Migrația și traficul de ființe umane

Pentru cetățenii Republicii Moldova, mirajul occidentului fascinează. Într-o țară săracă ca și a noastră, posibilitatea unor câștiguri cât de cât decente, ne atrage spre țările dezvoltate ale Europei. Fiecare moldovean visează să emigreze undeva ‘’dincolo’’, în Europa.

Atrași de un ban în plus, de fascinantul euro, nu ne dăm seama ca occidentul se folosește de noi , pur și simplu ne exploatează. Odată ajunși acolo, ne înhămăm la cele mai de jos munci, orbiți de perspectiva unui venit mai mare ca în țara noastră. Emigrarea spre aceste țări este, de fapt, o adevărată migrație, păsările călătoare umane din Republica Moldova migrează spre țările calde finaciar.

Bineînțeles că pentru a ajunge în Uniunea Europeană, ai nevoie și de o viză. Accesul nostru în Europa, este mai complicat. Cei care nu reușesc să-și rezolve acasă problemă, (majoritatea apelând la obținerea cetățeniei române, cei care n-au reușit acest lucru, se orientează spre maica Rusie, țară spre care migrația moldovenilor este, de asemenea, consistentă. Din această cauză, în ultimii 20 de ani, populația Republicii Moldova a cunoscut o scădere cu aproape un milion de locuitori, fenomen dramatic pentru Republica noastră. Prin aceasta scade forța de producție autohtonă, brațele de muncă, ne pleacă tineretul, viitorul țării, ne pleacă specialiștii spre țări unde sunt mai bine plătiti, progresul Republicii Moldova fiind astfel pus în pericol.

Dar cel mai alarmant fenomen cu consecințe deosebit de grave pentru integritatea morală și din punct de vedere al sănătății, pentru întreaga națiune moldovenească este traficul de ființe umane. Spre țările mari consumatoare de sex și pornografie, pleacă tinere moldovence cu zecile de mii. Ele se duc în aceste țări pentru a practica cea mai veche meserie din lume, fie de bună voie, altele momite că acolo vor practica alte meserii, altele răpite, șantajate, căzute victime rețelelor de mafioți. Prin astfel de fapte, această categorie de cetățeni moldoveni sporesc infracționalitatea în țările în care se duc, făcând țara noastră de râs. Iar pentru Republica Moldova, această migrare a populației spre alte țări, ori pentru a munci, ori pentru a se prostitua, alte consecințe negative.

Totuși, cei care pleacă să muncească cinstit în alte țări, aduc și beneficii țării deoarece diminuează rata șomajului în țara noastră, iar prin valuta pe care o introduc în țară, ei contribuie la sporirea PIB-ului Republicii Moldova. 

În vizită la Eminescu acasă

Fascinația adolescenței mele a fost o călătorie pe care am făcut-o împreună cu sora mea și cu soțul acesteia, acum două veri la Iași. Am pornit împreună cu ei, în faptul unei frumoase zile de sfârșit de iulie, când răcoarea dimineții ne invita la călătorie. Am urcat în mașina lor, pe bancheta din spate, unde m-am cufundat în vise, contemplând peisajele întâlnite pe parcurs. Drumul până la Bălți l-am parcurs repede, mașina lor puternică, un BMW, străbătând ca o săgeată zările. În stânga și-n dreapta șoselei, se întindeau culturile de porumb și de floarea soarelui. Imensele discuri cu petale de aur, își pregăteau rotirea după astrul solar, care începuse să-și trimită primele raze spre mirificile plaiuri moldovenești.

La Bălți ne-am oprit ca să bem o cafea și să ne mai cumpăram câte ceva de-ale gurii, apoi ne-am continuat călătoria.

O pace cristică se abătuse asupra mea, în acea dimineață plină de liniște. Cufundată pe bancheta moale a automobilului, am adormit. M-au trezit glasuri alerte, ce sugerau o activitate febrilă. Ajunseserăm la punctul de trecere al frontierei. După ce grănicerul moldovean ne-a chestionat cu o vigilență kaghebistă asupra scopului vizitei nostre, am trecut în partea cealaltă a Prutului. În vama românească formalitățile s-au desfășurat în două minute. Un vameș în civil, a aruncat o privire peste pașapoartele noastre, apoi ne-a făcut semn cu mâna, că suntem liberi. Vorba lui Grigore Vieru, mulți oameni visează să zboare pe lună, dar și eu, asemeni marelui poet, am visat întotdeauna să trec Prutul în Patria-Mamă.

Clipa mult așteptată a venit. Tălpile mele au simțit, sub ele, pământul românesc. Emoția mă copleșise. Priveam uimită în stânga și-n dreapta. Priveliștile, solul, iarba erau aceleași, dar mi se păreau miraculoase, parcă și aerul pe care-l trăgeam în piept era altul. Priveam cu drag copacii de pe marginea drumului, gândindu-mă dacă unii erau copaci românești, iar cei de dincolo, copaci moldovenești. Pe drum trecea  un bărbat cu sapa pe umăr. L-am privit cu o emoție nefirească, aproape cu religiozitate. Era primul român pe care îl vedeam acasă la el. Șoseaua era mai netedă, mai lucioasă ca și la noi. Ne apropiam, în zborul mașinii, de primul sat românesc. Casele nu erau mai mari ca și la noi, dar erau mai curate, mai îngrijite, mai ordonate. Copacii de pe drum dați cu var până la jumătatea trunchiurilor, în fața fiecărei case, se afla câte o laviță, unde, probabil, în serile de vară, sătenii își odihneau oasele trudite la munca câmpului, stând la taifas cu vecinii.

Drumul fiind bun, am parcurs distanța până la Iași relativ repede. La intrarea în oraș ne întâmpina o pancardă ‘’Bine ațí venit în municipiul Iași!’’. Un polițist român, îmbrăcat ca de sărbătoare, dirija circulația. În fața noastră se profila conturul primelor blocuri din ‘’dulcele târg al Ieșilor’’. Mă cuprinsese fascinația gândului că am patruns  în urbea lui Eminescu, într-un oraș miraculos, leagăn de cultură românească.

După ce am parcurs un cartier de blocuri înalte, am ajuns într-o zonă cu cladiri istorice. Priveam emoționată la unele edificii pe care le recunoșteam din ilustratele văzute de către mine. Pe stradă, oamenii păreau mai luminați decât moldovenii noștri, mai senini, mai zâmbitori, fiecare văzându-și de treaburile lui, fără a se holba unul în ochii celuilalt, precum fac moldovenii noștri.

Cumnatul meu, căută un loc unde să parcheze mașina, apoi am ieșit un pic la plimbare pe străzile Iașiului. La o intersecție, ne-a întâmpinat statuia lui Ion Creangă. M-am apropiat cu emoție și priveam fascinată. Mi se părea că însuși marele povestitor urcase pe soclu, viu, în carne și oase. Am pornit mai departe, cu sufletul plin de iubire de frumos. Priveam ca vrăjită clădirile orașului, oamenii ce păreau gazde primitoare, impresionată de ordinea și curățenia de pe străzi și din piețe. Ne-am plimbat toată ziua prin parcuri, pe malurile Bahluiului, am luat masa într-un restaurant care m-a impresionat prin eleganța sa, am savurat delicioasele bucate locale. Iașiul mi se părea de-a dreptul grandios, prin arhitectura sa.

Spre seară, am căutat un hotel decent, unde să ne petrecem noaptea. Ne-am cazat la hotelul ,,Crișana'', unde ne-am odihnit și am dormit pregătiți pentru ziua următoare. După ce ne-am odihnit o noapte, a urmat o zi plină de emoții pentru mine, și, ca să fiu un pic patetică, plină de istorie. Am fost în vizită în dealul Copoului, la bojdeuca lui Creangă, din Țicău, la casa lui Eminescu, la teiul său sfânt. Apoi am vizitat fostul sediu al ,,Junimii române’’, al ,,Convorbirilor literare’’, astăzi devenite muzee încărcate de istorie.                                                                                                                      

Ne-am reîntors în Basarabia noastră scumpă, la căminele noastre primitoare, după două zile de vis, petrecute într-o excursie de neuitat, în care mi-am umplut sufletul de românism, de istorie românească, de literatură românească, de iubire românească.

Ori de câte ori voi avea prilejul, voi traversa Prutul în România, sau, cine știe, poate că amintirea atâtor secole de jertfă românească, va seca definitiv acest râu blestemat, toate aceste plaiuri aflate acum pe maluri diferite, vor redeveni o singură glie, așa cum le-a rânduit Dumnezeu, pe acest Pământ.

Parfum fără culoare la intrarea în Universitate

Apropiindu-ne de clădirea Universității ,,Alecu Russo’’, îi putem admira de la distanță silueta impozantă. O clădire modernă, impunătoare, cu linii arhitectonice somptuoase. Ne întâmpină o curte mare, cu un scuar întotdeauna gazdă primitoare pentru noi. Întreg ansamblul arhitectural, cu cladirea Universității și celelalte acareturi, ne amintește de construcțiile de tip sovietic, impunătoare, dar rigide, dominate de megalomanie.

Întotdeauna am fost mândră să fiu studentă a facultații de Filologie, din această Universitate. În acest lăcaș de învățământ și cultură, s-au format numeroși intelectuali rasați, scriitori, oameni de litere, profesori, poeți. Întotdeauna facultatea de Filologie a fost o pepinieră de intelectuali care s-au format aici, iar dupa aceea, au irigat cu intelectul lor solul fructuos al culturii moldovenești. În această clădire, ne însușim și noi, eu împreună cu colegii mei din secretele meseriei de gazetar și din tainele magnifice ale literaturii românești și universale. Aici am făcut cunoștință cu poezia lui Eminescu, Blaga, Sorescu, cu slova lui Rebreanu, Dostoievski, etc.

Urcăm cele câteva trepte și pătrundem în clădire. De la primii pași, ne întâmpină o miasmă specifică, nemaîntâlnită pe coridoarele altor clădiri publice. Un neavizat s-ar întreba de unde provine acest miros pestilențial. Noi, cei de-ai casei, cunoaștem secretul. Imediat, cum intrăm pe coridor, oricine poate descoperi sursa care ne gâdilă într-un mod neplăcut simțul olfactiv. Este incinta singurului veceu din Facultatea de filologie.

În alte imprejurări, aș fi numit această încăpere drept toaletă, dar, în mod normal, nu este decât un closet ordinar, o latrină împuțită. Marele său păcat este că reprezintă singurul loc în care zeci și zeci de studente se duc pentru a se ușura. De multe ori, coada creată pentru a se ajunge în izbăvitoarele separeuri este mai mare decât cele formate când se afișează valoarea burselor. Cu cât nevoia de golire este mai mare, cu atâta rândul la care trebuie să aștepti este mai lung. Probabil că multe dintre colegele mele, cu această ocazie, își mai umezesc desuurile.

După o oarecare așteptare pe coridor, noi, doritoarele de izbăvire fiziologică, pătrundem în miraculosul loc. Înăuntru, duhoarea care ne ucide nările, poate concura cu succes cu cea simțită în preajma mult controversatelor gaze de șist. Avem printre noi și colege total imune la astfel de ,,parfumuri’’, posesoare, de asemenea, a unor stomacuri de fier. Într-un colț, trei studente înfulecă febril, fiecare din câte-o plăcintă, savurând ospățul, de parcă ar lua o cină romantică în compania iubitului, în sala luxoasă a restaurantului ‚,Nistru’’.

Hârtia igienică lipsește cu desăvârșire, iar prezența săpunului nu este decât o glumă proastă. Un săpun nu s-a mai văzut în veceul facultății de ani de zile. Spunem veceul de fete nu pentru că situația în veceul de băieți ar fi mai bună. Dimpotrivă, după cum am auzit pe colegii mei plângându-se, situația aici este chiar mai dramatică. Dacă veceul de fete este un focar de infecție, veceul de băieți este o adevărată bombă ecologică. În mod normal, acolo nu se poate intra decât cu  masca de gaze pe față. Putem spune că noi, cu al nostru veceu de fete, ne aflăm la mare concurență cu cel al băieților.

Am auzit că în urmă cu câțiva ani, la o lansare de carte de la biblioteca Universității, era printre invitați și un oaspete din Elveția. La un moment dat, cuprins de nevoi fiziologice, a intrat în veceul bibliotecii, aflat și el în aceleași condiții insalubre, ca și actualele noastre veceuri. Nefiind avizat, a intrat cu încredere, dar ceea ce l-a întâmpinat in respectivul closet, depășea orice închipuire de-a sa. Cum s-a descurcat înăuntru, numai el și bunul Dumnezeu pot ști. Reușind să iasă, totuși viu de acolo, a fost cuprins de oripilare.

Și la fel precum Ștefan cel Mare, după fiecare bătălie câștigată, finanța înălțarea unei noi mănăstiri, tot așa și elvețianul nostru, a hotărât să aduca un prinos, nu știm cui, Universității sau bunului Dumnezeu, și a sponsorizat reabilitarea din temelii a veceului bibliotecii. De atunci, Universitatea noastră se poate lăuda cu singurul veceu în care poți intra și să-ți satisfaci nevoile în condiții civilizate. Nu ne rămâne decât să sperăm că în viitorul apropiat, facultatea de filologie va organiza o nouă lansare de carte, undeva într-o sală din apropierea veceului de fete, să-l invităm din nou pe elvețianul nostru, sau pe alți elvețieni sau nemți, să așteptăm să-i cuprindă diareea și să fie nevoiți să apeleze și la acest veceu. Iar după aceea, Dumnezeu cu mila și noi cu speranța.

Închipuiți-vă că acest focar de infecție și izvor de arome împuțite, este amplasat strategic chiar lângă sala unde sunt primiți vizitatorii. Fiecare oaspete de seamă trece pe aici, își umple plămânii cu mirosul ,,îmbătător’’ ce răzbate din veceu, intră apoi în acea sală de protocol, unde ,,parfumul’’ de la veceu răzbate în valuri, în vreme ce musafirii servesc masa.

 Dar să revenim la buda noastră. Țin minte că nu demult, două dintre colegele mele au depus o plângere, solicitând luarea de măsuri pentru a se realiza optimizarea condițiilor de folosire a toaletei. Nici până astăzi n-au primit niciun răspuns și nu s-a facut nimic în acest sens. Poate dacă cei în drept ar folosi doar o săptămână veceul nostru, s-ar îndura să ia unele măsuri, dacă, bineînțeles, nu s-ar îmbolnavi de hepatită dupa utilizarea ,,miraculosului’’ closet.

 După minute de așteptare, am avut fericirea să-mi vină și mie rândul. Am intrat într-o cabină. Când să mă așez pe vasul unui veceu, am văzut cum, în interior, înota produsul unei colege care fusese aici înaintea mea. Viermișori gălbui urcau încetișor pe pereții bideului. Am tras apa, dar cum veceul era înfundat, n-am reușit decât să inund cabina cu un lichid vâscos. Am ieșit dezgustată, renunțând la scopul vizitei mele aici. Mă gândeam că daca vrei să afli ceva despre civilizația unui om, vizitează-i veceul, după cum civilizația unui popor se măsoară în cantitatea de săpun consumată. Am hotărât să mă duc la veceul din curte, bineînțeles dacă voi rezista până acolo, sau dacă voi avea norocul  să fie un veceu care să-mi ofere condiții igienice cât de cât suportabile. 

Aprecieri asupra însemnărilor de călătorie ale lui Dinicu Golescu

Perioada în care a trăit Dinicu Golescu, începutul secolului al XIX-lea, este una în care încep călătoriile marilor drumeți din țările române. Familia Golescu, neam de vază în boierimea bucureștiana, a dat o seamă de călatori și cărturari vestiți în cultura românească. Fiu al boierului Radu Golescu, s-a remarcat, împreună cu frații, fiii și nepoții săi, în cultura românească.

Dinicu Golescu a fost printre primii călători de seamă ai poporului român, iar cartea sa ,,Însemnare a călătoriii mele’’, este prima lucrare de călătorie din literatura română. Conceput ca un jurnal de călătorie, romanul reprezintă un adevărat reportaj jurnalistic, bine documentat, al autorului, despre locurile vizitate. Dinicu Golescu a cutreierat întreaga Europă a începutului de veac al XIX-lea, și ne-a descris și nouă locurile vizitate.

Firul acțiunii romanului urmează fidel traseul călătoriei, Dinicu Golescu pomenind despre toate locurile pe unde a trecut. Atenția acordată fiecărei localități vizitate, depindea de importanța pe care a avut-o fiecare oraș în economia călătoriei. Așezările urbane și rurale în care poposea mai mult, erau gratulate cu o atenție de câteva pagini, în vreme ce despre localitățile prin care era doar în trecere, pomenea doar în câteva rânduri.

Acest jurnal de calatorie s-a născut prin faptul că Dinicu Golescu, impresionat de numărul mare de cărți de călătorie, care au fost publicate în Occident, a vrut să dăruiască și literaturii române un roman de acest gen. Este scris într-o perioadă în care literatura românească se debarasa de limba literară veche, adoptând o limbă modernă, care  va fi modelul de lucru al scriitorilor români de acum încolo.

Dinicu Golescu, în călătoria sa, a fost deosebit de impresionat de țări din centrul Europei, cum ar fi Austria, Elveția, Germania. Cartea este un imens reportaj al acestor locuri, de fapt al întregii Europe, trecând în revistă tot ceea ce-a vizitat. Din capul locului, Dinicu Golescu se dovedește a fi un bun peisagist, descriindu-ne plaiuri, frumuseți ale naturii. Dar el nu se mărginește doar la a descrie și reproduce natura. Ne vorbește despre construcții, orașe, realizări umane. Despre modul în care, mai cu seamă, în Elveția, oamenii locului au zmuls naturii vitregite terenuri aride, și prin munca lor, le-au redat circuitului uman, agricol sau de habitat. Sunt descrise cu mare admirație localități precum Viena, Berna, Geneva. Râuri precum Rinul. Deasemenea, autorul ne apleacă asupra condițiilor socio-economice din fiecare zonă vizitată.

Sunt descrise diferite manufacturi din orașele vizitate, condițiile de muncă și de viață ale muncitorilor din aceste zone.

De asemenea, este descris modul de organizare al administrației locale. Acest sistem era unul deosebit de competent, deoarece în diferitele instituții ale statului erau angajați doar oameni cu școală, iar principiul de promovare în funcții înalte, era unul al competenței. Dinicu Golescu ne mai vorbește despre sistemele fiscale ale fiecărei țări, despre modul în care era organizat învățământul, biserica. O atenție deosebită o acordă scrierii activităților comerciale vizitând  piețe și târguri.

În însemnările sale de călătorie, Dinicu Golescu compara locurile vizitate cu ceea ce exista în Țara Românească, făcând ample observații critice la adresa realităților dâmbovițene. El vine cu propuneri și soluții aduse autorităților românești care să ajute la progres în toate domeniile vieții sociale și în Muntenia. El însuși, împreună cu familia sa înstarită, a sprijinit punerea în aplicare a acestor măsuri. Pe plan gazetăresc, de pildă, el scoțând împreună cu Ion Heliade-Rădulescu- ,,Curierul românesc’’.

,,Însemnare a călătoriii mele reprezintă’’ primul roman de călătorie din literatura românească, o veritabilă frescă a vieții sociale europene, model de urmat și pe plaiurile românești. De asemenea, prin acest volum, Dinicu Golescu își aduce aportul la dezvoltarea limbii literare românești, promovând o limbă modernă, în locul celei arhaice folosite până atunci. Datorită contribuțiilor pe care le-a avut, atât cu acest roman, cât și cu alte scrieri și activități, peste numele lui Dinicu Golescu și al acestor însemnări de călătorie, ar fi nedrept să se aștearnă colbul uitării. El merită un locșor, acolo, undeva în memoria culturii românești.

Margareta Curtescu cu ale ei bluesuri celeste

În contextul literaturii, și al artei, în general, postmodernismul ocupă un loc aparte. El nu se erijează într-un continuator al  modernismului, ci mai degrabă ca o reacție, la adresa lui. Importat în Europa, din Statele Unite ale Americii, unde a apărut la începutul anilor 1960. A izvorât din ritmurile de jazz si de blues romantic, ale negrilor din Manhattan, cu rădăcini adânci în nonconformismul Beatles-ilor, inundând apoi, întreaga sferă artistică, din toate domeniile. În poezie, a poposit pe meleagurile dambovițene în ultimul deceniu de comunism, ca o reacție virulentă, la adresa acestuia. În anii noștri, postmodernismul a luat o deosebită amploare și în Republica Moldova, printr-o seamă de poeți, continuatori ai generației de la sfârșit de veac, din București.

Un nume de referință în postmodernismul moldovenesc, este cel al poetei Margareta Curtescu. Cu un suflet de o sensibilitate deosebită, a adoptat imediat, în versurile sale, acorduri de blues romantic, impresionând  simțirile cititorilor cu  un lirism aparte, nostalgic, melancolic.

Pornind de la linia trasată de Lucian Blaga, poet al liniștii, al unei păci interioare aducătoare de pace sufletească, Margareta Curtescu reia motivul liniștii, spunând "e atâta liniște în cer și pe pământ, încât auzul mi-a amorțit", auz care va mai starui un timp, "în sfera aceasta pufoasă". Universul interior este prezentat ca o incintă ermetic inchisă, " unde nici un gand nu intră, sau nu iese". Iarna generează veritabile emoții sufletești, prin liniștea și calmul acelui ianuarie, adevărat potop de liniște, prin inactivitatea specifică acestei luni. Și în aceeastă liniște și pace  cristică, glasul uman, urcă lesne "spre Dumnezeu".

Si cum Lucian Blaga cerea lui Dumnezeu, să opreasca trecerea, Margareta Curtescu îl imploră pe creator, s-o inchidă într-un cerc umplut cu Slava Sa, să nu o lase pradă ispitei. Poeta, ajunsă la anii maturității, îsi adună ghemul deșirat al gândurilor strânse peste ani, toate trăirile, întreaga experiență, în creația sa, pe care ne-o dăruiește, și ne-o împărtășeste, nouă, cititorilor acestei ilustre doamne a literaturii moldovenești.

Aceasta poetă, de o sensibilitate cum rar ne-a fost dat să întâlnim, ne introduce intr-o lume fascinantă, plina de lirism, de muzicalitate, de pace cristică, de liniște divină. O lume mirifică, cu acorduri cosmice, în care emoția, melancolia, nostalgia, sunt la ele acasă. Parcurgând paginile volumului, ne umplem sufletul de seva vieții, pornim în lumea largă mai buni, mai curați, mai purificați, mai mântuiți de Dumnezeu, mai izbăviți de păcate.

 Margareta Curtescu creează un univers mai aproape de o lume a idealurilor, pe care toți o visăm, toți tindem spre ea, dar ale cărei perfecțiuni nu le putem atinge, decât dacă ne hrănim spiritul cu versurile Margaretei Curtescu.

Simfonia de culori a toamnei

Anul acesta am făcut un pact cu toamna. Deunăzi, în faptul zilei, îndreptandu-mă spre parcul din centrul orașului, pe când îmi mângâia părul răsfirat în vânt, cu o boare încă blândă, mi-a propus să-i împrumut aurul din el, pentru a-și inviora pastelatele  culori pe care le îmbrăcase începând cu septembrie și octombrie. Vernilul verii își pârlise paleta, un gălbui plin de duioșie se așternuse printre ramuri și pe gazonul moale al parcului.
M-am așezat pe o bancă, pregătită ca pentru o prezentare de modă, ca pentru un vals al culorilor toamnei. Frunze arămii dansau lin printre trunchiurile sure ale copacilor. Un dans feeric, parcă pluteau fluturi de aur, de la nuanțe ușor roșcovane, până la un galben pal, cu sclipiri siderale, împrumutate de la aștrii nopții. 
Cerul de azur din săptămânile trecute, devenise plumburiu, Rondurile de trandafiri, altădată strălucind de oranj sau de purpură, deveniseră palide, în zarea indigo.
Ma așezasem lângă un strat de hortenzii, cândva frez, acum aflate în pragul morții, cu nuanțe bătând de la albicios la mov. Octombrie își desfășura în fața ochilor mei, cele mai splendide variațiuni de oliv. Purpura verii a rămas doar amintire. Crinii lila deveniseră tot mai negricioși, tot mai pigmentați în galben-tabac, sau tuciuriu.
Peste zarea de unde un soare palid și timid își trimitea câteva raze călatoare, o zare altădată ca un albastru de Voroneț, strălucitor, toamna zvârlise parcă o uriașă călimară de sineală, dându-i nuanțe opace. Trunchiurile acaju-maronii, golașe, cu crengile văduvite de frunzișul lor, se  desfășurau militărește, ca  niște schelete sinistre, pământii. Ici-colo, niște ciorchini rubinii, ale unor arbori cu rod ciudat, ademeneau vrăbii cenușii, și alte câteva păsări bătând în ciocolatiu. 
Un bazin  cu sclipiri marmorene, plin, în vară cu apa cristalină, în care înotaseră câțiva peștisori argintii, adăpostea acum un lichid turcoaz, ca o peruzea. Cândva, în vară, înconjurat de tufe cu flori ignicolore, sângerii sau roșii fluorescente, își  preschimbase diadema ăstor podoabe, cu un covor de frunze galbejite, arămii, cărămizii, altele cu strălucirea de fildeș a albului  ivoar.
Parcul își desfășura dinaintea ochilor mei, fascinația de culori pastelate ale toamnei, dominate de discreție, nostalgie, melancolie. Verdele tomnatic, un verde cosmic, se desfășura printre arămiul cu sclipiri aurifere, al covorului de fruze așternut printre copaci și pe alei. Vântul sur al toamnei, pornise iarăși dansul halucinant al frunzelor roșiatice, gălbui, ori ninsorii. Pluteau prin aer, ca un acord de vals lin,  foi din arbori, cândva verzui, astăzi doar palide vise cenușii, soli ai cerului plumburiu, care îmi trimitea sărutul ud al toamnei, ca o părere de rău, pentru agonia în care intră natura. 
Vântul încă blând al toamnei, îmi mângâia tenul ușor măsliniu, trimițând și doi stropi ca de cleștar, pe fruntea mea împestrițată de gânduri. I-am spulberat încetișor cu degetele mele trandafirii, și am părăsit  emoționată parcul, cu sufletul îmbălsămat de simfonia de culori a toamnei.....

O frescă a existenței lui Mircea Eliade

În volumele sale memorialistice intitulate chiar așa, „MEMORII“, Mircea Eliade ne expune ca pe o veritabilă frescă, propria sa existență, pornind de la anii copilăriei, până la maturitate. Aplecat în mod deosebit spre studiu, spre lectură, Mircea Eliade ne prezintă în primul rând evoluția sa, pe calea acumulărilor intelectuale. Autobiografia sa, chiar dacă a fost scrisă în ultimii 15-20 de ani ai vieții, începe cu anii copilăriei, copilărie pe care și-a petrecut-o în mansarda unei case. Din aceasta cauză, primul capitol al memoriilor se intitulează „Mansarda“. Însăși locația unde-și petrece copilăria, adică acea mansardă, ne evocă o izolare de lumea reală, cadru perfect pentru a se refugia în lumea ideilor. De la o vârstă fragedă, Mircea Eliade a dovedit o înclinație aproape obsedantă și obsedată, spre lumea cărților.

Citindu-i memoriile, facem cunoștință cu biografia sa, cât și cu personalitatea sa. În acest roman autobiografic, Mircea Eliade ne descrie modalitățile tehnice în care și-a elaborat opera, dar în același timp ne descrie și episoade din viața sa, pornind cu copilăria, adolescența, ajungând până la maturitate. Chiar dacă s-a izolat de lumea înconjurătoare, Mircea Eliade se consideră un exponent al generației sale, în opera sa, el ne descrie idealurile, aspirațiile și drumul parcurs în viață de către generația din care făcea și el parte. Din această cauză, autobiografia sa este o veritabilă reproducere din viața socială a epocii sale. Între Mircea Eliade și componenții generației sale, întâlnim deosebiri esențiale, autorul fiind  predispus spre studiu, un autodidact convins, care își petrecea cea mai mare parte a timpului, izolat în mansarda sa, unde devora una câte una cărțile. Mansarda era locul ideal pentru izolare și lectură. Eliade a trecut cu brio, peste o deficiență fizică, care i-ar fi putut împiedica lectura. El prezenta îngrijorătoare simptome ale unei posibile viitoare orbiri. Din aceasta cauză, părinții i-au interzis să citească  cărți, în afara manualelor școlare. Totuși, ascuns sub pătură, Mircea Eliade își oferea plăcerea lui cea mai mare, lectura, ori de câte ori reușea să se ascundă de ochii vigilenți ai tatălui. Un episod  negativ  în cadrul instruirii sale școlare, i-a fost, paradoxal, de folos în tentativele sale, de a citi cât mai mult. În mod inexplicabil, în ciuda inteligenței sale deosebite, Mircea Eliade rămâne corigent la limba română, la limbi străine și la matematică. Din această cauză, tatăl său îi permite în fiecare seară să citească până la lăsarea întunericului, ca să se pregatească pentru corigență. Astfel Eliade reușește să se ocupe de lectură, cu permisiunea părinților. Setea sa de cunoaștere în anii adolescenței, și pe urmă, a fost una incomensurabilă. Totuși, a existat în viața sa, în anii adolescenț, o perioadă când și-a neglijat studiul prefarând să hoinărească prin cartierele mărginașe, în compania altor copii, vagabonzi, de o condiție intelectuală, net inferioară lui.

Izolat în lumea sa interioară, tânărul Eliade își face integrarea în lumea reală cu mai mare greutate. El trăia într-o lume a ideilor, în lumea fantasticului, într-o lume pe care și-a modelat-o cu gust, creație a imaginatiei și a lecturilor sale. Furat de lumea sa imaginară, el avea imense lacune în procesul de socializare. Nebeneficiind de un fizic care să-l avantajeze, întâmpina piedici reale dar mai mult imaginare în relațiile cu fetele de vârsta sa, dar și cu tinerii din jurul său. De aceea refugiul în lumea literelor era pentru Mircea Eliade un adevărat balsam sufletesc și intelectual.

Anii adolescenței îl găsesc pe scriitor și filozof în India. Aici întâlnește o lume miraculoasă, cu o cultură mirifică, fabuloasă, inedită. Reîntors în țara, scrierile sale abundă in peisaje luxuriante, exotice, rupte parcă dintr-o altă lume.

Mircea Eliade și-a scris memoriile când mai lent, când mai rapid, cu lungi pauze și reveniri febrile. Cartea îl obseda, dorea neapărat s-o termine. La 5 aprilie 1963 notează: „Cred că autobiografia este astăzi singura care trebuie cu orice preț scrisă. Toate celelalte cărți mai pot aștepta.“

Adapându-și intelectul la izvorul nesecat al culturii universale, Mircea Eliade se dovedește a fi printre cei mai importanți scriitori și filozofi europeni ai secolului XX. Ajunge profesor de istoria religiilor la importante universități ale lumii, iar opera sa a fost tradusă în numeroase limbi de circulație internațională. Cu  toate acestea, Mircea Eliade a gândit și a scris întotdeauna în limba română. Nu și-a uitat limba maternă, nu a uitat că face parte din spațiul cultural românesc, și prin tot ceea ce a gandit și a scris, el a adus glorie culturii românești și României, în general.

Este una dintre autenticele valori ale culturii universale, dar în primul rând, ale culturii românești, cu numele său România mândrindu-se pe plan mondial.