Autofinanţare studenţească sau o ruşine pe obrazul autorităţilor?

În zilele noastre, este greu de conceput, dacă nu chiar imposibil, o facultate fără laboratoare dotate în care studenţii să-şi desfăşoare activitatea în condiţiile cele mai optime.  Dar nu degeaba Republica Moldova este ţara tuturor posibilităţilor, uite ca în ţara noastră întalnim si aşa ceva. Din păcate, un astfel de exemplu îl găsim si la universitatea Alecu Russo, ba chiar tocmai la grupa de jurnalism din cadrul facultăţii de Litere. Fără laborator, studenţii de la Jurnalism îşi desfăşurau activitatea cu privaţiuni. Organele abilitate în acest sens nu şi-au dat silinţa nici o clipă pentru a ne pune la dispoziţie asemenea laboratoare care ne sunt imperios necesare. S-a înfiinţat şi secţia de Jurnalism care însă a rămas copilul orfan al filologiei. Suficient pentru cei de sus că o avem pe hârtie, dar  în ce condiţii vitrege muncim noi aici, nu interesează pe nimeni.

Printre cei văduviţi de existenţa unui asemenea laborator, se număra şi grupa de Jurnalism din anul II. Dar, spre deosebire de alţii, aceştia nu au aşteptat să le pice laboratorul din cer. Pentru început, tinerii mei colegi au solicitat o sală, promiţând că o vor amenaja ei cu ceva care să semene cu un laborator pentru jurnalism. Obţinând sala, consultând persoane competente care le-au explicat ce trebuie să intre în componenţa unui astfel de laborator, au întocmit lista de inventar cu cele necesare. Au apelat la sprijinul părinilor şi au adunat bani. Apoi s-au pus la sfat. Au analizat ce îşi pot cumpăra din fondurile pe care le-au strâns, au apreciat care le sunt priorităţile şi au trecut la achiziţii şi la dotarea laboratorului.

Da, ceea ce au înfăptuit aceşti studenţi, poate fi numit astăzi un laborator. N-o fi el dintre cele mai moderne şi dotate, dar fetele şi băieţii au făcut ce au putut. Munca lor a dat roade, micul lor laborator fiindu-le astfel de un real folos. Pe lângă faptul că le uşurează şi pregătirea, prin gestul lor au dat un exemplu, putem spune chiar o palmă celor care trebuiau să se ocupe de amenajarea şi punerea la dispoziţia studenţilor a unui laborator. Evident că vina cea mare o au cei care n-au alocat fondurile necesare. A trebuit să aducă aceşti copii bani de acasă de la parinţi şi să facă ceea ce cei responsabili n-au fost în stare.

Unii folosesc mercedesul pentru a atrage fete, alţii xeroxul şi agrafele…

Liniştea acelei ore sau mai bine zis monotonia lui a fost tulburată de o apariţie inedită şi insolită. Când ne complăceam mai profund în atmosfera nu tocmai alertă, în sala de curs a năvălit pur şi simplu, fără să bată la uşă, fără să se prezinte dupa ce a intrat sau să ceară voie, un individ cel puţin ciudat, cu un aspect fizic mai mult decat neglijent, papuci murdari de balegă, nepieptănat şi nu tocmai îmbrăcat adecvat. Noi toate îl priveam cu curiozitate, neştiind cine e şi ce caută la noi în sala de curs. Atunci a scos din buzunar nişte felicitări şi a început să le împartă tuturor fetelor. Felicitările ni le-a oferit cu ocazia zilei de 8 martie şi ne-a făcut fiecăreia în parte urări cu această ocazie. Apoi ne-a explicat în ruseşte că aveam în faţa ochilor un veritabil om de afaceri şi că ne-a fericit universitatea  cu un Xerox pe care şi l-a instalat în una din încăperile anexe. Ne-a invitat, ca ori de câte ori vom avea nevoie, să apelam la xeroxul pe care cu onor îl stăpâneşte. Ne-a promis ca va aplica cele mai scăzute preţuri şi că failurile le va oferi gratis. Am încercat să purtăm discuţia în româneşte, dar ne-am convins că nici limba oficială n-o cunoştea. Evident că în curând am fost nevoite să apelăm la Xerox. Cu aceasta ocazie, ne-a oferit o nouă mostră a generozităţii sale faţă de fete. După ce ne-a turuit întreaga sa biografie, cu auto-laude şi înfloriri, a vrut să ne dăruiască fiecăreia câte o agrafă pentru păr. Evident că l-am refuzat, destul de intrigate. Începuse să ne pună pe gânduri. Prea multă atenţie, prea multă curte făcută studentelor. Nu care cumva şi-a deschis acest Xerox în universitate doar pentru a se afla în mijlocul nostru, cât mai aproape de fete, cu scopul de a agăţa cât mai multe dintre studente? Înseşi acele gesturi de curtoazie cu daruri banale, chiar ridicole aş putea spune, vorbe ce se voiau a fi complimente, tendinta lui de a impresiona şi o apropiere prea indecentă de fete, aduceau suspiciuni că ne aflam în faţa unui maniac sexual. Nu cu o agrafă de doi bani se cucereşte o domnişoară. Flăcăul ăsta cam trecut, probabil frustrat sexual, încearcă să-şi satisfacă orgoliile, învârtindu-se în mediul feminin tânăr, ţopăind ca şi cocoşul, umflându-şi pieptul şi penele. Crede că poate impresiona cu o pseudo-generozitate de 50 de bani la coala xeroxată, reducere cu care speră că ne scoate ochii.

Mie cel puţin o întrebare nu-mi dă pace. Ce păzesc persoanele abilitate şi plătite în acest sens? Indivizi, străini în orice caz de mediul universitar propriu-zis, simpli comercianţi care deservesc studenţii şi cadrele didactice, se plimbă ca Vodă prin lobodă  pe culoarele facultăţilor, intră nestingheriţi în sălile de curs, deranjează orele, se insinuează în eroi principali, crezând că au devenit centrul de atracţie şi atenţie. Locul acestora ar fi doar în dugheana în care-şi desfăşoară activitatea. Din păcate suntem nevoite să-l mai vizităm din când în când deoarece avem nevoie de serviciul xeroxului. Chiar dacă acest Xerox se află în curtea universităţii, personalul auxiliar nu dovedeşte că asigură o securitate adecvată instituţiei noastre, profesorilor şi studenţilor.

Una peste alta, acest individ mie nu-mi prezintă niciun fel de încredere, voi încerca să-l evit pe viitor, voi apela la alte xeroxuri şi îl voi vizita doar când nu voi avea altă soluţie la îndemână.     

Biroul obiectelor pierdute de la poarta Universităţii

Ca în fiecare instituţie, şi universitatea noastră are angajaţi cu rolul de a face serviciu la poarta de intrare, aşa numţii portari. La noi, portarii sunt de fapt portărese, iar fişa postului lor le recomandă de a veghea, acolo, la intrare. Şi rolul lor s-ar mărgini doar la atîta, daca studenţii noştri nu ar fi cu capul în nori. Ei colindă coridoarele şi curtea universităţii, marcîndu-si trecerile din diferitele zone, presărînd în drumul lor diferite obiecte pierdute sau uitate. Doamnele de la poartă, portăresele noastre, îşi omoară timpul adunîndu-le şi transformând încăperea de la poartă într-un adevărat birou al obiectelor pierdute: cărţi, caiete,  mape sunt adunate de prin toate colţurile si cotloanele universităţii. Bineînţeles că sunt omniprezente şi nelipsitele fiţuici, ajutorul fidel al studentului, iar unele au fost pierdute chiar înainte de a fi utilizate.

La loc de cinste întâlnim în biroul obiectelor pierdute carduri bancare şi acte personale. Mulţi şi le lasă drept amintire la universitate după ce şi-au scos bursele de la bancomat, apoi aleargă ca nebunii să le găsească şi să le recupereze. Printre trofee, adică obiecte pierdute, ieşite din comun, putem enumera o pereche de cercei din aur pierduţi de o studentă din geantă  sau, cine ştie, poate chiar din urechi. Altul şi-a uitat  în clasă capul, pardon, laptopul. Cum poţi să uiţi un obiect atâta de voluminos şi de important, doar eroul nostru  poate şti.

Majoritatea îşi recuperează obiectele pierdute, graţie acestor femei conştiincioase si cinstite, fără de căre mulţi dintre colegii noştri ar fluiera acum a paguba. Făra îndoială că s-ar recomanda mai multă atenţie din partea lor, nu este neapărat nevoie ca să schimbăm atribuţiunile de serviciu al portăreselor noastre. Dar câtă vreme universitatea noastră e plină de studenţi căscaţi, toată cinstea şi mulţumirea acestor femei de ispravă.

Raport asupra primei noastre tentative de a deveni jurnalişti

Cea mai inedită experienţă pe care am avut-o în cei trei ani de studenţie a fost sarcina de a încropi o revistă, concepută, scrisă, tehno-redactată şi machetată în întregime de către noi, studenţii.

Poate că în alte condiţii aş fi luat  totul ca pe o joacă, dar de data asta am vrut să mă implic total, ţinând cont că mi s-a încredinţat rolul de redactor-şef şi nu puteam înşela încrederea profesorilor, nici să-i dezamăgesc sau să cobor ochii grupei de la Jurnalism.

Oarecum eram familiarizată cu atribuţiunile pe care le are un redactor-şef în cadrul colectivului. Aşa că mi-am început activitatea ca şi cum aş fi fost cu adevărat în fruntea unei redacţii.

Pentru început a trebuit să alegem un titlu pentru revistă. Am vrut să fie un titlu simbolic, în directă legătură, atât cu facultatea pe care în curând vom absolvi-o, dar şi cu tematica numărului nostru de revistă. I-am spus ,,Literele’’. Noi, colectivul redacţional, ne-am întrunit de câteva ori pentru a stabili sumarul gazetei noastre. Şi pentru că eu eram redactor-şef, mi-am asumat toată responsabilitatea. Am determinat sarcinile pe care le-am împărţit fiecăreia. Apoi mi-am trimis colegele pe teren pentru a căuta subiecte şi a le dezvolta. Fetele au fost să colinde campusul în lung şi-n lat căutând subiecţi şi subiecte. Şi-au luat şi ele rolurile în serios, muncind ca nişte adevăraţi redactori.

Stabiliserăm de la început o coeziune de subiecte, toate articolele tratând probleme ale universităţii şi n-aş putea spune că au fost descrise în termeni laudativi. Ne-am dorit a fi ochiul critic gata să analizeze orice amănunt. Cred că am şi reuşit asta. Fetele mi-au adus fiecare articolele scrise, iar eu, am purces la corectarea lor. Toate textele erau gata pentru a fi înserate în revistă, mai rămânea să încercăm a le pune cât mai bine în evidenţă. Chiar dacă n-am avut un laborator la dispoziţie şi n-am avut nici logistica necesară, fiind nevoite a lucra cu laptopurile aduse de acasă, noi am reuşit să aşezăm cât mai bine articolele în pagini, fiecare la locul lui, într-o grafică adecvată, pentru a atrage cât mai bine atenţia.

Treaba odată încheiată, noi, cel puţin, am fost încântate de ceea ce am realizat. Sperăm că îi vom convinge şi pe cei care au în atribuţie să aprecieze munca noastră, domnul profesor şi ceilalţi care participă la lansare. Pentru noi a fost o experienţă unică, chiar o unitate de măsură a capacităţii nostre profesionale de viitori jurnalişti. Prin asta ne-am testat abilităţile de redactori, talentul creativ, seriozitatea şi puterea de a munci în colectiv. Cred că am şi reuşit şi asta ne face să creştem în proprii noştri ochi şi să ne dea speranţe că vom reuşi în viitoarea noastră profesie, putând a ne desăvârşi în viitor vocaţia ca adevăraţi gazetari.

Reînnodăm şirul lansărilor de carte

În sfârşit, după o pauză cam îndelungată, în sala polivalentă a universităţii a avut loc marţi, 25 martie, o lansare de carte. Poeta Radmila Popovici Paraschiv şi-a lansat două volume de versuri: ,,Mi-s’’ şi ,,EvAdam’’. Dânsa a ţinut ca acest eveniment să se desfăşoare printre studenţii Universităţii noastre. A venit însoţită de cântareaţa Adriana Ochişanu şi amâdouă ne-au oferit un spectacol deosebit.

 Oficiile de gazdă le-a făcut doamna Margareta Curtescu. Aceasta a prezentat-o pe poetă ca fiind o personalitate multiplă a scrisului românesc. Făuritoare de versuri, textieră de muzică uşoară.  Doamna profesoară ne-a spus că orice detaliu din viaţa poetei emană poezie. În afară de doamna Margareta Curtescu, au mai luat cuvântul şi alţi profesori precum şi invitata principală a evenimentului. Ne-a vorbit ca o adevarată poetă, plină de sensibilitate şi emoţii creative. Ne-a făcut îndemnuri generoase pentru noi şi sufletele noastre spunându-ne să ne deschidem sufletul spre dragoste, oricare ar fi finalitatea ei. Fără teamă, înainte, cu dragostea în viaţă.

Toţi cei care au luat cuvântul, au lăudat opera poetei, citând versuri ale acesteia, recomandând diferite poezii şi poeme. Dupa cum am pomenit, doamna Radmila Popovici Paraschiv a venit însoţită de cunoscuta interpretă Adriana Ochişanu. Aceasta, dupa fiecare speech ţinut de către cei care au luat cuvântul, ne-a încântat auzurile cu câte o melodie antrenantă. Festivitatea s-a încheiat într-o atmosferă de destindere şi bună dispoziţie. A fost un eveniment reuşit, care a încântat întreaga asistenţă, atât pe invitaţi cât si pe profesori sau studenţi.

Adagio la ultimul 8 martie studenţesc

Anul acesta, pentru mine şi pentru colegele mele din grupa 34, ziua de 8 martie a avut o semnificaţie deosebită. Asta pentru că a reprezentat ultimul 8 martie din viaţa noastră de student, ultima aniversare a zilei femeii alături de profesoarele noastre dragi. De aceea, ne-am străduit să fie o amintire de neuitat pentru toţi anii care vor urma.

Dimineaţa, înainte de venirea profesorilor, ne-am adunat în holul facultăţii aşteptându-le pe sărbătoritele noastre. În haine multicolore, ne-am aşezat progresiv pe treptele scării principale întru întâmpinarea profesoarelor.

Cloul micului nostru grup era un mărţişor uman, reprezentat de două dintre colegele noastre, îmbrăcate una în roşu, cealaltă în alb, adică în culorile şnurului unui mărţişor uriaş.

După orele 7: 30, au început să vina şi doamnele profesoare, una câte una, întâmpinate cu aplauze, fiecare a primit din partea noastră câte un mărţişor şi un mic cadou simbolic. Vădit emoţionate, doamnele profesoare ne-au mulţumit călduros, în ochii multora citindu-se nostalgia ultimului 8 martie petrecut împreună. Ne cuprinsese şi pe noi melancolia unui moment deosebit, năpădindu-ne noian de amintiri despre această perioadă a anilor studenţiei care se apropie tot mai vertiginos spre final. Viitorul 8 martie nu-l vom mai onora cu prezenţa noastră fizică, dar o parte din sufletele noastre va rămâne veşnic între aceste ziduri.

Ziua îndrăgostiţilor sau simplu pretext comercial?

Odată cu deschiderea spre lumea largă, occidentală, poporul nostru şi-a îndreptat privirile spre tot felul de obiceiuri şi evenimente specific altor popoare. Toate astea dintr-un pregnant spirit de imitaţie generalizat până la efectul de turmă. Un exemplu edificator în acest sens, cu un impact deosebit mai ales asupra tinerilor îl reprezintă Ziua Îndrăgostiţilor, varianta americană, Valentine’s day. Nu e vorbă, aveam şi noi pe sfântul îndrăgostiţilor noştri, Dragobetele, dar datorită regimului comunist, sărbătoarea intrase într-un con de umbră. Autorităţile totalitariste nu permiteau propagarea acestei zile a îndrăgostiţilor. Au trebuit să intervină schimbările din 1990 ca să avem şi noi acces la multe lucruri nepermise până atunci. Iar dintre cei doi sfinţi îndrăgostiţi, se pare că cel  numit Valentin a fost mai rapid decat neaoşul Dragobete. Din spirit de modernism, şi, fără îndoială, şi din snobism, tinerii noştri  l-au adoptat întâi pe îndrăgostitul născut pe plaiuri americane.

Nu e vorbă, e bine ca şi îndrăgostiţii să-şi aibă o zi a lor, precum ziua femeilor sau ziua de mărţişor. O zi în care să proslăvim iubirea, să fim cu toţii îndrăgostiţi, să iubim cu patos, să ne încălzim inimile la focul iubirii. O zi în care să fim mai buni, mai iubitori. Numai că zilei îndrăgostiţilor i s-a dat alte sensuri. Sărbătoarea a rămas numai una de circumstanţă. Sensul pur al ei a intrat în banalitate. Sensurile iubirii, dar mai ales ofrandele aduse ei au devenit mai obscure, chiar decât învechitul mărţisor oferit de 1 martie. Putem spune că atât Valentine’s day cât şi Dragobetele au devenit două zile ale vânzătorilor de suvenire pentru îndrăgostiţi. Sunt încă două zile în an în care comercianţii au deschis la câştiguri, în care pot să-şi rotunjească frumuşel veniturile, iar spiritul de iubire s-a transformat în unul pur comercial. Centrele oraşelor îşi schimbă aspectul, având fiecare un aer de bâlci, tarabele domină arterele, spaţiile verzi în care firul ierbii începe să mijească, sunt în multe locuri sacrificate de amenajări comerciale, hârtii şi tot felul de ambalaje inundă centrele oraşelor, pentru tinerii îndrăgostiţi totul devine o alergătură, o obligaţie de care sunt nevoiţi să se achite. Nimic nu se mai face din inimă, gesturile romantice sunt înlocuite de gesturi şi acţiuni de rutină.

Spuneam că Valentinul american a fost mai rapid decât Dragobetele nostru. Snobismul l-a introdus mai repede în rândul tinerilor moldoveni. Astăzi cine a rămas fidel sărbătorii moldoveneşti în detrimentul celei americane, este considerat înapoiat. Dacă vrei să te dai mare, să pari cât mai occidental, trebuie să te dai cu Sf. Valentin, chiar dacă cam nimeni nu ştie cine a fost şi ce hram poartă. Trebuie să fii adeptul lui şi gata. După cunoştinţele mele, Dragobetele, sărbătoarea lui îşi are origini basarabene. Dar noi, moldovenii, românii în general, avem talentul deosebit de a ne renega trecutul, tradiţiile, obiceiurile, cultura. Pentru a epata şi pentru a sfida, ne aplecam spre sfinţii altora, spre sărbătorile altora, ni le însuşim şi ne erijăm în discipoli ai altora, ne înregimentăm benevol în marea turmă a humanoizilor cu spirit de imitaţie mai accentuat chiar decât al animalelor fără prea mult discernământ. Iubirea simplă, sinceră, pură şi-a pierdut spiritul chiar de zilele care, cică, ar trebui să fie ale ei, iar noi le-am tranformat în doua zile pur comerciale, pierdute în vâltoarea unui început de secol pentru care nu mai importă nimic decât viteza.