-a înroșit totul, memoria istoriei și amintirile noastre.

Călătorind prin veacuri, comunicarea ne-a însoțit secol de secol. Tot mai dezvoltată, tot mai fidelă, tot mai exactă. Scoarța copacilor înfruntând ploile toamnei, îmi par niște letopisețe din vechime, pagini de cronică a istoriei, realizând comunicarea peste veacuri, transmițându-ne informații despre evenimente de mult apuse.

Toamna este un anotimp al mișcării, totul, în jur, plutește, se deplasează, vântul însuși e mișcare. Iar mișcarea sugerează comunicare. O natură statică este o natură mută. Cum toamna este un anotimp al mișcării putem spune că toamna este și un anotimp al comunicării.

Toamna au început cursurile, școala. A început, deci, și comunicarea didactică. Dar mai întâi, în primele zile de școală, și de toamnă, ne-am comunicat între noi impresii de vacanță, întâmplări trăite, visate, sperate. Apoi, pe masură ce înaintăm în toamnă, comunicările noastre interșcolare deveneau tot mai academice. Prin comunicarea profesor-student am acumulat tot mai multe cunoștiinte. Iar dacă preocupările estivale ne-au îndepărtat un pic de mijloacele de comunicare cele mai reprezentative, lectura și mass-media, odată cu venirea toamnei, când vremea de afară ne îndeamnă pașii mai mult spre acasă, sau biblioteci,  legătura noastră cu cărțile, cu ziarele, cu audiovizual este tot mai stransă. De fapt, noi comunicăm în orice clipă. Viața însăși este o continuă comunicare. Oricărei ființe vii, comunicarea îi este caracteristică. Rasa umană comunică necontenit, regnul animal comunică mereu, cel vegetal de asemenea. Priveam zilele trecute cum mușcata mea din ghiveci îmi comunică toate trăirile sale: mă atenționa când ducea lipsă de apă, de lumină, de soare, ofilindu-se ușor, când avea de toate, parcă râdea înspre mine, transmințându-mi mulțumirea ei, poate chiar și fericirea, prin floarea ei de purpură.

Cațelușul meu de acasă, toate animalele din curtea mamei, ne comunică nevoile sau mulțumirile lor, bucuriile lor, temerile lor. Comunică cu noi, sau între ele. Lumea întreaga este o continuă comunicare, iar cele mai înalte forme ale comunicării o reprezintă comunicarea interumană.

Comunicarea dintre indivizii rasei umane a însemnat progres, a dus la nenumărate descoperiri științifice care ne-au ușurat viața. Multe descoperiri ne-au ușurat și comunicarea. Comunicarea a dus la descoperiri științifice, iar descoperirile științifice au dus la dezvoltarea comunicării. Astăzi este la îndemâna oricui să comunice cu semeni din cele mai îndepărtate colțuri ale Pamântului. Ne transmitem, prin comunicare gânduri, idei, păreri, sentimente, trăiri, emoții.

 Daca prin comunicarea de idei ne ușurăm viața, prin comunicarea de emoții creative, prin comunicarea artistică, o facem mai frumoasă. Pe mine, toamna mă umple de emoții și de trăiri sufletești mărețe. Îmi transmite, îmi comunică niște simțăminte pline de iubire, de nostalgie, mă face mai bună, mai curată. Aș vrea să transmit mai departe, tuturor, această simfonie a toamnei. Gândurile mele zboară și comunică cu toți oamenii Planetei. Comunicare în parte imaginară, în parte reală. Mă simt de parcă mi-aș fi luat zborul odată cu păsările călătoare, care în fiecare toamnă se înalță spre alte zări, ducând cu ele în depărtare toate cântecele de pe plaiuri basarabene, pentru a le transmite altor oameni, pentru a le dărui lor, odată cu toată dragostea poporului meu.

,,Flautul fermecat’’ de la marginea drumului

Ca în fiecare vineri, după o saptămână de muncă și studiu, urmează weekendul cu binemeritata și satisfăcătoarea odihnă. Două zile petrecute acasă, la Sângerei, mă ajută să-mi reîncarc bateriile pentru săptămâna care vine.

Vinerea trecută, m-am reîntors de la Bălți acasă, împreună cu fratele și tatăl meu. În vreme ce ei discutau despre problemele familiei, eu priveam pe fereastră, admirând splendorile toamnei. Peisajul autumnal era unul mirific. Pe marginea șoselei, copaci cu frunze poleite în aur, ne vegheau parcursul, precum niște călugări bătrâni, obosiți de ani și gânduri. Mașina luneca lin pe șosea, mușcând kilometru cu kilometru din distanța care separă Sângereiul de Bălți. Urmăream tot mai preocupată natura. Priveam mișcările vântului toamnei care invitase frunzele copacilor la dans.

Deodată, ceva mi-a atras atenția. În depărtare, în fața noastră, am remarcat un bărbat pe marginea șoselei, ce părea a face unele mișcări și gesturi nefirești. Ceea ce la început doar bănuiam, și mi se părea incredibil, se confirma pe măsură ce ne apropiam de el. Bărbatul, pur și simplu, se urina la marginea drumului, cu fața spre mașinile care treceau pe șosea. Își etala bărbăția, cu nonșalanță, aratandu-și-o, tuturora, celor din mașini. Nu-mi venea să cred. Am rămas uluită, privindu-l cum și-o ținea în două mâini. Era mare, dreaptă, groasă și întărită. Un jet viguros țâșnea drept din mijloc, udând caldarâmul. Capul ei imens părea că se holbează drept în ochii mei. Spectacolul era fascinant, dar în același timp și oripilant. Trebuie să recunosc că nu în fiecare zi mă întâlnesc cu un penis la marginea drumului, pe deasupra și sculat. Pe măsură ce ne apropiam de el, individul își etala tot mai tare mădularul. Era evident că scopul său principal era, nu satisfacerea nevoilor, ci să și-o arate eventualelor femei din mașini. Ghinionul a făcut ca eu să fiu una dintre ele. Tot mai intrigată și mai uimită vedeam cum își bălănganea instrumentul. Nu era un spectacol dintre cele mai agreabile pentru o fată de 20 de ani, dar în viață te întâlnești și cu astfel de episoade. Fără îndoială că aveam în fața noatră un individ bolnav psihic, care își satisfăcea orgoliile sexuale prin astfel de etalări și probabil, autosatisfacere manuală.

Ajunși în dreptul lui, și-a desfăcut mai tare picioarele, ne privea zâmbind, încercând câteva mișcări jucăușe cu degetele. Nu știu de ce, dar în acele clipe, gândul mi-a zburat spre celebra operă a lui Mozzart, ,,Flautul fermecat’’. Dar aș fi schimbat titlul acestei celebre bucăți muzicale din,, Flautul fermecat’’, în ,,falusul fermecat’’.

Parfumul-arma mea irezistibilă

O invitație în buduarul unei tinere, te face să pătrunzi în lumea miraculoasă a parfumurilor. Oricare domnișoară care se respectă, își are camera intimă împresurată de sticluțe și flacoane cu diferite parfumuri. Fie din lumea bună a societății, fie de o condiție materială mai modestă, nicio fată nu se frustrează din a-și îmbogăți, ori de câte ori are ocazia, colecția de parfumuri.

Vă invit la mine în cameră, printre parfumurile mele, nu înainte de a aștepta trei minute ca să-mi strâng ultimele desuuri răspândite prin cameră. Mi-am adunat pe etajere parfumurile mele preferate. În tot felul de sticluțe și flacoane mai mari și mai mici. De fapt, se știe, esențele tari se țin în sticle mici. Preferatele mele sunt parfumurile de note florale și de fructe exotice. Dacă vă apropiați de măsuța plină de poezia aromelor, veți avea revelația unei primăveri exotice pe care mi-am instaurat-o în propria mea cameră.

Aprovizionarea mea cu parfumuri, am transformat-o într-un adevărat ritual cu valențe magice. Totul este făcut după reguli bine definite. De la mari firme producătoare de parfumuri, mi-am făcut rost de cataloage cu toate produsele lor. Ținând cont și de ce îmi permitea buzunarul, am încercat să mă aprovizionez cu articolele care îmi sunt cel mai pe plac. Mi-am adus în camera mea îndepărtatul orient cu cprospețimea lui, odată cu parfumurile din categoria fresh-orientală, îmbălsămindu-mi intimitatea cu o fuziune de citrice și note florale, menite să mă transforme într-o femeie seducătoare. Arta seducției feminine este de neconceput fără astfel de parfumuri.

Și pentru că sunt, și vreau să dovedesc asta, o femeie deosebită, mi-am înzestrat măsuța cu minuni olfactive cu inepuizabila și mirifica categorie florală. Mă mândresc cu parfumurile mele frapând prin extravaganță lemn de trandafir, de mosc sau de nobila magnolie.

M-am înconjurat cu parfumuri de lilac, violete, frezie, iasomie, orhidee, lalea, bujor. Toate aceste sticluțe cu parfum magnific mi-au transformat camera într-o grădină în care ai impresia că au crescut toate florile pământului. În zori de zi mă trezesc cu parfumul îmbătător al acestor minunății de flori, și parcă aștept ca zefirul dimineții să pătrundă printre straturi, spre mine, și să-mi răcorească trupul înfierbântat de visurile nopții.

Mă ridic din pat, mă îndrept spre policioara cu flacoane și încep să-mi îmbălsămez trupul cu cele mai fantastice mirosuri, pregătindu-mă pentru ora de jurnalism cultural. Ieșind în stradă, am luat cu mine primăvara exotică pe care o țineam sechetrată în flacoanele cu parfumuri. Mă însoțea ca o mireasmă din țări îndepărtate. Purtam cu mine miracolul olfactiv, urmărită cu admirație de către tinerii pe lânga care treceam. Cu ajutorul parfumurilor, am reușit să-mi desăvârșesc personalitatea, să am distincția mea personală, să mă fac admirată și dorită.

Parfumurile rămân arma mea cea mai eficientă în arta seducției. Încerc să folosesc o combinație irezistibilă compusă din frumusețe naturală și parfum. Este ne neconceput o ieșire în public, mai ales la diferite întâlniri și reuniuni fără ca o tânără să apeleze la ajutorul parfumurilor. Dacă s-ar cere femeii să facă o clasificare a celor mai importante descoperiri, cu siguranță că aceasta ar trece la loc de cinste parfumul.

Și dacă multe dintre hotărârile importante ale istoriei au fost influențate de către femei, cu siguranță că acestea, au reușit performanțele și cu ajutorul parfumului. Respectiva esență miraculoasă va ramâne întotdeauna o armă de mare succes în arsenalul oricărei femei. 

Act patriotic sau manifestare huliganică? De la sublim la ridicol, în trei pași

Ieri  11 februarie, în fața Primariei din Bălți a avut loc mitingul studențesc, în favoarea oficializării sintagmei de "limbă română, limba oficială a Republicii Moldova" . Iată cum a relatat presa locală, de diferite coloraturi, evenimentul. Eventualele nepotriviri dedate de la un text la altul, se datorează mistificării realității de către fiecare gazetă, după cum interesul politic dicta celor care patronau fiecare ziar în parte. 

     1)Sunt jurnalista Elena Cucoș și am fost ieri pe platoul din fața Primăriei Bălți, unde un grup de peste 600 de studenti și alte categorii de cetățeni inimoși, s-au adunat înfruntând gerul și viscolul, pentru a lua parte la mitingul organizat de către Asociația studenților din Bălți.

Gestul lor a fost unul de înalt spirit patriotic, izvorat din profunde sentimente românesti. Adunarea a fost autorizată de la orele 14. Încă dinaintea orei stabilite, tinerii studenți au inceput să se îndrepte către Primărie. Acolo s-au încolonat în mod civilizat. Studenților li s-au alăturat și alte categorii de cetățeni. Fix la orele 14, cel care a fost sufletul organizării acestei Adunări,  Liviu Țurcanu, președintele Asociației Studenților Români din Bălți, a luat cuvântul.

      În aplauzele întregii asistențe, formate din peste 600 de manifestanți, acesta s-a adresat auditoriului, vorbindu-le despre semnificația limbii române pentru poporul republicii noastre.

Liviu Turcanu, le-a vorbit despre importanța limbii române, leagăn al culturii și civilizației pe aceste meleaguri.

       Au mai luat cuvântul, vicepreședinții asociației studențești,  Bogdan Sorbala si Eugen Morari. Apoi participanții la manifestație, dupa ce au adus un omagiu statuii lui Ștefan cel Mare, s-au îndreptat, în marea lor majoritate, catre Prefectură, pe traseul aprobat de către Primărie. Deplasarea s-a desfașurat în ordine și disciplină, participanții având la ei drapele tricolore și pancarde proromânești.

Ajunși în fața Prefecturii, au scanat și au cântat cântece patriotice, apoi s-au îndreptat în ordine spre casele lor. Mitingul s-a desfășurat fără incidente.

    2) Ieri, în fața Primăriei din Bălți,  Asociația Studenților Români din Bălti, a organizat o întrunire prin care cereau vehement oficializarea limbii române în Moldova. Este dreptul fiecărui cetațean să-și manifeste punctul de vedere, dar astfel de revendicări nu se rezolvă în stradă. Să nu uitam ca încă nu s-a clarificat controversa dintre limba româna și limba moldovenească. Aceste probleme trebuiesc decise în Parlamentul Moldovei, nu în stradă

      La manifestație, au participat aproximativ 300 de studenti, dupa spusele oficialitaților, 400, la care s-au mai adăugat cațiva trecători curioși.

       Importante forțe polițienești, cam 50, au vegheat ca demonstrația să nu degenereze în violență.

Au luat cuvantul trei dintre liderii studenților  Liviu Turcanu, Bogdan sorbala  si Eugen Morari. Apoi, o parte dintre ei s-au deplasat spre Prefectură. Aici cei trei lideri și-au dirijat colegii să lanseze sloganuri proromânesti, dupa care, la orele 18, adunarea studențească s-a dispersat, totul stingându-se ca un foc de paie.

    3)Ieri, 11 februarie, centrul municipiului Bălți a fost iarăși teatrul unor manifestări iredentiste ale imperialismului românesc. În organizarea Asociației Studenților Români din Bălți, organizație șovină, ilegală condusă de trei infractori de drept comun, Liviu Turcanu, Bogdan Sorbala  si Eugen Morari , un grup de nici o sută de huligani, au manifestat în fața Primăriei. Ei cereau declararea unei limbi străine, limba româna, ca limbă oficială a Republicii Moldova.

Printre manifestanți se distingeau și mutre de huligani beți ți drogați, care au dat de furcă politiștilor.  S-au manifestat zgomote, scandant lozinci iredentiste, dupa care s-au deplasat în debandadă prin oras, spre Prefectură, unde manifestările huliganice au continuat. Nu știm dacă au avut autorizație să se deplaseze spre Prefectură și să manifeste atât de multe ore. Cu greu au putut fi stapâniti de către Poliție și trimiși acasă.

Migrația și traficul de ființe umane

Pentru cetățenii Republicii Moldova, mirajul occidentului fascinează. Într-o țară săracă ca și a noastră, posibilitatea unor câștiguri cât de cât decente, ne atrage spre țările dezvoltate ale Europei. Fiecare moldovean visează să emigreze undeva ‘’dincolo’’, în Europa.

Atrași de un ban în plus, de fascinantul euro, nu ne dăm seama ca occidentul se folosește de noi , pur și simplu ne exploatează. Odată ajunși acolo, ne înhămăm la cele mai de jos munci, orbiți de perspectiva unui venit mai mare ca în țara noastră. Emigrarea spre aceste țări este, de fapt, o adevărată migrație, păsările călătoare umane din Republica Moldova migrează spre țările calde finaciar.

Bineînțeles că pentru a ajunge în Uniunea Europeană, ai nevoie și de o viză. Accesul nostru în Europa, este mai complicat. Cei care nu reușesc să-și rezolve acasă problemă, (majoritatea apelând la obținerea cetățeniei române, cei care n-au reușit acest lucru, se orientează spre maica Rusie, țară spre care migrația moldovenilor este, de asemenea, consistentă. Din această cauză, în ultimii 20 de ani, populația Republicii Moldova a cunoscut o scădere cu aproape un milion de locuitori, fenomen dramatic pentru Republica noastră. Prin aceasta scade forța de producție autohtonă, brațele de muncă, ne pleacă tineretul, viitorul țării, ne pleacă specialiștii spre țări unde sunt mai bine plătiti, progresul Republicii Moldova fiind astfel pus în pericol.

Dar cel mai alarmant fenomen cu consecințe deosebit de grave pentru integritatea morală și din punct de vedere al sănătății, pentru întreaga națiune moldovenească este traficul de ființe umane. Spre țările mari consumatoare de sex și pornografie, pleacă tinere moldovence cu zecile de mii. Ele se duc în aceste țări pentru a practica cea mai veche meserie din lume, fie de bună voie, altele momite că acolo vor practica alte meserii, altele răpite, șantajate, căzute victime rețelelor de mafioți. Prin astfel de fapte, această categorie de cetățeni moldoveni sporesc infracționalitatea în țările în care se duc, făcând țara noastră de râs. Iar pentru Republica Moldova, această migrare a populației spre alte țări, ori pentru a munci, ori pentru a se prostitua, alte consecințe negative.

Totuși, cei care pleacă să muncească cinstit în alte țări, aduc și beneficii țării deoarece diminuează rata șomajului în țara noastră, iar prin valuta pe care o introduc în țară, ei contribuie la sporirea PIB-ului Republicii Moldova. 

În vizită la Eminescu acasă

Fascinația adolescenței mele a fost o călătorie pe care am făcut-o împreună cu sora mea și cu soțul acesteia, acum două veri la Iași. Am pornit împreună cu ei, în faptul unei frumoase zile de sfârșit de iulie, când răcoarea dimineții ne invita la călătorie. Am urcat în mașina lor, pe bancheta din spate, unde m-am cufundat în vise, contemplând peisajele întâlnite pe parcurs. Drumul până la Bălți l-am parcurs repede, mașina lor puternică, un BMW, străbătând ca o săgeată zările. În stânga și-n dreapta șoselei, se întindeau culturile de porumb și de floarea soarelui. Imensele discuri cu petale de aur, își pregăteau rotirea după astrul solar, care începuse să-și trimită primele raze spre mirificile plaiuri moldovenești.

La Bălți ne-am oprit ca să bem o cafea și să ne mai cumpăram câte ceva de-ale gurii, apoi ne-am continuat călătoria.

O pace cristică se abătuse asupra mea, în acea dimineață plină de liniște. Cufundată pe bancheta moale a automobilului, am adormit. M-au trezit glasuri alerte, ce sugerau o activitate febrilă. Ajunseserăm la punctul de trecere al frontierei. După ce grănicerul moldovean ne-a chestionat cu o vigilență kaghebistă asupra scopului vizitei nostre, am trecut în partea cealaltă a Prutului. În vama românească formalitățile s-au desfășurat în două minute. Un vameș în civil, a aruncat o privire peste pașapoartele noastre, apoi ne-a făcut semn cu mâna, că suntem liberi. Vorba lui Grigore Vieru, mulți oameni visează să zboare pe lună, dar și eu, asemeni marelui poet, am visat întotdeauna să trec Prutul în Patria-Mamă.

Clipa mult așteptată a venit. Tălpile mele au simțit, sub ele, pământul românesc. Emoția mă copleșise. Priveam uimită în stânga și-n dreapta. Priveliștile, solul, iarba erau aceleași, dar mi se păreau miraculoase, parcă și aerul pe care-l trăgeam în piept era altul. Priveam cu drag copacii de pe marginea drumului, gândindu-mă dacă unii erau copaci românești, iar cei de dincolo, copaci moldovenești. Pe drum trecea  un bărbat cu sapa pe umăr. L-am privit cu o emoție nefirească, aproape cu religiozitate. Era primul român pe care îl vedeam acasă la el. Șoseaua era mai netedă, mai lucioasă ca și la noi. Ne apropiam, în zborul mașinii, de primul sat românesc. Casele nu erau mai mari ca și la noi, dar erau mai curate, mai îngrijite, mai ordonate. Copacii de pe drum dați cu var până la jumătatea trunchiurilor, în fața fiecărei case, se afla câte o laviță, unde, probabil, în serile de vară, sătenii își odihneau oasele trudite la munca câmpului, stând la taifas cu vecinii.

Drumul fiind bun, am parcurs distanța până la Iași relativ repede. La intrarea în oraș ne întâmpina o pancardă ‘’Bine ațí venit în municipiul Iași!’’. Un polițist român, îmbrăcat ca de sărbătoare, dirija circulația. În fața noastră se profila conturul primelor blocuri din ‘’dulcele târg al Ieșilor’’. Mă cuprinsese fascinația gândului că am patruns  în urbea lui Eminescu, într-un oraș miraculos, leagăn de cultură românească.

După ce am parcurs un cartier de blocuri înalte, am ajuns într-o zonă cu cladiri istorice. Priveam emoționată la unele edificii pe care le recunoșteam din ilustratele văzute de către mine. Pe stradă, oamenii păreau mai luminați decât moldovenii noștri, mai senini, mai zâmbitori, fiecare văzându-și de treaburile lui, fără a se holba unul în ochii celuilalt, precum fac moldovenii noștri.

Cumnatul meu, căută un loc unde să parcheze mașina, apoi am ieșit un pic la plimbare pe străzile Iașiului. La o intersecție, ne-a întâmpinat statuia lui Ion Creangă. M-am apropiat cu emoție și priveam fascinată. Mi se părea că însuși marele povestitor urcase pe soclu, viu, în carne și oase. Am pornit mai departe, cu sufletul plin de iubire de frumos. Priveam ca vrăjită clădirile orașului, oamenii ce păreau gazde primitoare, impresionată de ordinea și curățenia de pe străzi și din piețe. Ne-am plimbat toată ziua prin parcuri, pe malurile Bahluiului, am luat masa într-un restaurant care m-a impresionat prin eleganța sa, am savurat delicioasele bucate locale. Iașiul mi se părea de-a dreptul grandios, prin arhitectura sa.

Spre seară, am căutat un hotel decent, unde să ne petrecem noaptea. Ne-am cazat la hotelul ,,Crișana'', unde ne-am odihnit și am dormit pregătiți pentru ziua următoare. După ce ne-am odihnit o noapte, a urmat o zi plină de emoții pentru mine, și, ca să fiu un pic patetică, plină de istorie. Am fost în vizită în dealul Copoului, la bojdeuca lui Creangă, din Țicău, la casa lui Eminescu, la teiul său sfânt. Apoi am vizitat fostul sediu al ,,Junimii române’’, al ,,Convorbirilor literare’’, astăzi devenite muzee încărcate de istorie.                                                                                                                      

Ne-am reîntors în Basarabia noastră scumpă, la căminele noastre primitoare, după două zile de vis, petrecute într-o excursie de neuitat, în care mi-am umplut sufletul de românism, de istorie românească, de literatură românească, de iubire românească.

Ori de câte ori voi avea prilejul, voi traversa Prutul în România, sau, cine știe, poate că amintirea atâtor secole de jertfă românească, va seca definitiv acest râu blestemat, toate aceste plaiuri aflate acum pe maluri diferite, vor redeveni o singură glie, așa cum le-a rânduit Dumnezeu, pe acest Pământ.

Parfum fără culoare la intrarea în Universitate

Apropiindu-ne de clădirea Universității ,,Alecu Russo’’, îi putem admira de la distanță silueta impozantă. O clădire modernă, impunătoare, cu linii arhitectonice somptuoase. Ne întâmpină o curte mare, cu un scuar întotdeauna gazdă primitoare pentru noi. Întreg ansamblul arhitectural, cu cladirea Universității și celelalte acareturi, ne amintește de construcțiile de tip sovietic, impunătoare, dar rigide, dominate de megalomanie.

Întotdeauna am fost mândră să fiu studentă a facultații de Filologie, din această Universitate. În acest lăcaș de învățământ și cultură, s-au format numeroși intelectuali rasați, scriitori, oameni de litere, profesori, poeți. Întotdeauna facultatea de Filologie a fost o pepinieră de intelectuali care s-au format aici, iar dupa aceea, au irigat cu intelectul lor solul fructuos al culturii moldovenești. În această clădire, ne însușim și noi, eu împreună cu colegii mei din secretele meseriei de gazetar și din tainele magnifice ale literaturii românești și universale. Aici am făcut cunoștință cu poezia lui Eminescu, Blaga, Sorescu, cu slova lui Rebreanu, Dostoievski, etc.

Urcăm cele câteva trepte și pătrundem în clădire. De la primii pași, ne întâmpină o miasmă specifică, nemaîntâlnită pe coridoarele altor clădiri publice. Un neavizat s-ar întreba de unde provine acest miros pestilențial. Noi, cei de-ai casei, cunoaștem secretul. Imediat, cum intrăm pe coridor, oricine poate descoperi sursa care ne gâdilă într-un mod neplăcut simțul olfactiv. Este incinta singurului veceu din Facultatea de filologie.

În alte imprejurări, aș fi numit această încăpere drept toaletă, dar, în mod normal, nu este decât un closet ordinar, o latrină împuțită. Marele său păcat este că reprezintă singurul loc în care zeci și zeci de studente se duc pentru a se ușura. De multe ori, coada creată pentru a se ajunge în izbăvitoarele separeuri este mai mare decât cele formate când se afișează valoarea burselor. Cu cât nevoia de golire este mai mare, cu atâta rândul la care trebuie să aștepti este mai lung. Probabil că multe dintre colegele mele, cu această ocazie, își mai umezesc desuurile.

După o oarecare așteptare pe coridor, noi, doritoarele de izbăvire fiziologică, pătrundem în miraculosul loc. Înăuntru, duhoarea care ne ucide nările, poate concura cu succes cu cea simțită în preajma mult controversatelor gaze de șist. Avem printre noi și colege total imune la astfel de ,,parfumuri’’, posesoare, de asemenea, a unor stomacuri de fier. Într-un colț, trei studente înfulecă febril, fiecare din câte-o plăcintă, savurând ospățul, de parcă ar lua o cină romantică în compania iubitului, în sala luxoasă a restaurantului ‚,Nistru’’.

Hârtia igienică lipsește cu desăvârșire, iar prezența săpunului nu este decât o glumă proastă. Un săpun nu s-a mai văzut în veceul facultății de ani de zile. Spunem veceul de fete nu pentru că situația în veceul de băieți ar fi mai bună. Dimpotrivă, după cum am auzit pe colegii mei plângându-se, situația aici este chiar mai dramatică. Dacă veceul de fete este un focar de infecție, veceul de băieți este o adevărată bombă ecologică. În mod normal, acolo nu se poate intra decât cu  masca de gaze pe față. Putem spune că noi, cu al nostru veceu de fete, ne aflăm la mare concurență cu cel al băieților.

Am auzit că în urmă cu câțiva ani, la o lansare de carte de la biblioteca Universității, era printre invitați și un oaspete din Elveția. La un moment dat, cuprins de nevoi fiziologice, a intrat în veceul bibliotecii, aflat și el în aceleași condiții insalubre, ca și actualele noastre veceuri. Nefiind avizat, a intrat cu încredere, dar ceea ce l-a întâmpinat in respectivul closet, depășea orice închipuire de-a sa. Cum s-a descurcat înăuntru, numai el și bunul Dumnezeu pot ști. Reușind să iasă, totuși viu de acolo, a fost cuprins de oripilare.

Și la fel precum Ștefan cel Mare, după fiecare bătălie câștigată, finanța înălțarea unei noi mănăstiri, tot așa și elvețianul nostru, a hotărât să aduca un prinos, nu știm cui, Universității sau bunului Dumnezeu, și a sponsorizat reabilitarea din temelii a veceului bibliotecii. De atunci, Universitatea noastră se poate lăuda cu singurul veceu în care poți intra și să-ți satisfaci nevoile în condiții civilizate. Nu ne rămâne decât să sperăm că în viitorul apropiat, facultatea de filologie va organiza o nouă lansare de carte, undeva într-o sală din apropierea veceului de fete, să-l invităm din nou pe elvețianul nostru, sau pe alți elvețieni sau nemți, să așteptăm să-i cuprindă diareea și să fie nevoiți să apeleze și la acest veceu. Iar după aceea, Dumnezeu cu mila și noi cu speranța.

Închipuiți-vă că acest focar de infecție și izvor de arome împuțite, este amplasat strategic chiar lângă sala unde sunt primiți vizitatorii. Fiecare oaspete de seamă trece pe aici, își umple plămânii cu mirosul ,,îmbătător’’ ce răzbate din veceu, intră apoi în acea sală de protocol, unde ,,parfumul’’ de la veceu răzbate în valuri, în vreme ce musafirii servesc masa.

 Dar să revenim la buda noastră. Țin minte că nu demult, două dintre colegele mele au depus o plângere, solicitând luarea de măsuri pentru a se realiza optimizarea condițiilor de folosire a toaletei. Nici până astăzi n-au primit niciun răspuns și nu s-a facut nimic în acest sens. Poate dacă cei în drept ar folosi doar o săptămână veceul nostru, s-ar îndura să ia unele măsuri, dacă, bineînțeles, nu s-ar îmbolnavi de hepatită dupa utilizarea ,,miraculosului’’ closet.

 După minute de așteptare, am avut fericirea să-mi vină și mie rândul. Am intrat într-o cabină. Când să mă așez pe vasul unui veceu, am văzut cum, în interior, înota produsul unei colege care fusese aici înaintea mea. Viermișori gălbui urcau încetișor pe pereții bideului. Am tras apa, dar cum veceul era înfundat, n-am reușit decât să inund cabina cu un lichid vâscos. Am ieșit dezgustată, renunțând la scopul vizitei mele aici. Mă gândeam că daca vrei să afli ceva despre civilizația unui om, vizitează-i veceul, după cum civilizația unui popor se măsoară în cantitatea de săpun consumată. Am hotărât să mă duc la veceul din curte, bineînțeles dacă voi rezista până acolo, sau dacă voi avea norocul  să fie un veceu care să-mi ofere condiții igienice cât de cât suportabile.