Aprecieri asupra însemnărilor de călătorie ale lui Dinicu Golescu

Perioada în care a trăit Dinicu Golescu, începutul secolului al XIX-lea, este una în care încep călătoriile marilor drumeți din țările române. Familia Golescu, neam de vază în boierimea bucureștiana, a dat o seamă de călatori și cărturari vestiți în cultura românească. Fiu al boierului Radu Golescu, s-a remarcat, împreună cu frații, fiii și nepoții săi, în cultura românească.

Dinicu Golescu a fost printre primii călători de seamă ai poporului român, iar cartea sa ,,Însemnare a călătoriii mele’’, este prima lucrare de călătorie din literatura română. Conceput ca un jurnal de călătorie, romanul reprezintă un adevărat reportaj jurnalistic, bine documentat, al autorului, despre locurile vizitate. Dinicu Golescu a cutreierat întreaga Europă a începutului de veac al XIX-lea, și ne-a descris și nouă locurile vizitate.

Firul acțiunii romanului urmează fidel traseul călătoriei, Dinicu Golescu pomenind despre toate locurile pe unde a trecut. Atenția acordată fiecărei localități vizitate, depindea de importanța pe care a avut-o fiecare oraș în economia călătoriei. Așezările urbane și rurale în care poposea mai mult, erau gratulate cu o atenție de câteva pagini, în vreme ce despre localitățile prin care era doar în trecere, pomenea doar în câteva rânduri.

Acest jurnal de calatorie s-a născut prin faptul că Dinicu Golescu, impresionat de numărul mare de cărți de călătorie, care au fost publicate în Occident, a vrut să dăruiască și literaturii române un roman de acest gen. Este scris într-o perioadă în care literatura românească se debarasa de limba literară veche, adoptând o limbă modernă, care  va fi modelul de lucru al scriitorilor români de acum încolo.

Dinicu Golescu, în călătoria sa, a fost deosebit de impresionat de țări din centrul Europei, cum ar fi Austria, Elveția, Germania. Cartea este un imens reportaj al acestor locuri, de fapt al întregii Europe, trecând în revistă tot ceea ce-a vizitat. Din capul locului, Dinicu Golescu se dovedește a fi un bun peisagist, descriindu-ne plaiuri, frumuseți ale naturii. Dar el nu se mărginește doar la a descrie și reproduce natura. Ne vorbește despre construcții, orașe, realizări umane. Despre modul în care, mai cu seamă, în Elveția, oamenii locului au zmuls naturii vitregite terenuri aride, și prin munca lor, le-au redat circuitului uman, agricol sau de habitat. Sunt descrise cu mare admirație localități precum Viena, Berna, Geneva. Râuri precum Rinul. Deasemenea, autorul ne apleacă asupra condițiilor socio-economice din fiecare zonă vizitată.

Sunt descrise diferite manufacturi din orașele vizitate, condițiile de muncă și de viață ale muncitorilor din aceste zone.

De asemenea, este descris modul de organizare al administrației locale. Acest sistem era unul deosebit de competent, deoarece în diferitele instituții ale statului erau angajați doar oameni cu școală, iar principiul de promovare în funcții înalte, era unul al competenței. Dinicu Golescu ne mai vorbește despre sistemele fiscale ale fiecărei țări, despre modul în care era organizat învățământul, biserica. O atenție deosebită o acordă scrierii activităților comerciale vizitând  piețe și târguri.

În însemnările sale de călătorie, Dinicu Golescu compara locurile vizitate cu ceea ce exista în Țara Românească, făcând ample observații critice la adresa realităților dâmbovițene. El vine cu propuneri și soluții aduse autorităților românești care să ajute la progres în toate domeniile vieții sociale și în Muntenia. El însuși, împreună cu familia sa înstarită, a sprijinit punerea în aplicare a acestor măsuri. Pe plan gazetăresc, de pildă, el scoțând împreună cu Ion Heliade-Rădulescu- ,,Curierul românesc’’.

,,Însemnare a călătoriii mele reprezintă’’ primul roman de călătorie din literatura românească, o veritabilă frescă a vieții sociale europene, model de urmat și pe plaiurile românești. De asemenea, prin acest volum, Dinicu Golescu își aduce aportul la dezvoltarea limbii literare românești, promovând o limbă modernă, în locul celei arhaice folosite până atunci. Datorită contribuțiilor pe care le-a avut, atât cu acest roman, cât și cu alte scrieri și activități, peste numele lui Dinicu Golescu și al acestor însemnări de călătorie, ar fi nedrept să se aștearnă colbul uitării. El merită un locșor, acolo, undeva în memoria culturii românești.

Margareta Curtescu cu ale ei bluesuri celeste

În contextul literaturii, și al artei, în general, postmodernismul ocupă un loc aparte. El nu se erijează într-un continuator al  modernismului, ci mai degrabă ca o reacție, la adresa lui. Importat în Europa, din Statele Unite ale Americii, unde a apărut la începutul anilor 1960. A izvorât din ritmurile de jazz si de blues romantic, ale negrilor din Manhattan, cu rădăcini adânci în nonconformismul Beatles-ilor, inundând apoi, întreaga sferă artistică, din toate domeniile. În poezie, a poposit pe meleagurile dambovițene în ultimul deceniu de comunism, ca o reacție virulentă, la adresa acestuia. În anii noștri, postmodernismul a luat o deosebită amploare și în Republica Moldova, printr-o seamă de poeți, continuatori ai generației de la sfârșit de veac, din București.

Un nume de referință în postmodernismul moldovenesc, este cel al poetei Margareta Curtescu. Cu un suflet de o sensibilitate deosebită, a adoptat imediat, în versurile sale, acorduri de blues romantic, impresionând  simțirile cititorilor cu  un lirism aparte, nostalgic, melancolic.

Pornind de la linia trasată de Lucian Blaga, poet al liniștii, al unei păci interioare aducătoare de pace sufletească, Margareta Curtescu reia motivul liniștii, spunând "e atâta liniște în cer și pe pământ, încât auzul mi-a amorțit", auz care va mai starui un timp, "în sfera aceasta pufoasă". Universul interior este prezentat ca o incintă ermetic inchisă, " unde nici un gand nu intră, sau nu iese". Iarna generează veritabile emoții sufletești, prin liniștea și calmul acelui ianuarie, adevărat potop de liniște, prin inactivitatea specifică acestei luni. Și în aceeastă liniște și pace  cristică, glasul uman, urcă lesne "spre Dumnezeu".

Si cum Lucian Blaga cerea lui Dumnezeu, să opreasca trecerea, Margareta Curtescu îl imploră pe creator, s-o inchidă într-un cerc umplut cu Slava Sa, să nu o lase pradă ispitei. Poeta, ajunsă la anii maturității, îsi adună ghemul deșirat al gândurilor strânse peste ani, toate trăirile, întreaga experiență, în creația sa, pe care ne-o dăruiește, și ne-o împărtășeste, nouă, cititorilor acestei ilustre doamne a literaturii moldovenești.

Aceasta poetă, de o sensibilitate cum rar ne-a fost dat să întâlnim, ne introduce intr-o lume fascinantă, plina de lirism, de muzicalitate, de pace cristică, de liniște divină. O lume mirifică, cu acorduri cosmice, în care emoția, melancolia, nostalgia, sunt la ele acasă. Parcurgând paginile volumului, ne umplem sufletul de seva vieții, pornim în lumea largă mai buni, mai curați, mai purificați, mai mântuiți de Dumnezeu, mai izbăviți de păcate.

 Margareta Curtescu creează un univers mai aproape de o lume a idealurilor, pe care toți o visăm, toți tindem spre ea, dar ale cărei perfecțiuni nu le putem atinge, decât dacă ne hrănim spiritul cu versurile Margaretei Curtescu.

Simfonia de culori a toamnei

Anul acesta am făcut un pact cu toamna. Deunăzi, în faptul zilei, îndreptandu-mă spre parcul din centrul orașului, pe când îmi mângâia părul răsfirat în vânt, cu o boare încă blândă, mi-a propus să-i împrumut aurul din el, pentru a-și inviora pastelatele  culori pe care le îmbrăcase începând cu septembrie și octombrie. Vernilul verii își pârlise paleta, un gălbui plin de duioșie se așternuse printre ramuri și pe gazonul moale al parcului.
M-am așezat pe o bancă, pregătită ca pentru o prezentare de modă, ca pentru un vals al culorilor toamnei. Frunze arămii dansau lin printre trunchiurile sure ale copacilor. Un dans feeric, parcă pluteau fluturi de aur, de la nuanțe ușor roșcovane, până la un galben pal, cu sclipiri siderale, împrumutate de la aștrii nopții. 
Cerul de azur din săptămânile trecute, devenise plumburiu, Rondurile de trandafiri, altădată strălucind de oranj sau de purpură, deveniseră palide, în zarea indigo.
Ma așezasem lângă un strat de hortenzii, cândva frez, acum aflate în pragul morții, cu nuanțe bătând de la albicios la mov. Octombrie își desfășura în fața ochilor mei, cele mai splendide variațiuni de oliv. Purpura verii a rămas doar amintire. Crinii lila deveniseră tot mai negricioși, tot mai pigmentați în galben-tabac, sau tuciuriu.
Peste zarea de unde un soare palid și timid își trimitea câteva raze călatoare, o zare altădată ca un albastru de Voroneț, strălucitor, toamna zvârlise parcă o uriașă călimară de sineală, dându-i nuanțe opace. Trunchiurile acaju-maronii, golașe, cu crengile văduvite de frunzișul lor, se  desfășurau militărește, ca  niște schelete sinistre, pământii. Ici-colo, niște ciorchini rubinii, ale unor arbori cu rod ciudat, ademeneau vrăbii cenușii, și alte câteva păsări bătând în ciocolatiu. 
Un bazin  cu sclipiri marmorene, plin, în vară cu apa cristalină, în care înotaseră câțiva peștisori argintii, adăpostea acum un lichid turcoaz, ca o peruzea. Cândva, în vară, înconjurat de tufe cu flori ignicolore, sângerii sau roșii fluorescente, își  preschimbase diadema ăstor podoabe, cu un covor de frunze galbejite, arămii, cărămizii, altele cu strălucirea de fildeș a albului  ivoar.
Parcul își desfășura dinaintea ochilor mei, fascinația de culori pastelate ale toamnei, dominate de discreție, nostalgie, melancolie. Verdele tomnatic, un verde cosmic, se desfășura printre arămiul cu sclipiri aurifere, al covorului de fruze așternut printre copaci și pe alei. Vântul sur al toamnei, pornise iarăși dansul halucinant al frunzelor roșiatice, gălbui, ori ninsorii. Pluteau prin aer, ca un acord de vals lin,  foi din arbori, cândva verzui, astăzi doar palide vise cenușii, soli ai cerului plumburiu, care îmi trimitea sărutul ud al toamnei, ca o părere de rău, pentru agonia în care intră natura. 
Vântul încă blând al toamnei, îmi mângâia tenul ușor măsliniu, trimițând și doi stropi ca de cleștar, pe fruntea mea împestrițată de gânduri. I-am spulberat încetișor cu degetele mele trandafirii, și am părăsit  emoționată parcul, cu sufletul îmbălsămat de simfonia de culori a toamnei.....

O frescă a existenței lui Mircea Eliade

În volumele sale memorialistice intitulate chiar așa, „MEMORII“, Mircea Eliade ne expune ca pe o veritabilă frescă, propria sa existență, pornind de la anii copilăriei, până la maturitate. Aplecat în mod deosebit spre studiu, spre lectură, Mircea Eliade ne prezintă în primul rând evoluția sa, pe calea acumulărilor intelectuale. Autobiografia sa, chiar dacă a fost scrisă în ultimii 15-20 de ani ai vieții, începe cu anii copilăriei, copilărie pe care și-a petrecut-o în mansarda unei case. Din aceasta cauză, primul capitol al memoriilor se intitulează „Mansarda“. Însăși locația unde-și petrece copilăria, adică acea mansardă, ne evocă o izolare de lumea reală, cadru perfect pentru a se refugia în lumea ideilor. De la o vârstă fragedă, Mircea Eliade a dovedit o înclinație aproape obsedantă și obsedată, spre lumea cărților.

Citindu-i memoriile, facem cunoștință cu biografia sa, cât și cu personalitatea sa. În acest roman autobiografic, Mircea Eliade ne descrie modalitățile tehnice în care și-a elaborat opera, dar în același timp ne descrie și episoade din viața sa, pornind cu copilăria, adolescența, ajungând până la maturitate. Chiar dacă s-a izolat de lumea înconjurătoare, Mircea Eliade se consideră un exponent al generației sale, în opera sa, el ne descrie idealurile, aspirațiile și drumul parcurs în viață de către generația din care făcea și el parte. Din această cauză, autobiografia sa este o veritabilă reproducere din viața socială a epocii sale. Între Mircea Eliade și componenții generației sale, întâlnim deosebiri esențiale, autorul fiind  predispus spre studiu, un autodidact convins, care își petrecea cea mai mare parte a timpului, izolat în mansarda sa, unde devora una câte una cărțile. Mansarda era locul ideal pentru izolare și lectură. Eliade a trecut cu brio, peste o deficiență fizică, care i-ar fi putut împiedica lectura. El prezenta îngrijorătoare simptome ale unei posibile viitoare orbiri. Din aceasta cauză, părinții i-au interzis să citească  cărți, în afara manualelor școlare. Totuși, ascuns sub pătură, Mircea Eliade își oferea plăcerea lui cea mai mare, lectura, ori de câte ori reușea să se ascundă de ochii vigilenți ai tatălui. Un episod  negativ  în cadrul instruirii sale școlare, i-a fost, paradoxal, de folos în tentativele sale, de a citi cât mai mult. În mod inexplicabil, în ciuda inteligenței sale deosebite, Mircea Eliade rămâne corigent la limba română, la limbi străine și la matematică. Din această cauză, tatăl său îi permite în fiecare seară să citească până la lăsarea întunericului, ca să se pregatească pentru corigență. Astfel Eliade reușește să se ocupe de lectură, cu permisiunea părinților. Setea sa de cunoaștere în anii adolescenței, și pe urmă, a fost una incomensurabilă. Totuși, a existat în viața sa, în anii adolescenț, o perioadă când și-a neglijat studiul prefarând să hoinărească prin cartierele mărginașe, în compania altor copii, vagabonzi, de o condiție intelectuală, net inferioară lui.

Izolat în lumea sa interioară, tânărul Eliade își face integrarea în lumea reală cu mai mare greutate. El trăia într-o lume a ideilor, în lumea fantasticului, într-o lume pe care și-a modelat-o cu gust, creație a imaginatiei și a lecturilor sale. Furat de lumea sa imaginară, el avea imense lacune în procesul de socializare. Nebeneficiind de un fizic care să-l avantajeze, întâmpina piedici reale dar mai mult imaginare în relațiile cu fetele de vârsta sa, dar și cu tinerii din jurul său. De aceea refugiul în lumea literelor era pentru Mircea Eliade un adevărat balsam sufletesc și intelectual.

Anii adolescenței îl găsesc pe scriitor și filozof în India. Aici întâlnește o lume miraculoasă, cu o cultură mirifică, fabuloasă, inedită. Reîntors în țara, scrierile sale abundă in peisaje luxuriante, exotice, rupte parcă dintr-o altă lume.

Mircea Eliade și-a scris memoriile când mai lent, când mai rapid, cu lungi pauze și reveniri febrile. Cartea îl obseda, dorea neapărat s-o termine. La 5 aprilie 1963 notează: „Cred că autobiografia este astăzi singura care trebuie cu orice preț scrisă. Toate celelalte cărți mai pot aștepta.“

Adapându-și intelectul la izvorul nesecat al culturii universale, Mircea Eliade se dovedește a fi printre cei mai importanți scriitori și filozofi europeni ai secolului XX. Ajunge profesor de istoria religiilor la importante universități ale lumii, iar opera sa a fost tradusă în numeroase limbi de circulație internațională. Cu  toate acestea, Mircea Eliade a gândit și a scris întotdeauna în limba română. Nu și-a uitat limba maternă, nu a uitat că face parte din spațiul cultural românesc, și prin tot ceea ce a gandit și a scris, el a adus glorie culturii românești și României, în general.

Este una dintre autenticele valori ale culturii universale, dar în primul rând, ale culturii românești, cu numele său România mândrindu-se pe plan mondial.

Autograf pe frunza care cade...

     E toamnă iarăși pe alei. Frunzele arămii plutesc printre visele mele, sau poate că visele-mi se contopesc cu zborul de fluturi ca de aur, al fruzelor, înainte ca acestea să poposeasca și să se odihnească în iarba pârlită de brumă a parcului. Mi-am așezat inima pe o frunză de arțar și o las sa se preumble printre crengile poleite cu lucirea părului meu.

     Parcul întreg freamătă de poezie și de dragoste. Iubite, ia-mă de mână și să privim amândoi valsul nebun al frunzelor. O frunză ca de aur pur, a poposit pe umărul tau. O culeg cu buzele mele fierbinți. Pare un autograf pe care ni-l trimite toamna, iar eu ți-l restitui ca pe un prelung sărut al meu, al toamnei, al frunzelor....

Parada modei și a prostiei la Universitatea ''Alecu Russo''

Nu știu cât este de valabil proverbul  că ’’Nu haina îl face pe om’’, dar în orice caz, scoate în evidență poziția socială a majorității indivizilor. Și cum în Universitatea noastră întâlnim un amalgam de studenți, de pe diferite trepte ale societății, și vestimentația acestora este dintre cele mai variate. Întâlnim de la ținute extravagante, pâna la îmbrăcămintea cea mai modestă. Evident că vestimentația cea mai des întâlnită, este una decentă, dar totuși în pas cu moda.

Zilele trecute, mi-am urmărit colegii și colegele de universitate cum se îmbracă. M-a impresionat în mod plăcut bunul gust al unora, însă această categorie de studenți, care se îmbracă elegant și cu bun-simț, este destul de rar intalnită pe culoarele Universității noastre. Snobismul inoculat în mințile celor din generația mea, este afișat adeseori cu ostentație și prin îmbrăcămintea lor. Aș putea spune că prostia și incultura sunt direct proporționale cu extravaganța din vestimentație. Dacă pe vremuri era de actualitate proverbul ’’Cum e turcul, și pistolul’’, astăzi am putea parafraza și spune ’’Cum e haina, și studentul.’’

Pornind de la grupul de colege care vin la Universitate mai mult nu pentru a învăța, ci pentru a face parada modei și a epata, dacă căutam notele lor din catalog, se confirmă că nu studiul este preocuparea lor de căpătâi  în acest lăcaș de învățământ. Și pentru a dovedi  că ele cu adevărat nu sunt decât niște gâsculițe, le vezi tot în cârduri pe coridoarele Universitatii, precum sunt și gâștele din ograda țăranului moldovean.  Dar dacă, mai celebrele surate din antichitate ale domesticelor păsări, cel puțin au salvat Capitoliul prin gălăgie, corespondentele  lor umane din Universitatea noastră, nu reușesc altceva decât să accentueze poluarea fonică de pe culoare.  Glasul lor ar fi acoperit până și zgomotul făcut de străbunele gâște romane. Singurul lucru de remarcat la aceste colege, ar putea fi costul deosebit de ridicat al vestimentației, dacă aceasta nu s-ar dovedi lipsită de bun gust. Încercarea lor de a imita vedetele showbizului, nu este întotdeauna încununată de succes, ele fiind doar niște palide și nereușite copii a celora văzute pe ecran. Sunt și fete îmbrăcate în haine scumpe, dar cu bun-simț, înțolite cu gust și la modă.  Vajnicii noștri colegi, împopoțonați ca niște cocoșei, cu mintea așișjderea acestora, dau însă târcoale primei categorii de fete, confirmând că cine se aseamăna, se adună.

Marea majoritate a studentelor noastre, și din această categorie îmi place să cred ca fac parte și eu, se îmbracă cu decență, fară a neglija însă moda, o vestimentație dichisită, curată, haine mereu noi, variate și îngrijite.

E plăcut să fii băiat la Universitatea noastră, si probabil, la toate universitățile. Poți admira minijupele colegelor, picioare  și talii sexy, pantaloni și fuste strânse pe fund, bluze decoltate, care le pun în valoare sânii. În contrapondere, pentru a nu rămâne mai prejos, băieții îmbracă pantaloni care îi avantajează, adică le scot în evidență pungile, celora care au cu ce se lăuda. Fie îmbrăcate snob, fie modern, fie modest, toate fetele din Universitate vor să-și etaleze farmecele, spre deliciul colegilor. Din punt de vedere coloristic, dacă am realiza un tot unitar al toaletelor feminine, am obține un adevărat papagal viu colorat. Toate culorile, toate nuanțele, le regăsim pe culoarele Universității, pe trupurile studentelor. De la cele mai reușite îmbinări de culori, până la alte combinații coloristice frizând ridicolul.

În ceea ce mă privește, m-am străduit să mă îmbrac decent, cu gust și bun-simț, modern dar nu deplasat, în culori plăcute pentru cei din jur. Mărturisesc că în privința culorilor alese, o am drept model pe doamna profesoară Aurelia Codreanu. Îmi place în mod deosebit verdele dânsei, care îmi sugerează renașterea naturii în primăvară, trezirea la viață, viața în sine, speranță.

Dacă toaletele colegelor diferă de la categorie socială, la categorie socială, pornind de la cele mai elegante, ajungându-se în unele cazuri la o îmbrăcăminte modestă, diferența este și mai pregnantă în cazul parfumurilor, sprayurilor și cosmeticelor folosite. Evident că prostul gust își face și aici de multe ori simțită prezența, mai ales în cazul vopselelor, fardurilor și rujurilor. Întâlnim unele fete care parcă și-au turnat în cap și pe față cerneluri colorate. Altele, din contră, sunt machiate cu discreție și bun-simț. Întâlnim și colege care, din diferite motive, neglijează cosmetizarea feței lor.

Putem spune deci, că pe coridoarele Universității noastre, întâlnim zilnic o adevărată paradă a modei, cu exponate pentru toate buzunarele și gusturile,  care pot fi mai mult sau mai puțin decente. De la o adevărată, așa-zisă aroganță a toaletelor și a cosmeticelor folosite, până la decență și bun-simț, uneori chiar până la o modestie totală. Asta după ideea că de la ridicol până la sublim, nu este decât un pas.

Universul liric in poezia lui George Bacovia

Unul dintre numele cele mai cunoscute pe firmamentul poeziei romanești, este cel al lui George Bacovia. Pe lângă talentul său deosebit, Bacovia se remarcă printr-o originalitate distinctă, el promovând, de la primul său volum "Plumb", un simbolism genuin, care îl deosebește de alte nume ale curentului literar. Prin versurile sale, acesta creează un univers cu totul specific, pe bună dreptate numit "universul bacovian", patrunzând și conducându-ne într-o lume cu totul deosebită. La fel ca și  alte mari nume ale simbolismului românesc, cum ar fi Ion Minulescu, sau Alexandru Macedonski și Bacovia este tot un poet citadin. Dar, în vreme ce Minulescu ne propune o lume exotică, iar Macedonski una fantasmagorică, adesea luxuriantă, George Bacovia ne conduce printr-o lume comună. Este un poet al provincialelor târguri, sărăcacioase, murdare, ne poartă prin piețe pustii, pe unde vârtejuri eoliene vântura hârtii și alte reziduuri, ne plimbă prin "parcuri devastate", "roase de cancer si ftizie".

A debutat cu poezia "Plumb", iar în volum, cu tomul cu același nume, în 1916.. Intrăm într-o lume greoaie, apăsătoare, cu un cer plumburiu, adică cenușiu și greu, care amenință să ni se prabușească pe creștete și umeri, să ne strivească. Bacovia este un poet al toamnei, anotimpul bolnav al morții.

Provine dintr-o familie bună, de magistrați, intelectuali, dar, fire nonconformistă, după ce absolvește liceul ca pe o povară, numindu-l "liceu-cimitir al tinereții mele", după o tentativă de a urma școala militară, renunță la cariera armelor. Are mai multe încercări de a urma dreptul, la București și Iași, îl termină, în cele din urmă, devine avocat, se înscrie în Baroul de Bacau, dar nu va profesa niciodată.

Cu o sănătate precară, suferința  sa se transmite și în poezii, culorile bolnave, cum ar fi galbenul, reci, adica movul, violetul, sau ale morții, griul, cenușiul, plumburiul, sunt peste tot întâlnite în universul său liric. Plumbul ne copleșește, ca și culoare și consistență, greutate. Ne apasă, ne strivește, ne sufocă, în viață, dar și dincolo de ea. Adesea, totul este de plumb, atmosfera, sicriele, coroanele mortuare, iubirea ("Dormea întors amorul meu de plumb"), până și morții "îi atarnau aripele de plumb".

Poetul descrie adesea un "amurg de toamnă violet", o urbe în culori stranii, ( "Orașul tot e violet"), "mulțimea toată pare violetă".

Galbenul pal domină, alături de cenușiu, universul liric al lui Bacovia. palidul fiind adesea asociat cu tristul, "luna este "palidă și tristă", galbenul sugerând paloarea morții, "o palidă față tristă, iată am și murit". Chiar și atunci când descrie primăvara, nu o prezintă ca pe un anotimp al speranțelor "O nouă primăvară pe vechile dureri".

Precum majoritatea autorilor simboliști, Bacovia este și un poet al ploii. Dar, adesea, pentru el ploaia este un pretext ca să apeleze la viciul său de căpătâi, alcoolul (Plouă, plouă, plouă / Vreme de beție). Da, Bacovia s-a lasat adesea pradă zeului Bachus, adoptându-i, chiar numele, ca și pseudonim, Calea lui Bachus  Baco - via, mai ales că prezenta similitudini și cu numele orașului său natal.

Alteori, ploaia invocată se transformă într-un adevărat potop. Bacovia, dezavuând lumea în care trăia, căuta un refrugiu în vremurile preistorice (Un gol istoric se întinde"), ("Sunt singur și mă poartă-un gând,  Spre locuințele lacustre").

Pe un cer veșnic noros, cenușiu, plumburiu, soarele răzbate arareori, așteptat de poet ca pe un balsam pentru corpul său bolnav ("Ah, puncteaza cu-al tău foc,   Soare, soare,    Corpul ce întreg mă doare,  Sub al vremurilor joc").  Dar soarele, când, totuși, strălucește cu putere, poate fi un fenomen distructiv, de dezintegrare, catalizator al putrefacției ("Sunt câțiva morți în oraș, iubito,  Chiar pentru asta am venit să-ți spun.     Pe catafalc, de caldură-n oraș,   Încet cadavrele se descompun)".

George Bacovia, poetul târgurilor provinciale, cu parcuri singuratice, cu copaci bolnavi mușcati de cancer și atacați de ftizie, plini de frunze moarte, de toamnă, Un solitar al piețelor pustii, pline de gunoaie  ("Sunt solitarul pustiilor piețe,  Tovarăș mi-i râsul hidos și cu umbra,  Ce sperie cainii pribegi prin canale" ). Cu sânge de animale sacrificate la abatoare mânjind decorul, cu corbi negri, rotindu-se în zbor, întregind un peisaj dezolant.

Iubirea pentru Bacovia este la fel de bolnavă precum întreaga sa existență. Fete palide, deloc cochete, tușind uscat, amoruri desfășurate în camere igrasioase ("Odaia mea mă înspăimântă,    Aici n-ar sta nici o iubită").

Uneori găsește câte un refugiu la domiciliul iubitei, în iernile lungi de "decembre", când "zăpada-i cât gardul" izolându-l de lumea pe care o vituperă.

Bacovia, un poet "ce-a râs amar și-a plâns mereu", a avut propriul său univers în care s-a izolat. Dar din acea izolare s-a impus, la început mai timid, dar apoi tot mai autoritar, ca unul dintre cele mai ilustre nume pe frontispiciul poezii românești. Multe generații care au venit dupa George Bacovia, și vor veni de-acum încolo, și-au adapat cugetul la izvorul cu apă vie care curge lin din esența universului liric al poeziei marelui poet.