,,20 de ani de flacără românească, la Bălți’’

În urbea noastră, o revistă, ’’Flacăra românismului’’, iată că a ajuns la 20 de ani de activitate. Este o revistă de cultură românească,  care a tras dupa sine, cum îi este și numele, acea flacără vie a originilor noastre, ca și neam și cultură, pe aceste meleaguri. Apărută în vâltoarea anilor de dupa cucerirea independenței, la început ca o luminiță palidă, căreia multe vânturi au fost cât pe ce să-i stingă vâlvătaia, ea s-a întărit la focul viu al culturii gintei latine, devenind, de-a lungul timpului, o adevărată flacăra puternică a românismului cultural.     

 Luni, 24 septembrie, revista și-a sărbatorit cei 20 de ani de activitate, prilej și pentru noi să-i facem o scurtă radiografie, cu bune și cu rele. "Flacăra românismului" a fost catalizatorul a tot ce este de origine culturală românească  în zona Bălților. Redactorii și editorii au făcut, de-a lungul timpului, tot ce le-a stat în putere, pentru a susține voința de exprimare în arta de a mânui cuvintele, de a combina cu măiestrie verbul românesc, în limba clasicei "Miorițe". Puteau face mai mult? Au făcut destul? Vorba soților Aldea: "Eminescu să ne judece", să le judece activitatea.   

   Activitatea celor care au purtat flacăra, de la primii pași ai revistei și până în zilele noastre când ea este dusă mai departe de către cadrele de conducere de astăzi. Nu puteau lipsi cadrele didactice, adică directorul revistei Ion Macovei, redactorul șef Ion Dabija, secretarul general de redacție Octavian Ursachilă,vechi redactori ai revistei, colaboratori, scriitori și poeți cunoscuți, cum ar fi Aureliu Busuioc, Octavian Paler, Marin Preda.     

  Atât eu personal, cât și mai ales colegii mei mai vârstnici, au urmărit traseul revistei ’’Flacăra românismului’’ de la lansare și pâna în zilele noastre. În contextul general al multelor cotidiene și periodice de orientare rusă, acest bastion de cultură românească, s-a afirmat, la început cu timiditate, dar pe masura dobândirii de experiență, glasul redactorilor de aici s-a făcut tot mai tare auzit. În afară de faptul că în paginile ’’Flăcarii românismului’’ au publicat nume ilustre, precum Adrian Paunescu, Ion Hadârcă, Grigore Vieru, meritul principal al acestei reviste este acela că a dat credite și a încurajat multe tinere vlăstare, aflate la început de drum. Aici au debutat zeci și zeci de tineri, care apoi au devenit nume ilustre în cultura moldovenească. 

     Sprijinul dat tinerilor scriitori moldoveni, a fost și de natură materială, revista acordând burse universitare tinerilor talentați, dar făra resurse financiare. Prin colaborarea  cu reviste din România, a mijlocit acordarea de burse și în patria-mamă. Prin aceasta, revista s-a dovedit cu adevărat, o flacără a românismului, fiind cea mai demnă de lăudat, dintre toate publicațiile românești, din zonă. Între redacția noastră și redacția ’’Flacăra românismului’’, a existat întotdeauna o colaborare fructuoasă, atât noi cât și ei, urmând cam aceleași linii direcționale. Evident că și colegii noștri au avut unele nerealizări, unele neîmpliniri, eșecuri.  

  Uneori entuziasmul tinerilor condeieri, a depășit limitele patriotismului pașnic, s-au ridicat și unele voci mai agresive, care poate că au adus prejudicii, nu numai revistei, dar și comunității românești din Bălți. Au fost uneori acuzați, pe nedrept, și de extremism, dar  aceștia nu s-au manifestat decât prin patriotism. Nu este o revistă de orientare politică, dar s-au vrut un bastion de cultură românească. Au început ca un veritabil falanster de românism, într-o mare rusească printre bălțile Bălțului. Pentru a rezista, au trebuit să fie uneori mai agresivi, poate că au mai și întins coarda câteodată.      La festivitatea de luni, a avut loc un moment emoționant. Decanul de vârstă al jurnaliștilor care au deschis drumul revistei "Flacăra românismului’’, s-a îndreptat spre studenții de la jurnalism, a scos din buzunarul de la piept un stilou, pe care l-a întins unei blonde studente, cu chip angelic și zâmbitor, și i-a spus acesteia: ,, Uite un cadou pentru tine, stiloul cu care am scris în această revistă întâiul meu editorial. Îți urez să scrii și tu cu el articole mult mai multe, și mult mai reușite decât cele pe care le-am scris eu.’’

’’Sângerei, colț de rai’’

"Partir c'est murir en peu" A pleca înseamnă a muri un pic. Când, în toamnă mi-am umplut rucsacul cu vise și speranțe și am pornit spre cele patru zări ca să cuceresc nesfârșirile albastre, ceva s-a stins în mine, părăsind Sângereiul meu drag.

Era un amurg de început de septembrie. Soarele însângerat invadase bolta cerească, murind odată cu toate nostalgiile copilăriei mele. În față mă astepta viitorul, sperantele, dorințele unei cariere de succes. În urma mea lăsam crâmpeie de neant, amintiri dureros de frumoase, zburdălnicia copilăriei, romantismul adolescenței, primele iubiri, primele gânduri, primele împliniri.

Sângereiul meu iubit..... Cui te las? Aș vrea să te iau cu mine, ca pe un talisman aducător de noroc, ca să-mi veghezi toți pașii pe care îi voi avea de urmat.

În după-amiaza aceea, plină de bucurii și dureri, petrecută de rude, prieteni, am pornit înspre centrul micului nostru orășel. Rămas bun, camera mea. Rămâi și veghează toate visele mele de copil, zămislite  dar și îngropate între cei patru pereți.  Astăzi  pornesc ca să dau finalitate unor idealuri mai maturizate.

Rămâi cu bine, casă bătrânească, curte, nuc bătrân, unde adesea m-am relaxat la umbra ta, cu scrânciobul din care adesea voiam, parcă să-mi iau zborul. Astăzi, cu adevarat aripile tinereții mele, mă înalță spre astre, pornind la drum.

Cu bine, uliță a copilăriei. Te las, sau te-aș lua cu mine. Cum aș lua tot Sângereiul, nu doar în suflet, unde îl voi purta în veci, dar l-aș lua ca atare, cu oameni, cu case, cu trecutul lui. M-aș mândri cu el și l-aș arăta tuturora ca pe cel mai de preț giuvaer.

Sângereiul meu iubit, cel încărcat de istorie, cu prima atestare documentară în anul 1586, bătrânul meu oraș a stat în calea marilor futuni, înfruntând dușmani, primejdii, ținând drept stindardul ființei naționale pe aceste meleaguri. Din cele mai vechi timpuri, Sângereiul a dat fii destoinici ai patriei noastre. Astăzi ne mândrim cu poetul Ion Hadarcă, cu Gheorghe Duca, Președintele Academiei Republicii Moldova, avocatul Vitalie Nagacevschi, parlamentar moldovean. Alți oameni de cultură cu care ne mândrim, precum Petru Hadârcă, regizor și actor, precum și Anton Crihan , politician, profesor și publicist român basarabean.

Sângereiul este și un remarcabil centru economic al Republicii Moldova. Centru raional, cu 14.700 de locuitori, concentrând un important numar al forțelor de producție din zonă.  Aici întâlnim importante obiective economice, cum ar fi: societatea pe acțiuni „Fabrica de vinuri Sângerei” care funcționează din anul 1956. Principalul gen de activitate este prelucrarea strugurilor și a merelor. În ultimii 5 ani pe teritoriul fabricii s-au deschis secții de îmbuteliere a uleiului de floarea soarelui, câteva întreprinderi printre care Î.M. „Bel-Alco”, „Vinagroprofit” S.R.L.  Mai activeaza  întreprinderea „Gelibert” S.R.L., unul din cei mai importanți producători și distribuitori de sucuri din republică. În agricultură în prezent activează 43 de gospodării agricole și mai mulți agenți economici. Unul dintre cei mai importanți agenți economici este societatea cu răspundere limitată „Agro-Sângerei”. Pe teritoriul orașului funcționează 7 unități de alimentație publică, 1 piață și o rețea vastă de unități de comerț cu amănuntul. De asemenea în oraș sunt filiale a 3 bănci comerciale și a unei companii de asigurări. Serviciile de consultanță juridică sunt prestate de 3 centre de profesie.

Fiind centru administrativ raional, Sângereiul meu drag deține și infrastructura adecvată. Clădiri ale administratiei locale și zonale, străzi  asfaltate, cat și fete frumoase. Sistemul de învățământ este format din 4 instituții preșcolare, 2 școli de studii medii generale și 2 licee în care își fac studiile 2.360 elevi. Sistemul de ocrotire a sănătății este format din 7 instituții medicale: un spital, un centru al medicilor de familie și altele. Pe teritoriul orașului funcționează 5 farmacii. Instituțiile culturale ale orașului sunt reprezentate de o bibliotecă publică și o casă de cultură.  În oraș funcționează orchestra populară de fanfară – din 1980 Colectiv Artistic Emerit din republică. Ansamblul model „Busuioc moldovenesc” a fost înființat în anul 1964, iar în anul 1989 ocupă locul I la concursul republican. Orașul dispune de 4 construcții sportive. Echipa de copii de fotbal participă în campionatele naționale și în diverse turnee internaționale.

Aceștia sunt oamenii și obiectivele orașului. Pe aici mi-am purtat pașii vreme de 18 ani, pana m-am înălțat pe picioarele mele.

Îmi aduc aminte de iazul unde mergeam de mică la scăldat cu prietenii, de parcul unde au înflorit primele mele vise. Orașul încărcat de istorie și de amintiri, îmi desfată ochii cu frumusetile lui, acuma la plecare. Am lăsat în urmă ulița copilăriei și am păsit agale spre centru, pe una dintre străzile moderne ale Sângereiului. Case noi, arătoase, spațioase, atestând hărnicia oamenilor acestor locuri, cu gospodării bine încropite.

Așa este tot orașul cu  resurse acvatice formate de râul Ciulucul Mare, care intersectează orașul, și de 8 iazuri și heleștee cu o suprafață totală de peste 50 ha.

De la ferestre cunoscuții îmi fac semne cu mâna. În colțul genelor unora, mijesc lacrimi. Prietene de-ale mele ies la porți și mă îmbratișează. Mama intră prin toate magazinele alimentare întâlnite în drum, împovărând rucsacul pe care mi-l poartă tata.

Privesc spre ulița noastră, spre casa ce se vede în zare. Inimă, ce faci? De ce ramai în urmă? De ce te-ai oprit în pragul casei? Vino. Stiu, ți-e greu și tie, mi-e greu și mie, dar trebuie s-o pornim la drum. Nemarginirile albastre ne așteaptă să le cucerim.

Am ajuns în centru. Taxiul va veni peste 15 minute. Mă așez pe o bancă și privesc cerul Sângereiului meu. I-o fi spunând așa orasului drag de la culoarea cerului de deasupra lui, îndurerat că mă pierde?

Dealurile din zare îmi fac cu mâna. Unde este acum fetița de odinioara, fetița cu părul de spice coapte, micuță, de-o șchioapă, pe vremea când alergam pe pajiști, căutând în iarbă fragi coapte. Sau adunând flori de câmp, împletind cu ele și cu visurile mele, coronița vieții.

Uite și pădurea de unde ne întorceam cu coșurile pline de ciuperci sau de zmeură.  Aici am participat la primele tabere, aici au înmugurit frumoase amintiri.

Parcul de peste drum mă îmbie cu aleile lui curate, umbrite. Nu, parcule drag. Acum plec departe. Cine știe când pașii mei vor mai mângaia fruzele foșninde din colbul toamnei?

Pornesc in lumea largă. Știu unde va fi prima haltă, dar oare care va fi destinația urmatoare? Unde mă va purta destinul? De ce trebuie sa las toate frânturile mele de viață, toate amintirile mele poleite cu suflet de copil?

Sentimentul dezrădăcinarii este dezolant. Sufletul îl simt pustiit. Simt un gol imens în locul unde ar trebui să-mi bată inima... Parcă m-aș lăsa pe aceste meleaguri pe mine, floare într-un colț din gradina casei părintești, iar în locul meu, o adolescentă necunoscută a pornit spre lumea largă.

Se apropie ora plecării. Jumătate din mine, condusă de rațiune, așteaptă cu nerăbdare taxiul care iși va lua zborul cu mine, ducându-mă să-mi desăvârșesc menirea. Cealaltă jumătate, partea cu inima, cu sufletul, cu sentimentele, ar fi vrut ca toate cauciucurile taxiului să sară în aer, iar acesta să nu mai porneasacă niciodata nicăieri.

Mi-ar fi plăcut să rămân toată viața în colțișorul acesta de Rai. Poate ca mă voi întoarce, asta mi-am propus. Dar deocamdata știu că n-am să te mai văd un timp, Sângereiul meu iubit. Rămâi în urmă cu toate amintirile mele. O fărâma din sufletul meu rămâne aici, la sânul tău, lângă poala mamei. Lângă brațul vânjos al tatălui, lângă frații mei, lângă tovarășii de joacă și de vise, alături de pietrele din caldarâmul ce șerpuieste prin fața casei noastre.

Rămas bun, Sângerei iubit.  Rămas bun, oameni dragi. De la geamul taxiului vă fac tuturora semne cu mâna. Lacrimile mele vor spala toate noroaiele ale acestei toamne ce va să vie. Însemnez cu jurământ acum, la desparțirea de copilărie și de adolescenșa timpurie, că voi reveni la voi, dragi locuri natale, mai puternică, mai înțeleaptă, mai învățată, cu sporite energii. Și cu speranța că, peste ani, când un student de atunci, originar din Sângerei, va avea de vorbit despre orașul său și despre personalitățile ilustre născute pe aceste plaiuri, activitatea mea din anii care vor urma, îl va îndreptăți să pomenească și de mine.

La luptă tineri condeieri, pentru apărarea limbii!

Noi, studenții facultății de filologie, vă invităm pe toți să vă ascuțiți armele, adică penele de scris și condeiele și să pornim lupta totală pentru protejarea limbii românești.  Vă invităm pe toți să  vă înmuiați tocurile în călimara deschisă și pe jumatate plină rămasă de la domnul Eminescu, și să continuăm munca începută de dânsul pentru îmbunătățirea și perpetuarea limbii noastre. Să ne apăram limba, s-o purificăm de non-românismele nocive, s-o popularizăm în forma ei cea mai pură. Limba este comoara cea mai de preț a unui popor.

Iubiții mei confrați, astăzi limba noastră românească se află în același pericol ca și pe vremea odiosului Stalin. Avem datoria s-o apărăm, s-o primenim de forme și expresii străine, să curățăm grâul curat al limbii române de neghina amară și să o dăruim poporului ca pe o pâine caldă făcuta dintr-o făina de alb imaculat. Dacă poeții noștri iviți cândva în negura vremurilor, au scris o limbă ca un fagure de miere, datoria noastră este de a transmite fagurele generațiilor următoare, la fel de dulce cum l-am primit și  noi.

Armele noastre sunt de natură filologică. Ajutați de aceste arme va trebui să luptăm. Să extragem seva cea mai pură din pamântul acesta încărcat de istorie, să adunăm pagină cu pagină toate slovele de aur ale literaturii noastre, cu ajutorul acestei scrieri să spălăm în viers de aur vorba românească, s-o aducem acolo unde îi este locul, între cele mai respectate limbi ale lumii. Să punem pe foc toate falsele dicționare care despart limba lui Creangă și Vieru, în mod artificial în două, să le ardem în piețe publice și să zvârlim în mijlocul flăcărilor și pe autorii falselor dicționare. Nu pornim o vânatoare de vrăjitoare, dar nici nu permitem canaliilor să ne pângarească moștenirea sfântă, rămasă de la luceferi și alte condeie de aur.

Avem de luptat cu ignoranța, cu prostia, cu șovinismul, cu anti-românismul. Am devenit slugile veneticilor în propria noastră țară. Cei pe care i-am primit ca oaspeți în casa noastră, astăzi ne călăresc, ne subjugă, ne pângăresc limba. La izvoarele cu ape dulci, ca limba strămoșească, cerbii vin să se adape...porcii să se bălăcească. 

Veniți cu toții să ne scuturăm în sfârșit, să dăm cu ei de pământ, să ne ingrășăm ogoarele cu trupuri spurcate de cotropitori îmbuibați. Și ca o mostră de limbă românească pură, dulce și suavă, vă redau aicea câteva rânduri de-ale marelui nostru poet Mihai Eminescu:

CUM NU VII TU, ȚEPEȘ DOAMNE, CA PUNÂND MÂNA PE EI,

SĂ-I ÎMPARȚI ÎN DOUĂ CETE ÎN SMINTIȚI ȘI ÎN MIȘEI.

ȘI ÎN DOUĂ TEMNIȚI LARGE CU DE-A SILA SĂ-I ADUNI,

SĂ DAI FOC LA PUȘCĂRIE ȘI LA CASA DE NEBUNI!

Scrisoare de la o pseudo-extremistă către un pseudo-patriot

   Măi, Muntene, măi vecine, vino, sa te prinzi cu mine. Dar ca tovarăș, nu ca și adversar.  M-ai făcut extremistă. Știi bine că extremiștii sunt periculoși. De ei trebuie să te  ferești. Dar nu te speria, nu sunt extremistă. Degeaba mă consideri tu așa. Nu sunt decât o biată studentă venită să învețe meseria de jurnalist și să-și însușească mai bine limba aceasta a noastră, pe care alții ne-au furat-o încă din pântecele mamei. Și odată născuți, ne-am trezit că nu mai știm nici măcar limba stramoșească.

 Asta încerc și eu și la fel ca mine, toti cei care mai simt românește  în țara asta, și care vor să fie jurnaliști adevărați. Noi ne luptăm cu neajunsurile unui limbaj greșit înpământenit printre semenii noștri. Și de aceea, te-aș ruga și pe tine, să nu mai dai cu pietre în noi, ci mai bine să ni te alături, să porți cu noi stindardul limbii moșilor și strămoșilor noștri, ai mei, ai tăi și ai celorlalti, să ne regăsim odată și-odată și noi, identitatea de  atât de multă vreme furată. Decât să înălțăm osanale potentaților zilei, pentru un locșor mai călduț într-un birou comod de redacție, să scriem la comandă doar pentru ca succesul să ne fie asigurat, mai bine, vino, alături de noi ceilalți, s-o pornim pe ulițele Republicii noastre, să împarțim în stânga și-n dreapta, abecedare, gramatici ale limbii române și dex-uri, tuturor celor care vor să învețe o limbă curată. Iar celora care încă se îneacă în expresii străine, să le explicam că este necesar ca fiecare limbă, deci și a noastră, să-și aibă propria sa identitate. Limba noastră, vorbită de poporul acesta basarabean, este o limbă cu adânci rădăcini în istorie, născută din negurile veacurilor îndepărtate, și rezistând vreme  îndelungată,  a  ajuns astăzi leagănul limbilor latine, fiind cea mai apropiată de această străveche limbă, dintre toate limbile romanice.

 Noi, cei care ne-am așezat în băncile facultăților de jurnalism de la universitățile din întreaga Basarabie, am ales acest drum, conștienți că vom fi, pe lângă formatori de opinie, și modelatori de limbă. La fel ca un profesor, jurnalistul are menirea, pe lânga aceea de a informa, și pe aceea de a răspândi în rândul maselor, o limbă curată, o vorbire conformă cu standardele cerute.

Dragul meu coleg, te-am numit așa deoarece te simt colegul nostru și iți aratăm locul gol care te așteaptă să ni te alături, să vii în rândurile noastre. Poate că în alte părți ale lumii, este valabil dictonul ‘’PATRIA UBI BENE’’ sau altfel spus ‘’UBI BENE, IBI PATRIA’’. Tradus în românește, ‘’patria este unde e bine’’, sau, ‘’unde este bine este patria’’. Din păcate pentru mulți, Republica Moldova trăiește momente istorice, care nu permit astfel de speculații. Pentru a ne regăsi și noi, acest popor, locul în spațiul geopolitic al lumii recte al Europei, fiecare tânar cetățean al țării noastre are de făcut ceva.

 Dragul meu coleg, nu este vreme de stat deoparte și de a aștepta para mălăiață. Este vremea de pus mâna pe arme, iar aceste arme sunt pana și condeiul. Acestea sunt armele noastre. Evident că noi dispunem de exponate moderne cum ar fi calculatorul. Te așteptăm , ia-ne de braț și vino cu noi sa împărțim în stânga și în dreapta mierea unei slove plină de puritate. Așa cum ai noștri dascăli ne învață o limba suavă, avem și noi datoria să răspândim în rândurile viitorilor noștri consumatori de mass-media, aceeași limbă curată a stramoșilor noștri.

Dragul meu coleg, mă vezi? Sunt în primul rând al acestei lupte. Aici este și locul tău. Să fim doi avangardiști  ai limbii acesteia, ca un fagure de miere, moștenite de la moșii strămosilor nostri și în care și-a înmuiat pana lui de aur și Mihai Eminescu, și multi alți maeștri ai  neamului românesc.    

Cum am ajuns ’’aproksimativ’’ extremistă

Măi, Muntene, măi vecine, vino, sa te prinzi cu mine. Dar ca tovarăș, nu ca și adversar.  M-ai făcut extremistă. Știi bine că extremiștii sunt periculoși. De ei trebuie să te  ferești. Dar nu te speria, nu sunt extremistă. Degeaba mă consideri tu așa. Nu sunt decât o biată studentă venită să învețe meseria de jurnalist și să-și însușească mai bine limba aceasta a noastră, pe care alții ne-au furat-o încă din pântecele mamei. Și odată născuți, ne-am trezit că nu mai știm nici măcar limba stramoșească.

 Asta încerc și eu și la fel ca mine, toti cei care mai simt românește  în țara asta, și care vor să fie jurnaliști adevărați. Noi ne luptăm cu neajunsurile unui limbaj greșit înpământenit printre semenii noștri. Și de aceea, te-aș ruga și pe tine, să nu mai dai cu pietre în noi, ci mai bine să ni te alături, să porți cu noi stindardul limbii moșilor și strămoșilor noștri, ai mei, ai tăi și ai celorlalti, să ne regăsim odată și-odată și noi, identitatea de  atât de multă vreme furată. Decât să înălțăm osanale potentaților zilei, pentru un locșor mai călduț într-un birou comod de redacție, să scriem la comandă doar pentru ca succesul să ne fie asigurat, mai bine, vino, alături de noi ceilalți, s-o pornim pe ulițele Republicii noastre, să împarțim în stânga și-n dreapta, abecedare, gramatici ale limbii române și dex-uri, tuturor celor care vor să învețe o limbă curată. Iar celora care încă se îneacă în expresii străine, să le explicam că este necesar ca fiecare limbă, deci și a noastră, să-și aibă propria sa identitate. Limba noastră, vorbită de poporul acesta basarabean, este o limbă cu adânci rădăcini în istorie, născută din negurile veacurilor îndepărtate, și rezistând vreme  îndelungată,  a  ajuns astăzi leagănul limbilor latine, fiind cea mai apropiată de această străveche limbă, dintre toate limbile romanice.

 Noi, cei care ne-am așezat în băncile facultăților de jurnalism de la universitățile din întreaga Basarabie, am ales acest drum, conștienți că vom fi, pe lângă formatori de opinie, și modelatori de limbă. La fel ca un profesor, jurnalistul are menirea, pe lânga aceea de a informa, și pe aceea de a răspândi în rândul maselor, o limbă curată, o vorbire conformă cu standardele cerute.

Dragul meu coleg, te-am numit așa deoarece te simt colegul nostru și iți aratăm locul gol care te așteaptă să ni te alături, să vii în rândurile noastre. Poate că în alte părți ale lumii, este valabil dictonul ‘’PATRIA UBI BENE’’ sau altfel spus ‘’UBI BENE, IBI PATRIA’’. Tradus în românește, ‘’patria este unde e bine’’, sau, ‘’unde este bine este patria’’. Din păcate pentru mulți, Republica Moldova trăiește momente istorice, care nu permit astfel de speculații. Pentru a ne regăsi și noi, acest popor, locul în spațiul geopolitic al lumii recte al Europei, fiecare tânar cetățean al țării noastre are de făcut ceva.

 Dragul meu coleg, nu este vreme de stat deoparte și de a aștepta para mălăiață. Este vremea de pus mâna pe arme, iar aceste arme sunt pana și condeiul. Acestea sunt armele noastre. Evident că noi dispunem de exponate moderne cum ar fi calculatorul. Te așteptăm , ia-ne de braț și vino cu noi sa împărțim în stânga și în dreapta mierea unei slove plină de puritate. Așa cum ai noștri dascăli ne învață o limba suavă, avem și noi datoria să răspândim în rândurile viitorilor noștri consumatori de mass-media, aceeași limbă curată a stramoșilor noștri.

Dragul meu coleg, mă vezi? Sunt în primul rând al acestei lupte. Aici este și locul tău. Să fim doi avangardiști  ai limbii acesteia, ca un fagure de miere, moștenite de la moșii strămosilor nostri și în care și-a înmuiat pana lui de aur și Mihai Eminescu, și multi alți maeștri ai  neamului românesc.

Rețelele de socializare

Internetul a intrat în casele și în viețile noastre cu bune și cu rele. Cele mai vizitate siteuri sunt așa numitele "rețele de socializare". Celor călăuziți de mediocritate a ajuns să le subjuge viețile. Îi transpune într-o lume iluzorie, unde leagă și dezleagă prietenii relative, se ambalează în iubiri fictive, scene de amor unilaterale.

    Evident că trebuie să vedem și latura frumoasă a rețelelor acestora. Cunoști lume nouă, de pe toate meridianele Mapamondului, cunoști noi zone ale Globului, tineri diferiți, cu limba lor, țara lor, cultura lor.

   Unul dintre site-urile cele mai răspândite și mai vizitate este Facebook. Pătrunzând până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, prin intermediul Facebook(ului), putem lua legătura cu cei mai exotici conlocatari ai planetei noastre. Le cunoaștem astfel țările, obiceiurile, cultura. Vizităm, chiar dacă doar imaginar melaguri de vis, paridisuri turistice, facem cunoștință cu minuni ale naturii si cu oameni noi.

 Fiecare vrea să vină cu ceva nou, să se afirme pe sine și să-și facă și el cunoscută țara sa. Astfel că tinerii se adună pe Facebook la fel ca într-un uriaș Forum mondial, în care fiecare pe rând este orator ți auditoriu, încercând să impresioneze pe ceilalți.. Evident că prin acest mod se acumulează și noi cunoștiințe, dar Facebook nu poate substitui mijloacele tradiționale de acumulare a tot ceea ce este util. De ce tocmai Facebook? Pentru că este celebru, pentru că toți vor Facebook, curiozitatea ne îndeamnă să intrăm pe un site la modă, sau spiritul de turmă? Intrăm și noi deoarece intră toată lumea. Ne satisfacem curiozitatile, orgoliile, imaginarul înlocuieste realul, inclusiv pe plan sentimental și erotic. Lumea înconjuratoare începe să pară bizară, nefirescul devine hrană spirituală și sentimentală, devine calauză, dependența instaurându-se pe nesimțite.

   Concluzia însă este că viața trebuie simțită, trăită, nu doar imaginată și transformată în ceva artificial pe un iluzoriu site de pe Internet.

Addendă

Dar noi, ca niște adevarați și vajnici "moldoveni", respingem cu patriotică indignare ți manie siteurile anglo-americane și rămânem credincioși dragului și scumpului nostru "odnoklassniki". Aici se regăsesc toți cei cu inima moldo-rusă deoarece ne întâlnim cu toți tinerii iubitului nostru spațiu exsovietic care ne apară de imperialiștii români. Aici, călăuziți de scumpa noastră limbă rusă urcăm draga noastră patrie, Moldova sovietică, spre comunism în zbor. Uraaaaaaaaa uraaaaaaaaa Trăiască URSS!!!

  

Decernarea a doua titluri de DOCTOR HONORIS CAUSA-un prim pas spre nemurire

În sfârșit, astăzi, am avut onoarea de a asista la decernarea unor titluri de doctori HONORIS CAUSA. Evenimentul s-a petrecut la Universitatea pe care o frecventez și eu, Alecu Russo, din Bălți. Știind la ce voi fi martoră astăzi, încă de dimineață mă cuprinseseră emoțiile. Auzisem de mai demult de astfel de decernări de titluri, și știind de importanța celui de doctor HONORIS CAUSA, mi-am inchipuit întotdeauna acest moment ca pe unul de sanctificare bisericească. Am asociat întotdeauna decernarea titlului de doctor HONORIS CAUSA cu aceea de ridicare la rangul de sfânt a unei fețe bisericești.

Îndreptându-mă spre aula Universității, unde a avut loc festivitatea , mă gândeam că cei doi cărora urma să li se înmâneze onorurile universitare, trebuie să fie neapărat două ființe aproape supranaturale, care neapărat aveau  în ei ceva cu totul și cu totul ieșit din comun. Spre surprinderea mea, pe scenă au urcat doi domni mai în vârstă, personaje obișnuite la fel ca fiecare dintre noi cei din jur.

 Cei doi se distingeau de bună seamă de semenii lor doar prin calitatea operei lor de-o viață. Doar munca lor fără preget i-a adus în postura de a beneficia de cele mai înalte onoruri universitare, în rest, erau oameni obișnuiti, ca mine și ca fiecare. Au urcat pe scenă plini de emoție, vădit mișcati și copleșiți de evenimentul ce avea să urmeze. Îmbrăcați simplu, dar elegant, în costume de culoare neagră, cămăși albastre, ceasuri rusești marca racheta, s-au așezat precum doi școlari pe două scaune de la masa așezată la scenă.

În jurul lor, se adunaseră multe dintre personalitățile urbei noastre, dar și veniți de la Chișinău. Printre aceștia, amintim: rectorul, prorectorul, decanul și alti profesori, oaspeți de vază precum Natalia Hadârcă, jurnalista Valentina Ursu, Alexandru Ciobanu. Domnul rector a declarat festivitatea deschisă, iar într-un cadru solemn,  corul facultății de muzică au intonat imnul Republicii Moldova, acompaniați de întreaga asistență.

 Dupa care, Rectorul Universității i-a prezentat pe cei doi omagiați. Atunci am aflat că este vorba despre iluștrii  Stelian Dumistrăcel și Vladimir Beșleagă. Șefa catedrei de limba română a prezentat mai apoi opera domnului Stelian Dumistrăcel, după care colegul nostru, celebrul George Munteanu, a venit cu roba, iar colega sa cu un buchet mare de flori. Domnul Dumistrăcel s-a îmbrăcat în veșmintele festive universitare, iar domnul rector i-a înmânat diploma, pupându-l pe nas și îmbrățișându-l.

 După decernare, domnul Stelian Dumistrăcel, a luat cuvântul, mulțumind pentru onoarea acordată.  Domnia sa ne-a povestit despre viața dânsului, începând cu primii ani de pe băncile școlii, cum a învins greutățile pe care le-a avut în viață, ajutat de către profesori și cum a ajuns în cele din urmă acolo unde a ajuns. Vorbele domniei sale, ne-au fost ca o adevărată lecție de viață și de profesionalism. Sorbeam fiecare cuvant și simțeam că odată cu fiecare frază însușită, deveneam un pic mai bogată în înțelepciune. Noi, cu toții, am reținut multe sfaturi care ne vor fi de folos în viață. Dintre sfaturile dânsului, am reținut că ''un tex trebuie sa fie ca un bikini: scurt, dar esențial’’.  Spunând acestea, domnul Dumistrăcel, s-a așezat pe scaunul dânsului , făcând în continuare vizibile eforturi ca să nu adoarmă.

Apoi s-a ridicat doamna prodecan. Dânsa ne-a vorbit despre domnul Vladimir Beșleagă, un foarte cunoscut scriitor basarabean.  După aceasta, bine-cunoscutul nostru Munteanu, a revenit cu o nouă robă. Domnul Beșleagă a îmbracat-o, primind și dânsul cu această ocazie, un imens buchet de flori. Domnul rector i-a înmânat și acestuia diploma, l-a pupat pe chelie și i-a urat success pe mai departe. Și celălalt omagiat a luat cuvântul, povestindu-ne și dânsul despre viața și opera domniei sale. Din discursurile vorbitorilor, am aflat că cei doi notabili savanți au fost absolvenți ai Universității noastre. S-a vorbit despre importanța demrsului acestora în tot ceea ce numim ‘’lingvistică’’.

În incheiere, corul format din studenții facultății de muzică au dat tonul cântării imnului, întreaga asistență a interpretat imnul Republicii Moldova și în aplauzele tuturor, cei doi sărbătoriți au părăsit aula Universității.

Am ieșit și eu cuprinsă de emoții. N-am mai participat niciodată la un eveniment de o asemenea importanță și mă simțeam copleșită. Am pornit spre casă având în minte chipurile celor două personalități care au fost omagiate astăzi. Exemplul domniilor lor, m-a întarit. Am hotărât să-I am drept modele în viață. Munca care i-a călăuzit, să-mi fie și mie reper. Voința de care au dat dovadă când au înfrânt toate greutățile vieții, va trebui să-mi dea și mie sprijin. Mă voi stradui să urmez și eu o carieră asemănătoare cu a acestor iluștri domni. Și așa cum astăzi o întreagă asistență i-a venerat cu emoție și admirație, printre aceștia numărându-mă și eu, poate că într-o bună zi voi ajunge și eu în această ipostază.
Voi face tot posibilul ca prin munca și activitatea mea, să mă apropii  de prestigiul de care se bucură astăzi dânșii. Cum noi toți ne mândrim că domniile lor provin de pe băncile acestei Universități, poate că peste ani, generațiile care vor veni, se vor mândri că pe la începutul mileniului III, m-a avut și pe mine, tânăr învățăcel, la Universitatea ‘’Alecu Russo’’. Asta doar dacă îi voi avea drept exemplu pe acești doi domni.