Tu nu exiști. Te-am inventat doar eu, în serile lungi de singurătate,
când mi se părea că niște contururi superbe îmi lunecau pe sub fereastră. Poate
că era un moment de cumpănă în viața mea iar în inimă, în loc de de raze și
muguri, îmi crescuseră ghimpi. Trecuseși, sau doar mi s-a părut asta? Poate
c-ai fost, dar după cum am spus, deja trecuseși. Sau, mai degrabă, doar mintea
mea delirandă te-a născocit. Te-am inventat eu, deoarece aveam nevoie de-o
șoaptă la ureche și de-o mângâiere sperând că va veni în seara aceea în care
furtuna nemiloasă îmi bătea la fereastra sufletului. Din ultimul botez de humă
rămas după atâtea tumulturi ale vieții, am încercat să plămădesc imaginea ta,
dar n-a ieșit decât o fantasmă rece. Zadarnic am încercat să-i dau viață, s-o încălzesc
cu lacrimi fierbinți. O vreme a rămas tot rece, apoi dogoarea lacrimilor mele a
topit piatra aceea seacă și rece, până când n-a mai rămas decât umbra unui vis.
Acum, când stropi mari și reci de ploaie îmi biciuiesc și mutilează sufletul,
stau singură și mă întreb, ai fost doar o nălucă a dorințelor mele, sau ai
trecut aevea pe sub fereastra mea? Poate că ai trecut, dar ai trecut deja și
n-am apucat să te opresc. Acuma ești departe, foarte departe... în inexistența
mea..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu